Ai putea să crezi că un ciclop şi‑a eliminat calculii renali în Piaţa Unirii. Dar nu, nu e vorba de boală, ci de artă. Câteva zile am putut să văd cum nişte muncitori descărcau din camioane pietroaiele. Dacă era să fie total autentic, cool, creativ, cataroaiele ar fi trebuit cărate cu spatele şi aşezate în peisaj chiar de artist. Handmade. Artă artizanală. Aşa, omul muncii care a instalat instalaţia a trudit pentru singura operă de artă pe care o ştiu eu care se cere ocolită. Pentru că e împrejmuită cu garduri şi a ocupat Piaţa Unirii. În numele incluziunii, cetăţenii Iaşului sunt excluşi din piaţa lor. Trebuie să ocoleşti deşeurile apărate de garduri. Arta de tipul acesta, prin caracterul ei experimental, aberant până la urmă, este un mod de a privatiza spaţiul public, pe care îl ocupă în numele aberaţiei, excluzând, cu garduri şi forţa legii, oamenii care vor să treacă prin piaţă pentru a‑şi vedea de viaţa lor.
Nu înţeleg de ce spaţiul public trebuie ocupat cu asemenea experimente. Arta publică, pentru că e publică, are datoria de a fi tradiţională sau măcar mai convenţională. Chiar şi modernismele trebuie să fie tradiţionale. Pentru că e vorba de spaţii publice. Nu de saloane de piercing. Între aşa‑zişii adulţi care circulă pe trotinetă, puştii care fac acrobaţii cu bicicleta şi cu skateboardul şi mizeria – literalmente – asta, spaţiul public e luat în stăpânire de oameni care înţeleg că, dacă e public, înseamnă că pot face ce vor ei acolo. Greşit. Romanian Creative Week ar trebui, de fapt, să se cheme Romanian Destructive Week, pentru că arta de genul acesta nu creează nimic, ci distruge: distruge ideea de artă, distruge/ desfigurează spaţiul public, toacă resurse (umane, financiare, tehnologice). Anul trecut, am scris şi atunci, această Romanian Creative Week s‑a manifestat în Piaţa Unirii prin nişte postere sumbre lipite pe stâlpii colonadei dintr‑o margine a Pieţei Unirii. Anul acesta a ocupat chiar Piaţa. Ca orice hidoşenie modernistă, tinde a ocupa din ce în ce mai mult spaţiu. La anul probabil că ne vor aduce expoziţia prin case, obligatoriu. Ca să ne reeduce, să ne forţeze să devenim incluzivi, diverşi şi echitabili (concept care reprezintă versiunea musculoasă a toleranţei, de care nu prea se mai vorbeşte, pentru că a fost înlocuită de concepte mult mai intruzive). Acest gen de artă proţăpită public este o altă manifestare a anarho‑tiraniei care a început să domine mai toate aspectele vieţii noastre: avem de a face, de la politică la sistemul de educaţie, la noua cultură, la urbanism, la vestimentaţie, la sistemele dominate de experţi (sănătate, hrană ş.a.m.d.), cu manifestări continue şi consecvente ale urâtului pustiitor.
În fine, m‑am uitat la explicaţia operei. Cică e vorba despre ceva ce nu vedem chiar zilnic: ruinele din cotidianul nostru şi ruinele datorate cutremurelor şi războaielor. Cu alte cuvinte, opera aceasta de artă a fost generată de un bot conectat la televizor. Cu banii daţi pe aceste săptămâni creative, precum şi pe cele dedicate gamerilor (esports) sau festivalurilor de rock care iau în grohăitoare stăpânire văzduhul oraşului peste vară, mai bine s‑ar fi cumpărat şi/ sau restaurat casa lui Dimitrie Ralet, casa Dimitrie Ghica, casa Moruzi, Turnul Spiridoniei sau alte ruine la strada mare pe care ieşenii vechi le privesc cu durere în suflet de ani de zile.
***
În cele din urmă, mormanul de bolovani instalat în Piaţa Unirii drept artă a fost încărcat în camioane şi dus. Dar Romanian Creative Week, un exemplu bun despre ce se întâmplă când aşa‑zisele „industrii creative” – malluri, stilişti de mode şi firme de IT – ajung să definească arta, a cuprins şi alte manifestări.
De exemplu, un anume domn Marian Pălie a curatorisit la Baia Turcească din Iaşi expoziţia Diacronia. Pe care domnul Pălie, pesemne un fel de Le(br)on Battista Alberti al Iaşului trotinetist, ne‑o prezintă astfel: „Diacronia este o invitaţie la o nouă formă de limbaj. Ne‑am propus, în primul rând, să descoperim noi forme de estetică cu care să ne împrietenim şi să ne îmbogăţim, dacă putem. Expoziţia de faţă asta îşi propune şi, mai ales, să facă cunoştinţă publicului din Iaşi cu noua scenă artistică contemporană din România”.
O dimensiune (sau mai degrabă o dikensiune) importantă a expoziţiei a reprezentat‑o „Diagonala feminităţii” care „celebrează feminitatea pe rit nou”. Această feminitate de rit nou este celebrată de un tablou descris astfel de dl Pălie: „Sunt trei fete care înoată într‑un râu şi nu ştii dacă se scaldă sau dacă sunt botezate, pentru că în partea dreaptă vedem un şir de preoţi şi tot în dreapta vedem un falus plin de sâni. Îmi place că nu e un discurs de feminitate şi nici feminist, dar diagonala aceasta este o celebrare a feminităţii pe rit nou”. Deci, asta este noua scenă artistică din România. Acestea sunt noile forme de estetică cu care suntem invitaţi să ne îmbogăţim şi să ne împrietenim. Cel mai înduioşător este că curatorisitorul Pălie foloseşte mereu, în descrierile sale, adjectivul „frumos”, un concept care nu are nimic de‑a face cu urâţenia mohorâtă care a împăienjenit oraşul cu ocazia săptămânii lor creative.
***
Datoria şcolii este aceea de a ajuta copiii să devină „oameni ai suveranităţii morale şi intelectuale”. Nu „buruieni umane”. Iată ce scria în acest sens Constantin Noica: „În sfârşit este de meditat asupra educaţiei tinerilor, care în dialogul de faţă pare mult prea strictă. Şi totuşi, ea e necesară atât pentru tinerii fără înzestrare deosebită, cât şi pentru cei cu înzestrare, sortiţi să vadă dincolo de cetate. S‑ar putea ca dezordinea cronică a societăţii să ţină de dezordinea interioară a individului, datorită educaţiei prea relaxate, în fond, care se dă tinerilor. Toate roadele pământului se plivesc de buruieni, numai omul e lăsat să intre în viaţa matură pe jumătate plivit. Ce se poate face din el? Cu o cărămidă proastă, cum suntem fiecare, nu se poate face o casă bună.
Că nu s‑a clădit nimic durabil cu noi, este limpede din istorie. Dar nu‑i este întotdeauna limpede omului, cărămizii. Acestea, şi poate multe altele, ar fi de adus ca întâmpinare, spre a corecta repulsia prea susceptibilului cititor de totdeauna al Republicii lui Platon, lăsate pe jumătate citită. Numai că nu ne‑am propus a justifica dreptul la viaţă al unei fantome, republica exterioară, ci dreptul şi datoria omului de‑a deveni om al suveranităţii morale şi intelectuale, cum vrea anticul, iar nu simplu om timocratic, oligarhic, democratic sau tiranic. Pentru împlinirea acestui tip de om, societatea, cu politicul ei, poate fi un model, poate fi chiar o şcoală, dar nu reprezintă un scop în sine, şi în orice caz nu reprezintă substanţa operei de faţă. Cititorul de totdeauna, gata să facă alergie la tot ce pare să ştirbească libertatea sa de‑a rămâne o buruiană umană, ar fi trebuit să vadă că politicul este subordonat aici propriei lui înnobilări. Desprindere de politic, iar nu cufundare în el, i‑ar apărea atunci în dialog”. (Fragment din Constantin Noica, „Cuvânt prevenitor” la Republica lui Platon) (1986).
***
Sfinţii discern. Discern până în ziua de azi.
După câţiva ani de când extrem de mulţi dintre noi au intrat parcă sub zodia unui fel de bigotism „ştiinţific”, a unei supuneri abjecte faţă de orice birocrat al pilulelor, supunere acompaniată şi de făcutul de metanii în faţa statisticilor de pe burtiera pios‑funebră a televizoarelor, citesc în Sfântul Teofan Zăvorâtul, în cartea Abisul înţelepciunii dumnezeieşti, din 1877: „A fost o vreme când oamenii de ştiinţă se bazau mai mult pe raţiune şi spuneau mereu: «Raţiunea cere aceasta; raţiunea nu este de acord cu aceasta». În zilele noastre au lăsat raţiunea deoparte şi au început să se raporteze la ştiinţă. Ştiinţa a devenit stăpâna în faţa căreia toţi trebuie să se plece”.
Da, raţiunea este o facultate a noastră, „ştiinţa” este privilegiul, monopolul unor aleşi. A ne supune „ştiinţei” înseamnă, aşa cum s‑a văzut în ultimii ani, a ne lepăda de raţiune. A ne lepăda de un aspect al chipului lui Dumnezeu din noi. A ne muta centrul de greutate în zone obscure.
Acum cinci‑şase decenii, Iluminismul era cunoscut în lumea anglo‑saxonă, de unde ne vine acum cultul Ştiinţei Supreme, însoţit de ghilotină, drept „the Age of Reason”. Conservatorii au luat mereu în balon şi au atacat furibund această „Raţiune”. Dar iată că, după cum observa acum 150 de ani Sfântul Teofan Zăvorâtul, lumina aceea poate deveni şi mai întunecată.
Cine se putea opune mai lucid sclaviei dospite de „societatea deschisă” decât un sfânt pe nume Teofan Zăvorâtul?
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
