Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Nebănuitele daruri

Nebănuitele daruri

Când tratezi viaţa şi arta ca prilej de iniţiere şi construcţie de sine, în egală măsură, călătoria, deplasarea de serviciu, turneele de conferinţe, lecturi publice şi lansări devin ele însele pretexte de autocunoaştere şi, respectiv, construcţie de sine. Vorbim, aşadar, de ocazii de a te reapropia de pământul necunoscut care rămâi a fi, în esenţă, tu pentru tine însuţi prin recursul la alte instrumente decât lectura, meditaţia şi muzica. Cunoscându‑te pe tine însuţi, cunoşti lumea prin care ai şansa să treci, căci eul tău şi lumea sunt unite printr‑un arborescent labirint subteran şi alcătuiesc un misterios întreg. Dacă din această ecuaţie, să‑i zicem ontică, ar lipsi principiul delphic – cunoaşte‑te pe tine însuţi – şi iisusiaca Lege a Iubirii – iubeşte‑ţi aproapele ca pe tine însuţi –, pericolul de a luneca în arhetipul narcisiacilor din capcană s‑ar transforma, evident, în realitate.

Eşti suma a tot ceea ce rămâne din lecturi, muzică, frumuseţea oamenilor cunoscuţi pe parcursul călătoriilor de documentare, superbia locurilor prin care te‑au dus paşii. Oare? Cine dozează, distilează, potriveşte amestecul ordonat şi discret, din care suntem alcătuiţi? Cine stabileşte conţinutul, distribuie nodulii tensionali, aducându‑i pe o culme revărsată, când şi când, în albia magiei, care se cere exprimată? Cine te readună în misteriosul tău for lăuntric, făcându‑te, la un moment dat, să te regăseşti, să te redescoperi pe tine însuţi şi, disputat de meandrele tainei şi ale unui tip de liniştită contemplare exorbitantă, să urmăreşti modul în care, redescoperindu‑te, decelezi lumea prin care treci? După ce depăşeşti zodia întrebărilor, a frământărilor şi neliniştilor, simţi cum înlăuntrul tău, lucrat în adâncuri, e adusă o linişte stranie, care se intensifică într‑un chip miraculos, se strunjeşte şi urcă tensiunile. Astfel încât constaţi uimit că toate acestea te conduc – parcă dincolo de voinţa ta – spre ceea ce Lucian Blaga numea „adâncirea în albia poeziei”, unde redescoperi puritatea impusă de arta artelor, candoarea, frumuseţea şi farmecul luxuriant al acesteia, în „veşnică mişcare”, susţin romanticii.

Noiane de pagini citite, galaxii de reverie, muzică, realitate sau călătorie, evident, sunt date uitării. Şi totuşi, simţi cum pământurile lăuntrice abia perceptibile se schimbă, rămânând în esenţă, e adevărat, aceleaşi. Oare? Îmi amintesc de o poveste, aproape, citită şi recitită cu o stranie sete. Într‑o dimineaţă senină, cu un soare puternic, ce anunţa unul dintre vârfurile primăverii, un ucenic – probabil că sastisit, obosit sau căzut pe gânduri numai – îşi întreabă maestrul pentru ce să citească, în continuare, cu aceeaşi râvnă, dacă oricum uită mai totul? Maestrul l‑a privit uluit, înfăşurat în toga unei tăceri adânci, disputată de linişte şi înţelepciune, departe de a promite vreo aluzie la un posibil răspuns. Peste câteva zile maestrul şi ucenicul se aflau, din nou, faţă în faţă, de astă dată pe malul unui râu de munte. Fără a sta pe gânduri, învăţătorul l‑a rugat pe însoţitorul său să‑i aducă apă, căci, între timp, i se făcuse sete. Ucenicul l‑a fixat contrariat; nu găsea nici un vas în apropiere. Alături de maestru se afla o sită cât palmele ucenicului unite în rugăciune. Un schimb de priviri iuţi ca furtunile. Tăcere. Uimirea învăţăcelului, urmată de un oftat venit din rărunchii sufletului şi mâna acestuia, pare‑se mai perspicace, întinsă spre mânerul sitei. Apoi efortul la suprafaţă zadarnic de a aduna apă cu sita din fluviul ce curgea molcom dintre coastele abrupte ale muntelui, prins în nişte ritmuri ascunse ochiului obişnuit să lunece mai tot timpul pe suprafeţe. E ceva la mijloc, îşi tot repeta zelosul sau doar răbdătorul ucenic; şi continua, în chip absurd parcă, să adune apa cu sita aceea; era pe jumătate contrariat, pe jumătate intrigat de lipsa oricărei reacţii din partea îndrumătorului său. Şi culmea e că, deşi apa, evident, trecea prin ochiurile dese ale sitei, tânărul continua să o adune, în ciuda contrarierii, în pofida stupefacţiei sale, de parcă s‑ar fi aflat în raza speranţei că, la un moment dat, va reuşi, totuşi, prin absurd sau prin miracol, să‑i aducă apa dorită însetatului maestru, care îl urmărea învăluit în mantia nevăzută a unui surâs încurajator.

Peste vreun sfert de oră sau poate un pic mai mult, uimit de smerenia, ambiţia şi încăpăţânarea învăţăcelului, bătrânul îi făcu semn cu mâna să vină spre el. Dezamăgit, ucenicul şi‑a cerut scuze; se afla în imposibilitatea de a‑i aduce apă. Un alt surâs şi privirile senine ale maestrului îi indică spre sita cât cele două palme vrăjite ale învăţăcelului. În urma repetatelor tentative de a aduna apă cu sita, aceasta devenise de un auriu sclipitor, care lumina ochii inimii. Şi ce culoare întunecată avea când ucenicul o luase din preajma maestrului! Aducându‑i aminte că ucenicul l‑a întrebat la ce bun să citească de vreme ce uită mai totul, bătrânul i‑a arătat spre sită. Lecturile au asupra sufletului şi spiritului acelaşi efect pe care l‑a avut apa asupra sitei, a zis bătrânul, aruncând, brusc, anii săi de pe umeri şi, mai ales, de pe chipul său inundat de o ciudată lumină… Şi începu să coboare mai puţin gârbovit spre luminişul dinspre râu pentru a‑şi astâmpăra setea buclucaşă, în timp ce tânărul său însoţitor îl privea uimit. Şi îşi urmărea tăcerea înseninată de admiraţie, căci revedea cu alţi ochi fragmentul de realitate în care îi trecuse prin minte nesăbuitul gând de a taxa lecturile făcute în exces, considerându‑le, din cale afară de grăbit – ce impietate, ce eroare! – zadarnice. Uneori, tăcerea spune totul. Urmărindu‑l pe bătrânul său maestru cu luare‑aminte, tânărului i se păru subit că vede totul diferit. Era o dimineaţă scăldată în razele soarelui răsare. Şi totul se arăta, brusc, minunat, extazul irumpt din limanul recunoştinţei, ce creştea în intensitate, revărsându‑şi lumina pretutindeni. Simţi cum recunoştinţa sapă la temeliile firii şi te pregăteşte pentru ceva ce depăşeşte previziunile cele mai faste, prorocirile rămase secrete, visele şi dorinţele de care – printr‑un efort volitiv – te detaşezi; sec şi abrupt, urmând un instinct nedefinit. Ce şansă să vezi acelaşi fragment de realitate, cu tot cu cortegiile‑i de evenimente – la suprafaţă mărunte întâmplări – dintr‑un unghi nou, care dezveleşte alte înţelesuri şi poate… alte lecţii de viaţă, erori transformate în nebănuite daruri sau pinteni spre ostrovul învierii.

Sunt departe de a‑mi aminti dacă în acele zile, săptămâni guvernate de un soare puternic m‑am gândit la acel ucenic şi acel maestru, relaţia maestru‑ucenic fiind, e adevărat, una dintre temele obsesive ale cărţilor mele. Cert e că, ori de câte ori reveneam la unul dintre cele mai încărcate de istorie, tradiţie, strălucire şi cele mai vechi locuri ale civilizaţiei elene – cunoscute, iubite, admirate cu asupra de măsură –, Acropolele ni se dezveleau, de fiecare dată, în toată splendoarea şi monumentalitatea în acel octombrie însorit, luminos şi imprevizibil, ce părea că ne acaparează puţin câte puţin, copleşindu‑ne cu daruri. Daruri ce se revarsă nezăgăzuit şi îl fac pe Winckelmann – savant considerat de Goethe şi Hegel un mit (Victor Ernest Maşek) – să redescopere antichitatea greacă exclusiv prin prisma perfecţiunii şi a idealităţii, echilibrul în apropierea de „frumuseţea ideală” a universului elin fiind ulterior restabilit de Lessing, Nietzsche, Rohde, Wilamowitz şi probabil că, în primul rând, totuşi, de istoricul Jacob Burckhardt, care dizlocă terenul deja consacrat al cunoaşterii vechii Elade, modificând substanţial accentele dinspre seninătatea spiritului antic grec – descoperit de Winckelmann şi Lessing, mai ales, prin studierea sculpturii – în direcţia tragicului.

La planete distanţă de tragicul Greciei antice, anemiat deja vădit pe timpul lui Socrate (despre care oracolul zeului Apollo susţine că e gânditorul „cel mai liber, cel mai drept şi mai înţelept”, iar Nietzsche îl numeşte „demon”, pentru că odată cu acest pisc imposibil de tăgăduit se înfiripă decadenţa şi se dă un pinten spre plonjeul dinspre cunoaşterea iraţională spre excesul de raţionalitate), ne regăseam, mai mereu, sub un tip de vrajă winckelmanniană; eram extaziaţi şi – recunosc abia acum, la mai bine de un deceniu distanţă de la acea experienţă – cu totul depăşiţi de schimbul abrupt de civilizaţii. Dar nu numai din acest motiv. Abia reveniserăm din Ţara Sfântă. Abia ruminaserăm experienţele din ţara monoteismului şi lunecam, iată, pe arterele ateniene cu senzaţia unei plutiri între lumi, civilizaţii, credinţe, religii, realităţi, istorii, mituri şi poveşti frumoase ale omenirii. Revăzusem epicentrul civilizaţiei elene dimineaţa devreme, în orele rostogolite spre miezul de zi, după‑amiaza şi seara; totuşi, adunându‑ne din periplurile noastre ateniene şi având grijă să spulberăm oboseala acumulată, ne revigoram ca treziţi dintr‑un vis din cale afară de frumos de cum ne propuneam, iarăşi şi iarăşi, să ne întoarcem la acest polis sacru, aflat în centrul Atenei, căreia în greaca veche şi în ziua de astăzi i se spune Ἀκρόπολις, oraş smuls pământului şi cerului din bucurii, împliniri, spaime şi lacrimi, din dorinţa de a întârzia în razele zeilor care – aidoma muritorilor antichităţii – alegeau, din timp în timp, suprafeţele, aparenţele, luciul, realităţile şi plăcerile vieţii de zi cu zi – grecii deveneau, când şi când, superficiali din înţelepciune, afirmă Friedrich Nietzsche – tocmai pentru că au scrutat profunzimile şi absurditatea, exasperarea, angoasa, disperările cele mai întunecate şi fericirile, în egală măsură. Deci, aparenţele, suprafeţele se circumscriu inevitabil nevoii de a rezista, depăşind astfel imaginile întunecate, tragismul, toate laolaltă înfăţişate printre hăţişurile abisurilor, descrise într‑o linişte sublimă, aptă de a urni munţi din loc. Să alegi aparenţele din înţelepciune. Să laşi timp sufletului să se odihnească după ce a privit în adâncuri, răsfăţându‑l, adunând forţă dinlăuntru şi pregătindu‑l astfel pentru un alt plonjeu în abisurile fiinţei şi ale lumii, cărora Novalis, Hölderlin, Nietzsche şi Rilke le spun „într‑un azi etern al spiritului” un da ferm, perfect conştienţi de pericole. După crearea lui Werther – unul dintre vârfurile mişcării Sturm und Drang –, Goethe le întoarce spatele, aproape, era să scriu şi mă abţin, totuşi, deşi e limpede că acest centru iradiant al culturii universale menţinea o stenică şi salvatoare prudenţă faţă de abisurile umane, îndemnându‑ne să ne menţinem în limitele inteligibilului. O mărturiseşte tranşant el însuşi în convorbirile sale cu Johann Peter Eckermann.

Căutam, zi de zi, aproape, cu atenţia încordată, în pliante, broşuri sau în hărţi intens colorate imaginile vestigiilor cu nume silabisite şi regăsite în cărţile de istorie – Partenon, Erehteion, Templul Atenei Nike, Eleusinion, Sanctuarul zeiţei Artemis (frumoasa soră geamănă a lui Apollo, fiica lui Zeus şi Leto, cântată de Nichita Stănescu), Statuia Atenei Promachos, Vechiul templu al Atenei, Propylaeaea sau Altarul Atenei, apoi – continuând murmurul vrăjit – silabiseam neapărat Pandroseion, Sanctuarul lui Zeus Polieoss ori Sanctuarul lui Pandion, Odeonul lui Herodes Atticus sau Porticul lui Eumedes, Sanctuarul lui Asclepius şi Odeonul lui Pericle. Contemplam îndelung, apoi, iarăşi şi iarăşi, Teatrul şi Templul lui Dionysos, la care ne întorceam nu se ştie din ce pricini, una dintre acestea trăgându‑şi rădăcinile – previzibil pentru cei care ne urmăresc – din descoperirea nietzscheană a apolinicului şi dionisiacului – categorii estetice de o evidentă originalitate, definite de gânditorul german, la 1872, în cartea sa Naşterea tragediei din spiritul muzicii. În cele din urmă, excedaţi şi bucuroşi, purtaţi de o stranie vrajă, reveneam la suita de realităţi strălucitoare – monumente, temple, ogive, porticuri, lăcaşe, cariatide – dezvelite în faţa ochilor fie în timp ce soarele îşi disipa ultimele nuanţe sângerii, asistat de Aurora, despre care Homer – poetul aflat în posesia artei de a privi ca nimeni altul, contopindu‑se cu elementele naturii şi redefinind lumea prin ocheanul uimirii, al geniului de a fi şi de a descrie felul în care eşti şi devii – scria că are braţele albe, fie în timp ce astrul nebănuit de puternic, ajuns în marea amiază, ne lăsa fără umbră, fie în ceasurile după‑amiezilor. Darurile ne aşteptau pretutindeni în acest loc sacru, aflat în epicentrul miturilor antichităţii eline, şi se revărsau asupra noastră ca o boare venită dinspre zeii năstruşnici, copilăroşi şi gravi, în egală măsură, cu o generozitate exorbitantă, când ne aşteptam mai puţin şi ne regăseam fericiţi, surprinzându‑ne că deprindem arta de a fi fericit de la unii înţelepţi ai Greciei de odinioară, în frunte cu… heraclitianul copil extrem de viu, care îşi reinventează mereu pofta de a se juca. Sau îndreptându‑ne gândul la acel copil ciudat – aşa l‑a văzut adultul din preajmă – care, fiind întrebat ce vrea să devină când va fi mare, a răspuns fără să clipească:

– Vreau să fiu fericit.

– N‑ai înţeles întrebarea! sări ca ars adultul atoateştiutor şi s‑a ales cu un răspuns monumental:

– N‑aţi înţeles răspunsul.

Să fii fericit? Uneori‑adeseori, e foarte simplu; alte dăţi, însă, vorba unui prieten din ţara lui Confucius, din cale afară de complicat. Întârziaţi printre temple, porticuri, coloane, fragmente de temelii fastuoase, faste vise răsvisate în vremuri aflate sub aripa zeilor, rămâneam peste orele admise, soarele rostogolindu‑se spre asfinţit şi aruncând asupra vestigiilor din inima Atenei o lumină, seară de seară, diferită. Văzut, parcurs, răsfoit, admirat, contemplat de nenumărate ori, cu o stranie sete imposibil de explicat, totul ni se oferea cu o graţie copilăroasă şi extrem de vie, creând un soi de dependenţă şi aruncând parcă dinlăuntrul nostru greutăţi, balasturi, istorii, poveşti sau nuanţe, pentru a aşeza în locul acestora ceva nou, proaspăt, curat, de o frumuseţe melodioasă, care te făcea să regăseşti în forul lăuntric o dependenţă fastă, aptă de a te înălţa şi de a te face să te recreezi, redescoperindu‑te şi, totodată, remodelându‑te în razele acelui loc misterios, şters de pe faţa pământului de perşi pe parcursul războaielor medice şi reclădit din temelii în secolul lui Pericle – veac numit de aur – de o mână de arhitecţi şi sculptori conduşi de inspiratul său prieten Phidias, autorul uneia dintre cele şapte minuni ale lumii – statuia lui Zeus din Olympia, înălţată din aur şi fildeş şi, laolaltă cu templul clădit pentru a sărbători victoria grecilor asupra perşilor, distrusă în timpul unui incendiu. Statuie celebră, ulterior, e ştiut, reconstituită.

Tainele acelor locuri respirau prin noi, iar noi ne bucuram, şi simţeam, şi vedeam totul prin ocheanul mirării, al curiozităţii şi recunoştinţei. Mânaţi de o stranie magie, ne întorceam, iarăşi şi iarăşi, spre acea insulă sacră, pentru a ne simţi, din nou, inundaţi de lumină, copilăroşi, reduşi la tăcere; o tăcere vie, bogată, care scotea din adâncurile sufletului la suprafaţă: pământuri considerate defuncte sau, mai exact, de mult uitate. Vechiul adagio nimic nou sub soare, descins din albiile de extracţie ecleziastică, în asemenea circumstanţe, arde de tot şi îşi adună cenuşa la temeliile credinţei exorbitante, conform căreia totul aproape, cu un dram de noroc, e adus aparent de la sine în albia sacră a uimirii cathartice, apte de a te reda pe tine însuţi ţie. Dacă respecţi câteva condiţii esenţiale. În capul unei ipotetice liste, unde acestea ar fi enumerate, pe primele locuri se află inima trează, darul de a fi conştient până în măduva oaselor, deschiderea, setea de a fi, setea de a rămâne tu însuţi şi nevoia de a valorifica, în continuare, din fidelitate şi consecvenţă, harul de a exprima semnul fericit pentru care ai fost trimis aici. E lucrul cel mai greu din lume care te ajută să aduni curajul de a realiza carotaje în strania realitate abisală a fiinţei umane şi de a explora astfel necunoscutul: dincolo de graniţele perceptibile, apropiindu‑te astfel de acea realitate supremă numită de unii divinitate, iar de alţii univers.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest