Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » „Ereticul” Tolstoi

„Ereticul” Tolstoi

Păcatul în care cad creştinii ispitiţi de raţionalismul secularizant, pretinzând că o fac chiar în numele Bisericii, mai ales în Occident, dar nu numai, s‑ar părea că vine din contradicţia sesizată şi de Tolstoi: „Împărtăşirea învăţăturii lui Hristos în cuvinte şi negarea ei în fapte” (Întoarcerea la învăţătura lui Hristos). Şi Scriptura ne‑o reaminteşte, prin dilema: cunosc binele şi vreau să‑l urmez, dar fac răul. Oare nu de aceea Biserica, inventând instituţia Inchiziţiei, a ajuns la condamnări la moarte, încălcând poruncile să nu judeci şi să nu ucizi? De aici s‑a răspândit eroarea că religia creştină are intenţii bune, dar imposibil de realizat în lume, confundându‑se cu soarta utopiilor de tot felul.

*

Marea întrebare pe care şi‑o pune Lev Tolstoi e dacă europenii au urmat legea lui Hristos, care îndeamnă să nu judecăm şi să condamnăm, dacă vrem a înfrânge răul. Justiţia omenească a fost şi este întotdeauna precară, incapabilă să curme răzbunarea izvorâtă din lex talionis (care e mai veche decât se crede, venind din Codul lui Hammurabi), perpetuată ca vendetă, ca haiducie, ca duel, ca acţiuni cu eroi justiţiari care abundă literatura universală, de la Iliada şi Odiseea, până la Hamlet, Contele de Monte‑Cristo şi până la filmele de pe întreg mapamondul. Tolstoi ajunge la concluzia că atât ateii, cât şi creştinii s‑ar fi înţeles, într‑o privinţă, anume că „învăţătura lui Hristos nu poate fi îndeplinită”. De fapt, în asta ar consta erezia lui, când judecă Biserica după cele lumeşti, constatând că legile violenţei nu îndreaptă răul, acesta neputând fi nimicit cu rău, ci doar cu un ce măreţ. Tolstoi a riscat o contradicţie în termeni, acuzând oamenii, nu fără temei, că au redus creştinismul la un ideal frumos, dar intangibil. Creştini şi atei, deopotrivă: „După părerea lor, Hristos n‑a putut să se ridice până la înălţimea înţelegerii întregii înţelepciuni a civilizaţiei şi culturii noastre”. Şi: „Aceşti savanţi judecă creştinismul după creştinismul pe care‑l văd în societatea noastră”. O atitudine gnostică, în definitiv. Dimpotrivă, creştinismul este cel mai real dintre realităţi. Geniul lui Tolstoi o înţelege: „Orice învăţătură a adevărului este un vis pentru cei rătăciţi”. Şi: „Legislatorul savant dovedeşte ştiinţific că datoria cea mai sfântă a omului este de a lupta pentru apărarea drepturilor sale”.

În lume, liniştea noastră se sprijină pe mizeria, desfrâul, suferinţa a milioane de oameni violenţi. Reducând lumea creştină la un vis frumos, irealizabil, oamenii au creat, în schimb, un vis urât, planetar: „E de‑ajuns să înţelegi că lumea aceasta nu este aceea pe care Dumnezeu a dat‑o pentru bucuria oamenilor, că este o lume care a fost organizată de oameni pentru pieirea lor, că lumea asta este un vis, dar un vis sălbatic, îngrozitor, delirul unui smintit, din care este de ajuns să te deştepţi pentru ca niciodată să nu te mai întorci la el”.

*

Tolstoi crede că e cel dintâi care a descoperit că legea lui Hristos neagă legea lui Moise, deşi spune că a venit să o împlinească. Doar teologii ar fi zis că Hristos „nu neagă legea lui Moise”, ci o susţine „până la ultima silabă şi chiar o împlineşte”. Mă tem că aici Tolstoi nu trece de logica binară, ignorând‑o pe aceea a Sfintei Treimi. Sau poate de aceeaşi meteahnă suferă şi teologii vizaţi. Paradoxul e că atât teologii, cât şi Tolstoi au dreptate, în sistemul lor de referinţă. Scriitorul insistă că Iisus nu completează legea veche, ci o neagă şi aduce una nouă, singura realistă. Aşa şi este, deşi Iisus afirmă şi contrariul. Tolstoi acuză teologia că a interpretat greşit versetele din Matei 5, 17‑18[1]. De fapt, trebuie citite şi următoarele, cel puţin până la versetul 21, care infirmă şi confirmă, simultan, pe Tolstoi. Noutatea absolută a învăţăturii lui Iisus vine după plinirea celei vechi, căci legea cerului o transcende pe cea scrisă a cărturarilor şi a fariseilor. Altfel spus, Iisus se desparte de legea mică, aceea a cercului strâmt, cum ar spune Eminescu, aceea care‑l condamnă la crucificare şi pe Mântuitor, dar şi pe poet, trăitor în cercul cel mare.

*

Orice jurământ, deduce Tolstoi, ne este smuls pentru a produce răul. Evanghelia porunceşte să nu juri, iar justiţia pseudocreştină te sileşte să juri cu mâna pe Biblie! Dilemă plină de ironie.

*

Interpretarea dată de Tolstoi Evangheliei este cea literală. El crede că până şi Sfinţii Părinţi s‑au complicat hermeneutic, denaturând litera evanghelică. În unele privinţe, posibil să aibă dreptate. Iată cum interpretează Tolstoi porunca a patra: „niciodată cu forţa nu te opune forţei, cu violenţă nu răspunde violenţei; te vor bate, rabdă, îşi iau de la tine, dă‑le, te forţează să lucrezi, lucrează, vor să ia de la tine ceea ce noi socotim că este al nostru, dă‑le”. Dar dacă au venit să‑ţi ia viaţa pe care doar Dumnezeu ţi‑a dat‑o? Crima nu e creştină: în consecinţă, a fi creştin înseamnă a apăra Viaţa. Fără ea, se rupe treimea hristică: Calea, Adevărul şi Viaţa. Apărându‑te, îl aperi pe Hristos. Iată ce uită să ne spună Tolstoi.

*

Abandonând creştinismul, oamenii s‑au pomenit, chiar ca atei, că au nevoie de drepturile omului, creştine prin excelenţă. După învăţătura lui Hristos, nimeni nu are drepturi asupra altor oameni. Mai mult, Hristos aduce oamenilor pacea.

*

Marea întrebare pusă de Tolstoi: „De ce oamenii nu fac ceea ce Hristos le‑a spus şi ceea ce ar putea să le dea cel mai mare bine posibil şi ceea ce ei veşnic au dorit şi doresc?” Toate răspunsurile găsite: învăţătura e bună, dar irealizabilă. Acesta este un răspuns ideologic şi e aplicabil, bunăoară, în cazul comunismului. Dar comunismul e greu de realizat, pe când învăţătura lui Hristos e infinit mai uşor de îndeplinit. De ce nu o urmăm? Răspunsul lui Tolstoi: pentru că suntem supuşi unei reprezentări false, dogmatice a creştinismului, încă din copilărie. Prima eroare e că omul a fost făcut fără păcat, necunoscând răul, dar a fost tentat de duhul rău să‑l urmeze. A doua dogmă: Dumnezeu a trimis pe Hristos să‑l scape de păcat pe om, o stare accidentală şi vremelnică. Hristos a răscumpărat păcatul lui Adam, redând credinciosului raiul.

Scriitorul vede aici contradicţia fundamentală a creştinismului dogmatic: „toată viaţa mea, cu lupta ei internă şi cu succesele inteligenţei nu este viaţa adevărată, ci viaţa decăzută, fără nici o nădejde, stricată: adevărata viaţă, fără păcate, este în credinţă, adică în imaginaţie, adică în nebunie”. Şi: „Numai reprezentarea existenţei a ceea ce nu există a putut duce la această contradicţie uimitoare”. E o reprezentare mincinoasă a creştinismului veche de 1800 de ani! Cele două premise au dus la viaţa noastră pseudo‑creştină: 1) că viaţa noastră legală e fericită, pe când viaţa pământească e nelegală, adică nefericită, „o viaţă imposibil de îndreptat cu forţele omului”; 2) salvarea nu‑i decât în credinţă, din această viaţă „nelegală”. După Tolstoi, Biserica s‑a legitimat ca instituţie din cea de a doua premisă, ca înlesnitoare a salvării omului înglodat în viaţa păcătoasă. Iar din prima premisă s‑au născut toate teoriile filosofice şi politice. Aşadar, Biserica şi teoriile publice au creat istoria europeană plină de interminabile rătăciri, în căutarea fericirii. În realitate, s‑a uitat că istoria înseamnă dezlegarea „contradicţiei dintre natura umană şi cea animală” a omului. Celelalte religii şi filosofii s‑au orientat spre „organizarea vieţii omeneşti” şi spre „explicarea a ceea ce fiecare dintre ei trebuie să facă ca să poată exista şi trăi mai bine”. În schimb, pseudo‑creştinismul a mutat fericirea în altă lume, iar ştiinţa s‑a orientat spre descoperirea legilor generale care ne‑ar da fericire pe pământ, stăpânindu‑le. „Sunt convins că după câteva veacuri – adaugă Tolstoi – aşa‑zisei activităţi ştiinţifice a ultimelor veacuri ale omenirii europene va forma un obiect de râs şi de tristeţe pentru generaţiile viitoare”.

De aici se iveşte şubrezenia raţionalismului tolstoian, prin care rusul credea a combate raţionalismul ştiinţific european, pus pe acelaşi plan cu dogmele pseudo‑creştine. Tolstoi credea că savanţii şi Biserica vor descoperi, finalmente, învăţătura lui Hristos, care ne‑a arătat clar „ce trebuie să facă oamenii pentru a trăi fericiţi”. Ei n‑au făcut decât să răstălmăcească învăţătura prin teologie, dând oamenilor iluzia irealizării acestei învăţături.

■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei

Nota:
[1] „Să nu socotiţi că am venit să stric legea sau profeţii; n’am venit să stric, ci să plinesc. Că adevăr vă grăiesc. Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă sau o cârtă din lege nu va trece până ce toate se vor împlini. Aşadar, cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici şi astfel îi va învăţa pe oameni, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor. Că vă spun: Dacă dreptatea voastră n’o va întrece pe a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5, 17‑20)

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest