Laudă turnului de fildeş. Răspunderea pentru ceea ce ai îmblânzit

Nici un aparat din lume – oricât de performant, oricât de sofisticat – nu va fi apt de a înlocui niciunul dintre termenii formulei – să admitem noţiunea ca variantă de lucru – artist‑public. Nici un robot din lume, previzibil, nu va crea în vecii vecilor – oricâte servere şi programe hiper‑performante ar conţine în viscerele‑i sofisticate, la care mă voi uita ca la felul paisprezece – nu are şi nici nu va avea un organ, un mecanism prin intermediul căruia ar crea un text de gradul zero al omenirii, adică de nivelul unor scrieri ca, de pildă, Iliada, Divina comedie, Regele Lear, Crimă şi pedeapsă, Război şi pace ş.a., sau de nivelul celor treizeci şi două de sonate – ultima intitulată Neterminată (ascultată de nenumărate ori, în versiuni interpretative de gradul zero, în timp ce lucrez la acest text) – ale compozitorului german, care s‑a luat la trântă cu cerul, cu destinul…

Ca şi credinţa – fac această comparaţie, păstrând, de bună seamă, proporţiile şi ţinând cont de faptul că mă refer la o realitate cu paliere diferite –, artele şi vârful lor de lance – poezia – s‑au transformat cât ai clipi în ceea ce erau dintotdeauna: scut salvator. Criza globală a pus în lumina reflectoarelor acest adevăr. Într‑un timp‑record, casele – unele dintre acestea, dacă nu majoritatea – au (re)devenit ceva foarte asemănător cu un turn de fildeş (împotriva căruia se vitupera puternic până acum câteva luni!), biserică, sală de lectură, birou, grădiniţă, şcoală, altar, spaţiu securizant, atelier de creaţie, loc sacru de readunare a membrilor unei minicomunităţi, numită familie – instituţie sacră, atacată la temelii înainte de a începe pandemia. Un val de frică, panică, informare, dezinformare, manipulare, prudenţă, discernământ, dreaptă cumpănire a lucrurilor, răspândite la nivel global, pare să reaşeze, totuşi, totuşi, unele lucruri, unele valori la locul cuvenit. Familia a redevenit, brusc, importantă. Oamenii – mai exact, unii oameni – redescoperă valorile şi virtuţile fondatoare dintr‑un alt unghi. Atacată, prigonită, aplicându‑i‑se măsuri diferite – în comparaţie, de pildă, cu cea aplicată lumii politice şi multinaţionalelor, inclusiv supermarketurilor –, Biserica a urcat enorm în sondaje şi în credibilitate, în timp ce partidele aflate la guvernare s‑au prăbuşit direct proporţional cu măsurile contradictorii, luate în timpul stării de urgenţă şi imediat după. Evenimentele culturale, desfăşurate on line, se bucură de vizibilitate. Iar noi toţi – inclusiv artiştii şi publicul – aşteptăm să se renunţe cât mai repede la restricţiile impuse pe parcursul acestei crize medicale globale. După cum s‑a văzut şi s‑a simţit în timpul acestei pandemii – care ne‑a făcut să analizăm cu luare‑aminte multe lucruri, trecute altădată cu vederea, unele dintre acestea regretabile, altele dramatice sau uimitoare (dacă studiezi cu atenţie statisticile, eşti pus în situaţia foarte stranie de a constata faptul că răstimp de un an pe tot globul nu s‑a murit de boli de inimă, de cancer, gripă, atacuri vasculare sau de foame; a existat, neverosimil, exclusiv o singură cauză a deceselor: Covid‑19; şi asta în condiţiile în care, straniu, au fost interzise autopsiile) –, atitudinea faţă de arte s‑a schimbat substanţial sau cel puţin aşa pare. În condiţii fireşti, tratate destul de frecvent ca o podoabă de care oamenii, unii oameni mai exact, se pot lipsi – ne anunţau cei care reformau învăţământul până l‑au făcut praf, prea grăbiţi să expedieze umanioarele din manuale la mansarda omenirii –, în condiţiile impuse de restricţii pandemice, în condiţiile unei izolări sălbatice la domiciliu, ce părea interminabilă, artele ni s‑au revelat deodată şi ca o gură de aer, şi ca un liman ordonator de sensuri, şi ca prilej de vindecare, şi ca o oază vitală şi atât de curată, în care am admirat globul pământesc, în sfârşit, respirând în condiţiile unei poluări vădit diminuate. Am văzut imagini surprinse din satelit, cu globul pământesc până la pandemie şi după, aşezate, la sfârşitul stării de urgenţă, faţă în faţă; Doamne, cât de curată şi luminoasă a devenit planeta noastră! Deci, puşi la zid de o tornadă pandemică, putem să învăţăm să respectăm, să iubim şi să păstrăm casa noastră – Pământul – curată! Sperăm că, odată cu încheierea pandemiei, pentru această casă nu va reîncepe, iarăşi, coşmarul poluării. Un magnat afirma, între altele, că pandemia se va încheia în vara anului 2021; şi tot d‑sa susţinea că va urma, foarte curând, o altă criză globală. Să întreb, oare, de unde ştie? Probabil că l‑a informat OMS‑ul cel sprijinit consistent, între alţii, şi de acest magnat (interesat de industria vaccinurilor, refuzate iniţial de guvernul Japoniei, de pildă) prin intermediul unei fundaţii; da, acelaşi OMS, care, litotic vorbind, n‑a fost tocmai fair play…

De vreme ce nevoia de artă a ieşit cu brio în evidenţă în mod cât se poate de firesc, mai exact a fost mărturisită explicit – dar şi contestată inclusiv prin mişcările violente din SUA, de pildă, când în prim‑planul societăţii au revenit accente asemănătoare cu acel cunoscut „à bas la culture!”, specifice odinioară „Maiului cel roşu”: revoluţiei tinerilor francezi de la 1968 – a vorbi despre o sporire a rostului sau importanţei artelor, despre influenţa lor asupra societăţii e ca şi cum te‑ai referi la nevoia de aer, importanţa răsăritului, ciclicitatea fluxului şi refluxului etc. Inclusiv contestatarii de altădată, pe străzile Parisului, în vreme ce scandau „à bas la culture!”, erau conştienţi de importanţa şi pericolul culturii. Tocmai din acest motiv o puneau la zid. Tocmai din acest motiv nu puţine dintre guverne au grijă să‑i diminueze drastic fondurile, aplicându‑i un tratament contradictoriu: i se recunoaşte importanţa, mai cu seamă în campaniile electorale, pe de o parte, iar pe de alta, i se reduc drastic mijloacele de subzistenţă. Acelaşi tratament fiind aplicat, în ultimii ani mai ales – ceea ce n‑au îndrăznit nici cerberii regimului real‑socialist, totuşi –, Cultelor. Rezultatul? E cel ştiut de toţi, aproape: Biserica a urcat previzibil şi îmbucurător, totodată, în sondaje la capitolele credibilitate şi popularitate.

Cum ar arăta lumea de azi fără cultură, fără artă, fără poezie? Exact ca pieţele, străzile, bulevardele, sufletele devastate, de nerecunoscut, după demonstraţiile violente din SUA din vara anului 2020, sau după altercaţiile pariziene din „Maiul cel roşu” al anului 1968. Fără poezie lumea ar fi o eroare. Fără suflet, lumea s‑ar transforma într‑o apocalipsă de mâna a şaptea. Fără cultură, arte, fără credinţă şi fără iubire, lumea ar deveni un pustiu invadat de un gol mai gol decât mama golului. Ceea ce mi se pare imposibil – ca să nu zic absurd – inclusiv fiindcă ultimele descoperiri ale cercetătorilor din domeniul fizicii cuantice atestă existenţa particulelor vii – a vieţii adică – şi în spaţiul vid sau, cum îl numeam adineaori, mai gol decât mama şi tatăl, şi toate rubedeniile golului.

Sunt la galaxii distanţă de pusee apocaliptice. E suficient să revin cu gândul la Aedicula Sixtina – acest turn de fildeş al iubirii şi al credinţei creştine – şi, respirând profund şi rar, exact cum respiram acolo, în unul dintre vârfurile lumii, să înving vocile mai puţin entuziaste – ca să nu zic sceptice – dinlăuntrul meu, în primul rând, şi să las încrederea în victoria valorilor fondatoare să silabisească: dacă omul a urcat pe asemenea culmi eliberatoare şi a reuşit, secole de‑a rândul, să le păstreze, înălţându‑se – vorba părintelui romanului abisal: Fiodor Dostoievski – în spirit, în ciuda molimelor, în ciuda războaielor, în ciuda cruciadelor, în ciuda întunericului etc., fiindu‑i pusă astfel la încercare tăria şi capacitatea de a face faţă situaţiilor la limită – sau, nietzschean vorbind, fiind examinată dacă rezistă, deci, dacă are sau nu valoare –, atunci…, tot el, Omul – culme desăvârşită a creaţiei divine – va reuşi să păstreze tot ce l‑a întors mereu – inclusiv la răscrucile istoriei – cu faţa spre misia lui pe pământ, cu faţa spre sine însuşi, cu faţa spre sufletul care veşnic este. Şi cred că se cuvine să ne reamintim acest adevăr ştiut de când lumea şi pământul, mai cu seamă de cei care se află în posesia harului de a vedea cu inima, căci exclusiv ei pot vedea limpede, pe când „ochii nu pot să pătrundă‑n miezul lucrurilor” – aceasta e o parte din taina vulpii, care îi vorbeşte despre asemenea adevăruri Micului Prinţ. (Antoine de Saint‑Exupéry) „Miezul lucrurilor” şi o parte din tainele ascunse sub crusta lor sunt dezvelite exclusiv unora dintre aceia care devin răspunzători – vorba aceleiaşi vulpi perspicace – „de‑a pururi pentru ceea ce au îmblânzit”.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi