Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Constantin Coroiu: Ioan Alexandru, 101 poezii

Constantin Coroiu: Ioan Alexandru, 101 poezii

„Avem nevoie de cuvântul cuiva ca să ne întărim, de mărturisirea vie a unui om ca să ne punem pe picioare şi să putem lucra în cuvânt mai departe. De aici nevoia de a ne întâlni cu alt om, de a povesti laolaltă. Cantemir vorbeşte despre ospitalitatea extraordinară a moldovenilor care stau cu masa pusă şi pândesc drumurile şi răscrucile doar-⁠doar va trece un străin ca să-⁠l invite la masa lor, să-⁠l ospăteze şi să stea de vorbă, să se mărturisească unul altuia. Această întâlnire între oameni este originea templului. Pe această întâlnire, pe acest cort de aşteptare unde omul intră în comuniune cu celălalt, cu străinul bine venit, se ridică templul de la Mecca sau Mambre”

Când l-⁠am vizitat în anii ’70 la locuinţa lui din Cartierul Primăverii, strada Bordei, nr.5, pentru a-⁠i lua un interviu ce avea să apară în Convorbiri literare şi apoi într-⁠un volum, Mihai Beniuc mi-⁠a evocat, între altele, prima sa întâlnire cu un tânăr student care venise la Bucureşti din Ardealul Ursului românesc, aducând în desa­gă, precum frumoşii şi tragicii peregrini şi pelerini transilvăneni, un manuscris cu poezii ale sale. Tânărul semna Ion Alexandru, iar poeziile aveau să constituie cuprinsul volumului Cum să vă spun, publicat în 1964 cu prefaţa lui Mihai Beniuc.

Ca şi alţi prozatori şi poeţi importanţi români, după evenimentele din decembrie ’89, Ioan Alexandru, „poate ultimul rapsod al Transilvaniei”, cum îl caracteriza Ion Pop, a intrat într-⁠un cu totul nemeritat con de umbră. Deşi el n-⁠a fost comunist ca Beniuc (şi ce ar importa dacă ar fi fost?!), nu a condus Uniunea Scriitorilor sau alte organizaţii profesionale sau civice, nu a scris pamflete, nu a purtat polemici. Mai mult, după decembrie 1989, a intrat într-⁠un partid istoric, refăcut, ca să nu spun cârpit la repezeală, şi a ajuns în Parlamentul ţării, unde senatorul Ioan Alexandru s-⁠a manifestat ca un pacifist inflexibil, opunând armelor de tot felul, inclusiv celei a cuvântului necugetat sau mitocănesc, Crucea; şi făcând chiar poate cea mai şocantă propunere ce s-⁠a auzit vreodată într-⁠un parlament: numirea în funcţia de ministru al Apărării a Întâi Stătătorului Bisericii Ortodoxe Române!…

Întâlnindu-⁠l la Iaşi (ne cunoşteam de multă vreme, mă primise cu ani în urmă acasă la el, în strada Belgrad, nr.5 din Bucureşti), mi-⁠a spus entuziasmat: „Frate, ce vremuri nemaipomenite trăim!”. Părea foarte implicat şi chiar inflamat în acei primi ani ai mult clamatei tranziţii. Mi-⁠am adus aminte atunci de o prelecţiune a sa rostită la Casa Pogor – prelecţiunile noii Junimi, adică cele din deceniile opt şi nouă care au fost cele mai de ţinută şi mai nonconformiste conferinţe ce s-⁠au rostit în România postbelică. Ele dădeau mari bătăi de cap „organelor” de partid şi Securităţii. Responsabilii culturali şi organizatorii prelecţiunilor argumentau însă cu faptul că invitaţii sunt personalităţi de frunte ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti care nu pot fi cenzurate, cu atât mai mult cu cât conferinţele erau ţinute liber, timp de 50 de minute, dinainte cunoscându-⁠se, întocmai ca la Junimea lui Maiorescu, numai tema prelecţiunii şi numele conferenţiarului.

Atunci, într-⁠o epocă de oarecare avânt şi renaştere după perioada dogmatică, Ioan Alexandru s-⁠a numărat printre personalităţile ce au onorat acel serial de prelecţiuni, un adevărat regal. Împreună cu numerosul public am asistat la un spectacol spiritual ce confirma sintagma lui Edgar Papu privind poezia lui Ioan Alexandru: „Grindină de lumină”. Poetul, stimulat de întreaga ambianţă a spaţiului în care se afla şi vorbea, literalmente transfigurat, îmbrăcat într-⁠un costum negru, a ridicat la un moment dat braţele parcă într-⁠un început de zbor pe aripile propriilor idei şi metafore. Ba chiar a sărit în sus şi s-⁠a desprins de la pământ, iar în secunda următoare s-⁠a prăbuşit greoi, smulgând audienţei un oftat înspăimântat. Neîntrerupându-⁠şi discursul baroc, s-⁠a ridicat repede de la podea, dând impresia că nici n-⁠a sesizat că s-⁠a prăbuşit. În acele momente de combustie şi de comuniune spirituală, nu aveam cum să întrevăd că va veni o vreme când Ioan Alxandru se va prăbuşi fără a se mai putea ridica, în împrejurări oarecum similare, adică în plină euforie a rostirii.

Ioan Alexandru nu e doar autorul Infernului discutabil ori al Vămilor pustiei şi al altor câteva volume ce ar fi fost suficiente pentru a-⁠l consacra ca unul dintre cei mai importanţi poeţi români. El a marcat în istoria literaturii noastre şi ceea ce aş numi o epocă imnică, care a început cu Imnele bucuriei, în 1973, şi s-⁠a încheiat cu Imnele Marmureşului, în 1988, şi care a însemnat „una dintre cele mai insolite experienţe ale poeziei româneşti contemporane”, cum afirma într-⁠un comentariu criticul Mircea Iorgulescu. Din păcate, mai ales după ce Ioan Alexandru a ieşit din scena vieţii, după un lung exil al suferinţei, învins de mizerabila biologie, căreia toţi îi cădem victime mai devreme sau mai târziu, peste opera lui s-⁠a aşternut o tăcere suspectă. Se poate să fi căzut şi el la examenul (eliminatoriu) de europenism atât de mult trâmbiţat de unii până la uitare de sine! Universul sapienţial ţărănesc, miturile, tradiţiile adânci româneşti nu mai sunt, în ochii elitiştilor, ai bursierilor internaţionalişti, ai mercenarilor şi ai filosofilor dâmboviţeni, compatibile cu principiile europene, chiar dacă, aşa cum observa Zoe Dumitrescu-⁠Buşulenga, Ioan Alexandru „spunându-⁠le în graiul plin şi greu ca spicul ţăranului ardelean, le reîntemeiază în cel mai deplin sens heideggerian, trecându-⁠le în puterea de logos refăcută a cuvântului”. Imnul – îmi spunea poetul într-⁠un dialog pe care l-⁠am publicat tot în Convorbiri literare şi apoi într-⁠o carte – nu e numai o „cântare” festivă, de sărbătoare, ci şi o formă de filosofie şi de asumare a unui destin colectiv. Imnul – îmi mai atrăgea luarea aminte Ioan Alexandru – nu te lasă pe drum, nu te lasă suspendat, ci îţi oferă o punte pentru a-⁠ţi putea continua călătoria.

