Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Reflecţii istoriografice la Centenar

Reflecţii istoriografice la Centenar

„Dincolo de posturile teatrale, încremenite, ale istoricului – poate obligatorii în virtutea unei proiecţii de sine în constelaţii înalte –, instantaneele îşi au rostul lor, surprinzându‑l în dinamica exercitării magisteriului său. Asta ca să nu mai spunem că o configuraţie stabilă are la bază, în general, o sumedenie de exerciţii şi de provizorate”, scrie Ovidiu Pecican în volumul Metafora trecutului şi conştiinţa istorică. Reflecţii istoriografice la Centenar, apărut în 2019 la Editura Limes. El însuşi caz de identitate intelectuală scindată între cercetări ample şi actualităţi fragmentate, de scurtă respiraţie, istoricul decantează în volum reacţiile critice generate de fervoarea istoriografică prilejuită de Centenarul din 2018, într‑un moment de rememorare şi de bilanţ lucid. Subsumate unei voinţe de obiectivitate nepărtinitoare, deja exersate în cinci dintre volumele sale anterioare, analizele din carte au menirea „de a face din meseria de istoric una din profesiile actualităţii imediate”.

Realizarea acestui program personal implică nu numai exigenţă şi acuitate critică, ci şi instinct ludic şi un spirit sensibil la nuanţele estetice ale discursului istoricilor. O impecabilă mostră în acest sens o oferă pledoaria pentru Poliţia stilistică, text cu un titlu inspirat de relatările lui Julian Barnes despre aventura unui text în redacţia ziarului The New Yorker, în care Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat. Rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII, cartea publicată de către Tudor Dinu în 2011, se converteşte în punctul de pornire al unei dezbateri decomplexate asupra reprezentării „punctuale” a istoriei, respectiv asupra capcanelor impreciziei din discursul istoricilor. Dacă în cazul reprezentării „punctuale”, relevantă rămâne acurateţea colecţiei de date şi informaţii, ceea ce pune în umbră textura complexă şi variabilitatea evenimenţială a fenomenului istoric, impreciziile, justificate de multe ori de accesibilitatea unui discurs istoric îndatorat prozei de ficţiune, se transformă deseori în expresiile unei tendinţe absolutizatoare exersate de o instanţă presupus omniscientă, cu o atitudine laxă faţă de principiile de verosimilitate ale textului istoriografic.

Pe un vector similar se ordonează şi Regrupări ştiinţifice, însă, de această dată, volumul coordonat de Liviu Neagoe, Elite, naţiune şi societate în România modernă (2012), în care Ovidiu Pecican remarcă opţiunea metodologică şi concentrarea pe un areal specific de investigaţie a autorilor, devine pivotul unei discuţii pe marginea subordonărilor canonice din ştiinţa şi cultura română, contrabalansată de perspectiva grupării intelectualilor specializaţi în anumite domenii dincolo de interese imediate, relaţii ierarhice şi mentori, în contextul Internetului şi al reţelelor lui sociale.

Prima secţiune a volumului, Trecutul de acasă, încorporează un text precum Modernitatea românească la Robert Kaplan, comentariu analitic pe cât de lucid, pe atât de inconfortabil pentru imaginea trecută şi actuală a educaţiei din România, succedat de semnalarea cărţii de versuri a lui Samuil Micu, Cuvinte de laudă, datorată eforturilor de editor ale lui Mircea Popa, dar şi de o elogioasă cronică consacrată monografiei lui Mircea Tomuş, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera. Mircea Tomuş revine în paginile volumului graţie unei alte iniţiative restauratoare, Studiile şi articolele lui Romulus Cândea, editate în 2015.

În seria recuperărilor se înscrie şi testamentul lui Avram Iancu din Un testament intelectual, receptat nu numai din perspectiva relevanţei sale ştiinţifice, ci şi ca document cu „o semnificaţie emoţională incontestabilă”, precum şi „clasicul cel mai puţin necunoscut din literatura română modernă”, portretizat în Necunoscutul Slavici, unde, având ca punct de pornire monografia lui Lucian Vasile Szabo (Un alt Slavici. O geografie publicistică după gratii, 2012), Ovidiu Pecican amendează clişeele, reducţiile, omisiunile şi reconfigurărilor critice dezechilibrate care au dominat imaginea canonică a scriitorului. Pe un tipar similar, textul intitulat Coşbuciene reconfigurează efortul biografic al lui Lucian Valea, în vreme ce Reîntâlnirea cu Iorga se concentrează asupra seriei de volume realizate de către Ion Oprişan, apreciate de Pecican, conştient de faptul că în cultura română nu s‑a statornicit deocamdată „o etică a restituirilor consecvente şi coerente”, ea fiind substituită fragil de elanuri individuale şi de improvizaţie.

Definit de autor ca „nod al istoriei”, Primul Război Mondial devine epicentrul unor analize cu ecouri speculative incitante. Prima dintre ele, intitulată Topârceanu în Cadrilater, prezintă cele două cărţi memorialistice vizând campania din Dobrogea, respectiv detenţia bulgărească a lui George Topârceanu, pe fondul unei incursiuni sintetice în istoria literaturii noastre, ce confirmă ipoteza formulată în prima parte a textului, potrivit căreia „biblioteca românească «de război» pare destul de sărăcăcioasă”. „De aici s‑ar putea trage o concluzie paradoxală – observă în continuare Ovidiu Pecican – Anume că românii, care s‑au descurcat, nu o dată, onorabil şi chiar eroic pe câmpul de onoare, nu s‑au încumetat cu un curaj similar în războaiele de hârtie, precum Stendhal, L.N. Tolstoi ori alţi autori de anvergură similară. S‑ar putea ca aici să stea secretul unei oarecare anomalii existenţiale, a aşezării noastre în lume…”. Tabloul se completează graţie unor texte precum Maramureşul în război, comentariu dedicat lucrării ample a lui Laurenţiu Batin, Maramureşul şi maramureşenii în Primul Război Mondial (2014), sau România sub Mackensen, în care Ovidiu Pecican prezintă reeditarea din 2012 a jurnalului lui Virgiliu N. Drăghicescu, 707 zile sub cultura pumnului german.

Tot sub semnul recuperărilor se înscriu şi paginile consacrate unor subiecte tabuizate, precum fenomenul pauperităţii, abordat prin prisma studiului Ligiei Livadă‑Cadeschi – „Meseria cerşutului în pământul aceştii patrii”. Fragmente de istorie socială românească, 1800 – 1900 (2013) – sau prin aceea a unor subiecte mai puţin cercetate, precum istoria regională, ancorată în lucrarea Ancăi Filipovici, Cărturarii provinciei. Intelectuali şi cultură locală în nordul Moldovei interbelice (2015), subiectul unei analize minuţioase, organizate bipartit în capitolul Nord‑moldovenism cultural interbelic.

În Purificare etnică şi responsabilităţi, capitol rezervat cărţii lui Vladimir Solonari din 2015, Purificarea naţiunii. Dislocări forţate de populaţie şi epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940 – 1944, Ovidiu Pecican remarcă nuanţele introduse de autor în discutarea unor probleme extrem de sensibile (pogromul de la Iaşi fiind una dintre ele) şi explorează neconcesiv virtualele lor consecinţe: „… explicând astfel circumstanţele, Vladimir Solonari ia o parte din vina morală de pe umerii mareşalului şi a apropiaţilor lui pentru a o deplasa către categoriile de populaţie implicate nemijlocit. Cu alte cuvinte, nu mai apare ca principal vinovat vârful elitelor politice ale României acelor vremuri, ci însăşi mulţimea românilor din Iaşi. Să fie oare preambulul unei anateme aruncate asupra unei majorităţi a populaţiei româneşti interbelice din capitala Moldovei şi, mai făcând un pas, a întregii Românii? Rămâne de admis că a existat o stare de spirit antisemită şi antiminoritară românească, întreţinută atent de întreaga propagandă extremistă interbelică – la fel ca în alte ţări –, dar de aici până la responsabilizarea mulţimilor anonime saltul trebuie făcut cu o prudenţă niciodată excesivă. Mai grăbită, Hannah Arendt socotea, la vremea ei, România drept ţara cea mai antisemită din răsăritul european. Noile cercetări istorice însă pot restitui adevărul cu mai multă fineţe. Fiindcă nu toţi cei ce tac aprobă sau împărtăşesc programele criminale”.

Înainte de a plonja avizat şi nuanţat în dezbaterea provocată de proiectul de lege în care Mişcarea Legionară este considerată fascistă, interzicându‑se totodată „promovarea în public a ideilor legionare”, investigarea Extremismelor interbelice continuă cu analiza generată de studiul consacrat Legiunii de către Roland Clark (Sfântă tinereţe legionară. Activismul fascist în România interbelică), în care Ovidiu Pecican aplaudă aprofundarea documentară, remarcă potenţialele completări tematice şi îşi manifestă rezervele în privinţa perimetrului explicativ ce guvernează interpretarea alunecării ideologice a unora în direcţia ultranaţionalismului.

Partea secundă a volumului, intitulată Coagulări reprezentative, se deschide cu survolarea unei culegeri de studii dedicate autorului Trilogiei transilvane, Bánffy Miklós művészi pályaképe/ Viaţa artistică a lui Miklós Bánffy, îngrijit de Könczey Elemér, volum care, în viziunea lui Ovidiu Pecican, „pare să deschidă o întârziată discuţie în cultura noastră despre un contemporan important în conturarea geografiei beletristice a Europei Centrale şi a ţării noastre”. Aceeaşi deschidere intelectuală etalează textul consecutiv, Povestea copilăriei şi adolescenţei filosofiei limbajului, perspectivă istoriografică provocatoare asupra Istoriei filosofiei limbajului a lui Eugeniu Coşeriu.

Indiferent de regimul dominant al textelor asupra cărora se apleacă, Ovidiu Pecican reuşeşte să imprime discursului său acuitatea istoricului şi sensibilitatea literatului, ceea ce explică colecţia impresionantă de ipostaze etalate în paginile acestui volum – de la criticul atent la resorturile angrenate de hermeneutica brebaniană a trecutului din cea de a doua jumătate a secolului XX, discutată în Ipoteza culturalistă, la specialistul cufundat în istoria şi lateralele interesului lui Ioan Petru Culianu pentru Marsilio Ficino, de la istoricul provocat de Regatele dispărute ale istoricului britanic Norman Davies sau de Scrierile despre gândirea medievală ale Umberto Eco la intelectualul pentru care completarea istoricului revistei Echinox merită o atenţie aparte, după cum o demonstrează textele dedicate corespondenţei dintre Mircea Zaciu şi Marian Papahagi.

Amestec de erudiţie şi fluiditate stilistică, Ovidiu Pecican operează cu o intransigenţă corectivă (şi, inevitabil, inconfortabilă) în Boicot şi retragere istorică, cu o minuţie orientată în textele consacrate decopertării „istoricului” Henri H. Stahl şi cu fascinaţie reflexiv‑spectaculară în Descartes epistolier. Metafora trecutului şi conştiinţa istorică e un volum incitant, avizat, adesea neconvenţional, care merită să fie citit cu atenţie.

■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest