Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Afierositul retractil

Afierositul retractil

A şasea explicaţie stă în iniţierea a două proiecte culturale – „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi” şi „Scriitori încarceraţi sub regimul comunist” – al căror apel la memorie cade ca nuca în perete într‑o epocă în care istoria trebuie rescrisă după calapodul corect politic al plăgii neomarxiste…

Dacă aş spune că Ion Lazu are stofă de victimă aş greşi, dacă l‑aş considera un rătăcit printre literaţi aş exagera, iar dacă l‑aş reduce la un veleitar cu fumuri demiurgice aş minţi de‑a dreptul. Teologic vorbind, Ion Lazu e un sucit căruia pronia i‑a jucat mereu feste, condamnându‑l la postura ingrată de marginal perpetuu. Literar vorbind, Ion Lazu e un suferind, adică un exemplu de cum tenacitatea în scris nu culminează într‑o notorietate pe măsură. Situaţia e cu atât mai grea de aporie cu cât numai de lenevie nu‑l poţi învinui. Cu o dârzenie de sobol săpând cotloane, Lazu ţine de patru decenii jurnal, iar la zelul diaristic se adaugă volume de poezii, romane, ba chiar un album de artă fotografică.

La risipa de peste 20 de titluri te‑ai fi aşteptat ca ecoul criticii să atingă măcar pragul unei reacţii politicoase. Când acolo, indiferenţa cu care afierositul (risipitorul) a fost înconjurat i‑a întipărit convingerea că e un damnat fără sorţi de consacrare literară. Numai că Lazu nu e un proscris supus interdicţiei şi nici un incomod căzut în dizgraţie, ci un scriitor a cărui operă nu trezeşte mai mult decât indiferenţă. De ce o asemenea conjuraţie a nepăsării critice, e de cercetat în cele ce urmează.

O primă explicaţie e că, de formaţie geolog, Ion Lazu s‑a ţinut departe de coteriile literare. Neavând o bisericuţă sub catapeteasma căreia să‑şi afirme devoţiunea artistică, Lazu nu a avut cârd de spirite similare, şi de aceea nu a avut protectori, lobby‑uri sau impresari cu influenţă. I‑a lipsit spiritul de castă, trăind solitar ca un cocor nemângâiat. În perioada comunismului a făcut tot ce a putut să nu iasă în evidenţă: nu a fost membru de partid, informator sau arivist. Iar după revoluţie, s‑a păstrat în aceeaşi umbră al cărei câmp nu înlesneşte succesul, conduită care, în atmosfera de vanităţi fierbânde a breslei scriitoriceşti, echivalează cu un act sinucigaş.

A doua explicaţie stă în firea retractilă a unui ins emotiv căruia îi repugnă să dea din coate. Că o asemenea trăsătură se numeşe modestie sau cuminţenie morbidă nu are însemnătate, important e că Lazu aduce cu copilul care stă pe margine privind la alţii cum se joacă. Imboldul de a intra în horă îi lipseşte, şi de aici orbita secundară pe care se mişcă. „Eu mi‑am ales instinctiv marginalitatea, încă de la început.” (p. 73, Jurnal 2005‑2006). Cu o asemenea mărturisire dospind a resemnare nu poţi spera să faci gaură în cer. Cine e blajin, nearogant, neironic, neagresiv are aceleaşi şanse în literatură ca un leucemic nimerit într‑un ţarc de crocodili. Omul potolit detestând scene nevricoase va fi scuipat de breaslă precum un dinte stricat. Acesta este Ion Lazu: un ins fără aplomb, incapabil să fie resentimentar, şi tocmai de aceea lipsit de duşmani a căror ură să‑i fi slujit drept certificat de calitate morală. Atâta doar că, în ringul caftelilor polemice, un ins umil a cărui încredinţare e că alţii sunt mai buni e pierdut din faşă. Defect mai capital decât a te crede un om cumsecade, fără viclenii de urcare în ierarhie, nu se poate închipui. Porumbeii inocenţi, buni la inimă ca o felie de anafură proaspătă, nu au ce căuta în pancraţiul literar. Aici stropii de agheasmă binefăcătoare au lăsat de mult locul otrăvii apriorice a concurenţei rapace. Ion Lazu a vrut să fie porumbel şi i‑au căzut penele de atâta onestitate. Acum trăieşte cu frustrarea celui care nu a primit binecuvântarea valorică, şi cum vârsta nu‑i mai îngăduie răbdări matusalemice, se plânge de ingratitudine critică. Să se plângă, alea iacta est.

A treia explicaţie este voinţa de a spune adevărul despre colegi, dar o voinţă care, departe de a fi maliţioasă, înregistrează cu fidelitate ceea ce vede. Rezultatul e o galerie de portrete pitoreşti, în care lumea scriitorilor e încondeiată fără indulgenţe, Ion Lazu făcând figura antipatică a copilului care descrie ce vede. Aşa se face că Mircea Horia Simionescu vorbeşte dezlânat la lansări, Alexandru George este mereu ciufut şi cu faţa prost rasă, Ilie Constantin e mai tot timpul beat, Gheorghe Iova e un limbut obraznic fără conţinut, Ecovoiu – un mistic retras la ţară, Păunescu – un energumen oportunist, Eugen Simion – un evaziv cu aer politicos, Manolescu – un ironic inabordabil, Brumaru – un poet cu ţicneală abulică, Ioan Es. Pop – un pedepsit cu copilăria nefericită, Bănulescu – un silen deşănţat convertit la rugăciune, Alexandru Paleologu – un înţelept „năpârlit‑pergamentos ca o broască” (p. 278, Jurnal 2001‑2004), Octavian Paler – un ins senil, cu limba împleticită în urma accidentului vascular etc. Puţini literaţi ies cu chipul neboţit: Pan Izverna, Nicolae Ţone, Radu Voinescu.

A patra explicaţie este că, născut în judeţul Tighina în 1940, Ion Lazu trage după sine rana basarabeanului trecut prin traume istorice. Drama deportărilor în Siberia, suferinţa refugiaţilor care, ajunşi în România, sunt siliţi să se ascundă spre a nu fi repatriaţi după 1945, conflictul etnic din Basarabia interbelică sau vina celor care au adus comunismul în România sunt veritabile marote la care Lazu revine cu obstinaţie: „În Regat s‑au refugiat anume basarabenii care se temau de sovietici, ştiind prea bine ce ne făcuseră în anul de ocupaţie. Adevărat că erau luaţi de translatori, de voie‑de nevoie. În schimb au colaborat din plin cu sovieticii tocmai ungurii, care luptaseră alături de Hitler până la abdicare. Au colaborat ţiganii. Evreii în unanimitate şi de la un capăt la altul. Cei care s‑au dus la studii la Moscova şi s‑au întors pe şapte cai.” (p. 351) Asemenea pasaje nu au cum să‑l facă prea îndrăgit pe geologul diarist. Numai că Ion Lazu vede vina din ambele tabere, pomenind de represaliile armatei române în Odessa sau în Transnistria, la fel cum scrie despre bolile contagioase care i‑au secerat pe combatanţi în timpul războiului.

A cincea explicaţie e duioşia atavică ce‑i curge în vine, acel timbru sentimental în virtutea căruia tot ce atinge preschimbă în pastă lirică, Ion Lazu fiind o natură eminamente patetică, al cărei câmp de iradiere se revarsă cu precădere asupra animalelor, cărora le închină pasaje de tandreţe protectoare. Odată vede un pui de mierlă căzut din cuib pe trotuar, dar ezită să‑l ia în grijă, drept care se frământă toată ziua pentru gestul crud de a nu fi salvat de la moarte o pasăre neputincioasă. Altă dată, la Neptun, vede un căţel costeliv ascunzând‑se în lăstăriş, iar a doua zi îi aduce de mâncare, dar în ciuda insistenţei cu care îl fluieră, potaia nu mai apare.

A şasea explicaţie stă în iniţierea a două proiecte culturale – „Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi” şi „Scriitori încarceraţi sub regimul comunist” – al căror apel la memorie cade ca nuca în perete într‑o epocă în care istoria trebuie rescrisă după calapodul corect politic al plăgii neomarxiste. Şi dacă primul proiect a fost dus la îndeplinire, al doilea se află în stadiu de schiţă preliminară, la fel ca Muzeul Crimelor Comunismului. În aceste cazuri, Ion Lazu nu mai e deloc mielul inocent dispus a bate în retragere. Dimpotrivă, e insistent până la agasare şi tenace până la pisălogeală, defecte fără de care nu ar fi reuşit să pună în Bucureşti peste 200 de plăci comemorative închinate scriitorilor.

În fine, a şaptea explicaţie este că proza lui Lazu nu are valoare literară, nedepăşind pragul mediocrităţii cizelate. Spre acest accent te îndeamnă detaliul că volumele lui Lazu au o tentă cu precădere autoreferenţială, autorul urmărind cu obsesie puţinătatea ecourilor de care romanele i‑au avut parte. Încăpăţânarea cu care deplânge slaba reacţie critică la Veneticii, Ruptura sau Sălbaticul, cele trei romane în care autorul şi‑a spus păsul biografic, dă însemnărilor o tentă de lamentaţie cronică. Pe deasupra, insistenţa cu care reproduce ad litteram cronicile în marginea propriilor romane – cronici îndeosebi complezente până la dulcegărie – dă jurnalului aerul unei consolări tardive, un soi de compensaţie inutilă la o stare de lucruri pe care autorul, chiar dacă ar sta în cap, nu o poate schimba. Sunt autori cu „vino‑încoace” la critici, cum sunt alţii puşi la carantină estetică. Ion Lazu face parte din a doua categorie.

■ Ion Lazu, În neatenţia generală (jurnal 2001‑2004), eLiteratura, Bucureşti, 2019, 368 pag, Ecoul şi umbra (jurnal 2005‑2006), eLiteratura, Bucureşti, 2019, 406 pag.

Sorin Lavric

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest