Lecturi - Despre Cărți

Geo‑politică şi roman

A apărut, la trei decenii după proiect, Dicţionarul romanului central‑european din secolul XX, Adriana Babeţi coordonator, ediţie îngrijită de Oane Fotache, Polirom, 2022, urmarea unei activităţi de cercetare universitară din Timişoara, împlinită editorial în peste 60 de volume. Rezultatul cultural este o deprovincializare, dacă nu o ridicare a provinciei, în relieful zonei mai largi, (central‑) europene, însă dicţionarul cu naştere grea nu e local, prin cei care‑l scriu, el este (inter)naţional prin nu puţinii colaboratori din afara României, operă de largă înfrăţire cercetătoare.

Coordonatoarea plasează în volumul (de peste 750 de pagini, cu listă, fişe de romane şi autori, cronologie, contributori (ea însăşi fiind unul), bibliografie generală, indice de autori, opere, nume, materii) şi o Introducere de 90 de pagini, la care îşi adăugă încă 5, într‑o extinsă fişă la un roman din 2001 (!), astfel încât acoperă spre a şaptea parte din cuprins.

Mottoul din Kafka, despre privirea pierdută în crespuscul, temă majoră aici (apus: într‑o lucrare despre regăsire aurorală), dă o altă notă de „originalitate” dicţionarului. Un al doilea motto, la introducere, ţinteşte judecata despre central‑europenii care nu şi‑ar încheia proiectele. L. Blaga credea că a fi ardelean înseamnă a duce lucrul până la capăt iar aici nu se omite „mitul Banatului ca paradis interetnic”.

Introducerea, clamând criza de spaţiu! (p. 59), are ca obiectiv principal unul de popularizare, de „ghid” sau „îndrumar”, într‑un univers epic, însă pretinde o receptare mult mai înaltă, în mediul academic şi chiar literar (se adresează, insolit‑insolent, romancierilor).

Introducerea se expune pe mai multe linii de recunoaştere, cu dus şi întors, cursiv şi tărăgănat, simili‑epic,  evocă pe departe războiul moral de după eliminarea dictaturii, certarea eticist maximalistă a ceea ce s‑a promovat retrospectiv drept „rezistenţă prin cultură”, ca să ajungă la spaţiul central‑european, (de)limitat între Dunăre, Mureş, Tisa, culoarul Cernei. Iată, un spaţiu al extremelor, deopotrivă central şi marginal. „Cardinalizarea”, ca şi parcelarea, s‑a făcut în cadrul celei de‑a Treia Europe, de unii, prin restricţii şi restrângeri, de alţii, prin extensie şi dilatare intens discutată: exemplul e (ne)includerea Balcanilor.

Geograficul e convertit literar, după ce mai fusese, ca o componentă tare a ethosului artistic. Vederea metodică, „din perspectiva unei geografii literare”, rămâne cea a lui Cornel Ungureanu, placată de el pe un regionalism autohton. Mereu reîmpărţit, micul nostru continent proeminent a cunoscut şi acest construct, A Treia Europă, gândit şi exprimat diferit, şi tot diferit împământenit politic şi istoric. Prin excelenţă fluctuante, aici, timpul şi spaţiul, mereu în criză, sunt repercutate intens afectiv şi mentalitar.

Un nex a existat şi aici, un centru al centralităţii europene, abordat dinspre margini, mimetic sau subversiv, ori în amestec şi cu o tărie aparte. Pot fi aflate atitudini standardizate în chip de pattern într‑o Europa Centrală, conceptualizată dinamic în termeni echivalenţi ca: central, de mijloc, intermediar, termeni marcaţi de obscuritate, amestec, ambivalenţă. Termenii primi pun în dispută şi balanţă politicul (pangermanicul Mitteleuropa) şi geograficul pigmentat  trans‑statal, naţional, etnic (austriacul Zentraleuropa). Milan Kundera a constatat chiar un artificial vid geografic, un Occident furat. Pentru acest vârtej în spaţiu şi timp, metafora ad hoc din introducere, a inimii, nu e cea potrivită, „sistolele şi diastolele istoriei” trimit la natură şi viaţă sănătoasă. La fel cum comun nu e nici destinul, construct omenesc lucid, imanent.

Cele zece variante identificate ale conceptului de Europă Centrală sunt aici reduse la „acele elemente congruente proiectului nostru”. Geografia (spaţiu experimentul apocaliptic, în expresia lui Karl Kraus, „fericita apocalipsă”, cu oximoronul lui H. Broch), e reper, criteriu, punct care (con)duce şi (în)toarce totul: e terestră şi umană, iar pe deasupra există o „geografie inefabilă”! Frontierele se mută după alternanţa la război şi pace. Spaţiul e, nu tocmai în chip singular în istorie, disputat şi rearanjat statal, imperial şi naţional: după o monarhie urmează o republică, aceasta şi în formă pretins populară ori declarat socialistă. Locurile ajung „mutate” dintr‑o ţară‑n alta. Ethosul reflectă dinamica istorică, şi oricum succesiunea contextuală transformă specificităţile. Geografia umană, balizată etnicist, angrenează conflictele interetnice, în convieţuirea multiculturală. Naţionalismele se reactivează la popoare şi ţări geografic înghesuite, dar cu mentalităţi şi ambiţii nelimitate, în confruntare cu cosmopolitismul integrator evreiesc.

În romanul scris în centrul Europei, psihologia şi morala coexistă sub obsesia autenticităţii vulnerabile, abordată făţiş sau oblic, realist sau mitic‑parabolic, grav sau ironic. Existenţa apare în criză permanentă şi totală, întreţinută de răsfrângerile dinspre determinările esteticului şi politicului. Autenticitatea prevalează asupra Formei.

Distopic, utopic, traumatic, acest proteic roman e sincronizat cu cel occidental, noutatea aflată ar ţine exclusiv de „timbru”. Doar de un fapt muzical? Sincronizarea lovinesciană nu mai e mimetism creator, ci minimalism creator. Prefaţatoarea e deschisă (dar din nou în criză… de spaţiu) faţă de critica şi teoria lui Andrei Terian la contactul cu ceea ce el numeşte literaturile mimetice în raport cu „ospitalitatea” faţă de curentele din afară (amintesc că a spus‑o în interbelic B. Fundoianu).

Selecţia romanelor ar fi, fapt din nou nelămurit, „nerigidă”, probabil laxă, extinsă. O diatribă scapă despre romancierii (cărora li se şi adresează dicţionarul): de regulă, dar în neregulă, ei nu ar avea habar de socio‑psihologie.

E recunoscută totuşi complexitatea romanului produs spaţial, divers tematic, structural, conceput mai restrâns sau mai lărgit. Noi, imitatorii, creatori sau epigonici, evident suntem disponibili să lărgim.

Temele problematice inventariate sunt apusul agonic, memoria rănită sau pierdută, vulnerabilitatea, nevroza, etica şi poetica intervalului, „frontierele fluide ale genurilor şi sexelor”.

O particularitate într‑o zonă apăsată de totalitarismele interdictive şi cu romanul e cenzura politică, replicată în unele ţări prin samizdat.

E citat aici Milan Kundera cu observaţia esenţială că sensul şi valoarea romanelor nu sunt dependente regional. Metoda „geografic‑literară” ori geo‑istorică, mai potrivit, e, în alţi termeni, nu calitativă, dar cantitativă, tinde spre investigaţia exhaustivă. Babeţi invocă explicit „studiile cantitative ale literaturii” plecând de la Franco Moretti şi geocritica lui Bertrand Westphal. „Topologia” îşi adaugă tipologia, când pomeneşte de 44 feluri de roman englez pe durata a 160 de ani.

Lasă de dorit „un studiu comparat al contextelor”, spaţiu şi timp (discordanţa lor a mai fost dovedită chiar la nivel regional‑continental), în siajul „cronotopiei” lui M. Bahtin. În treacăt fie spus, şi Bahtin e un pledant pentru citirea veritabil critică, anume prin distanţare, ceea ce, după Babeţi, nu s‑ar fi făcut întregii producţii de romane din miezul Europei: mod de a nega opera critică livrând‑o apropierii ca apropriere subiectivă, dacă nu criticii de identificare, a elitismului receptor.

Titlurile romanelor apar dispuse alfabetic şi nu regional (naţional). E predat drept „deschis” completărilor un dicţionar‑listă („lista romanelor din Dicţionar reprezintă decupaje din câte un canon naţional”), nu canonic, numit chiar glosar (!). A existat o structură propusă pentru fişele despre romane, adaptată la operă, privilegiat fiind  un roman de W.G. Sebald, Austerlitz, fişat de coordonatoare.

Din 256 de romane, într‑o sută de ani, în 14 limbi, 49, o cincime, sunt în limba română. Românescul bate romanescul! „Geo‑romanescul”, spre a spune astfel, alătură romane care se resping pe multe criterii, chiar de loc (rural‑urban), sau, dacă deţin o trăsătură de nex literar european, altele li se refuză sau li se opun. Sfidarea electivă estetic, nepermisă literaturilor din celelalte 13 limbi, riscă să compromită romanul românesc, într‑o nouă manieră ideologică. Fişele impun şi atrag majoritar prin documentare şi obiectivitate şi înving alinierea la criteriile de redactare. Ieşirea din linie e uneori polemic subiectivistă: Cosmin Ciotloş, contrapunându‑l pe Cărtărescu lui Breban. Bunavestire, imun la regionalizare, îi apare dincolo de „problematica general‑europeană”, dar află „filonul gay” extras din fantasmare, cu naraţiune de două ori structural amendată pentru acelaşi lucru, asumat de romancier şi adecvat romanului: „dezarticulată” ori „fracturat(ă)”). Cu o aripă în secolul XX, cea stângă (1996), Orbitor e singular pe româneşte, alăturat unor mari romancieri ai lumii, de neîntâlnit unul cu altul, luat în seamă şi geografic (extensie înspre Vest), articulat prin „imaginea (…) fluturelui”, Ciotloş fiind sedus de „morfologia transei creatoare”!

Bibliografia, redusă, permite citarea „impersonală”: „S‑a spus că” etc. Contributorii sunt de o largă diversitate a competenţelor istorico‑literare şi critice, e probabil că nu s‑a putut obţine o restrângere a lor, aşa încât, cu aport divers, de la personal la impersonal şi colportaj, de la memorabil la pasabil, Dicţionarul e util, de deschis prioritar în momentele de criză (de timp), pentru rapide dări de seamă conjuncturale.

■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar

Marian Victor Buciu

Total 1 Votes
0

Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat in reviste numeroase cronici, studii si eseuri literare. Mentionam volumele: „Celalalt Arghezi. Eseu de poetica retorica a prozei”, 1995, „Breban. Eseu despre stratagemele supravietuirii narative”, 1996, „Ionesco. Eseu despre onto-retorica literaturii”, 1996, „E. M. Cioran – Despartirea continua a Autorului cel Rau. Eseu despre onto-retorica Textului cioranian”, 1996, „Onto-retorica lui I. L. Caragiale”, 1997, „Tepeneag. Intre onirism, textualism, postmodernism”, 1998, „Promptuar. Lecturi post-totalitare”, 2001, „Dieter Schlesak, un maestru german al evaziunii”, 2003, „Panorama literaturii romane din secolul XX”, vol. I, Poezia, 2003, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006. Autorul practica o hermeneutica personalizata – onto-retorica –, propunand un instrumentar conceptual propriu, de reorientare post-structuralista si post-deconstructionista, in traditia criticii europene, desfasurate riguros asupra fiintei si limbajului textelor literare. Prin aceasta, interpretul da curs unei dialectici interpretative, nuantata pana la detaliul si relatia infinitezimale, avand drept scop cunoasterea identitatii retorice si poetologice a operelor. Prin critica literara, incearca sa descopere o cunoastere „din urma”, lucida si patrunzatoare, analitica, sintetica, evaluativa (canonica, ierarhizatoare) a literaturii, in limite con-textuale concentrice, clar precizate, de la individual la categorial si universal.

La Editura Ideea Europeana a publicat „E. M. Cioran. Despartirea continua a Autorului cel Rau”, ed. a II-a, 2005, „Zece prozatori exemplari. Perioada interbelica”, 2006, „Zece prozatori exemplari. Perioada posbelica”, 2007.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button