Pe o asemenea punte a păşit cu încredere în soliditatea ei Mircea Platon când a realizat antologia apărută recent în ciclul 101 poezii al Editurii Academiei Române. Într-⁠un documentat şi admirabil scris eseu introductiv despre arta poetică a „rapsodului transilvan”, autorul antologiei reface succint drumul parcurs de Ioan Alexandru de la „discursivitatea egotistă” din „Cum să vă spun” care avea „ceva din vitalismul patetic al lui Beniuc” la ciclul Imnelor, drum ce ilustrează un „poet multitudine”. El afirmă nu fără un lesne sesizabil subtext polemic că „prin tematica naţional-⁠liturgică, creştină, (Imnele) operau decomunizarea ad hoc a poeziei româneşti”. Pentru o mai bună receptare a acestui amplu proiect liric dus până la capăt de Ioan Alexandru, în opinia lui Mircea Platon, este absolut necesar apelul la volumele sale de eseuri în care sunt indicii preţioase, ele, eseurile, constituind „nu o altă faţetă a scriitorului, ci blocnotesuri ale poetului scrise într-⁠un limbaj de extracţie patristică şi tributar înţelegerii heideggeriene a poeziei şi presocraticilor”. Un cuvânt, poate chiar un concept privind poezia lui Ioan Alexandru este comuniune. Mircea Platon, antologatorul acestei ediţii, analizează sensurile lui recurgând şi la eseistica poetului. Între altele, el trimite la un fragment revelator din Iubirea de patrie: „Avem nevoie de cuvântul cuiva ca să ne întărim, de mărturisirea vie a unui om ca să ne punem pe picioare şi să putem lucra în cuvânt mai departe. De aici nevoia de a ne întâlni cu alt om, de a povesti laolaltă. Cantemir vorbeşte despre ospitalitatea extraordinară a moldovenilor care stau cu masa pusă şi pândesc drumurile şi răscrucile doar-⁠doar va trece un străin ca să-⁠l invite la masa lor, să-⁠l ospăteze şi să stea de vorbă, să se mărturisească unul altuia. Această întâlnire între oameni este originea templului. Pe această întâlnire, pe acest cort de aşteptare unde omul intră în comuniune cu celălalt, cu străinul bine venit, se ridică templul de la Mecca sau Mambre”.

„Referinţele critice” grupate de Mircea Platon în ultima secţiune a cărţii sunt edificatoare privind receptarea critică a operei lui Ioan Alexandru. Cei mai importanţi critici s-⁠au pronunţat în timp asupra ei. Pe lângă opiniile şi punctele de vedere ale unora dintre aceştia, autorul antologiei le reţine şi pe cele ale unui prozator (Eugen Barbu) sau ale unor poeţi şi eseişti (Cassian Maria Spiridon şi Şerban Foarţă). Am citat deja dintr-⁠o analiză a Zoei Dumitrescu-Buşulenga, semnatara prefeţei la volumul Pământ transfigurat (1982). Aş mai aminti două comentarii. Unul al lui Nicolae Manolescu din Istoria critică a literaturii române (2008): „Influenţa principală este aceea a lui Blaga (sentimentul tradiţiei, fantomele strămoşilor, înfrăţirea cu dobitoacele). Ioan Alexandru nu este un poet al satului – cum nici Blaga nu este – şi din această neînţelegere s-⁠a putut naşte observaţia că satul din poemele lui e prea întunecat şi apăsător. Satul lui e un tărâm fabulos şi inexistent, o lume eternă şi neschimbătoare, unde mormintele se şterg sub iarbă şi unde în aer plutesc miresme aţâţătoare ca în paradis…”. Un alt punct de vedere care mi-⁠a atras atenţia în mod deosebit este al lui Eugen Simion. Referitor la „lirica profetică”, în Introducerea la cele două volume de Opere ale lui Ioan Alexandru, ediţie de Alexandru Ruja, 2015, criticul observă că Imnele conţin versuri splendide, dar constată şi că poetului nu totul îi reuşeşte. Concluzia lui Eugen Simion e aceea că: „În genere, Ioan Alexandru, cu naivităţile, ţărăniile lui asumate cu orgoliu, cu voinţa lui de a dovedi că, în poezie, se poate aşa cum gândeşte el – se dovedeşte a fi un poet autentic, uneori chiar un mare poet, în linia expresionismului blagian, învrednicit, căftănit cu semnele ortodoxiei şi ale tradiţionalismului spiritual”.

Recitind fie şi numai aceste Referinţe, oricine îşi poate da seama că critica privind poezia lui Ioan Alexandru este cu prioritate una de situare. Cât priveşte spiritul critic al lui Mircea Platon, căci, la urma urmei, o antologie e un demers esenţialmente critic, el este cu totul remarcabil. Prin selecţia operată – poeme din cele 12 volume apărute de-⁠a lungul unui sfert de veac (1964-⁠1988), începând cu Cum să vă spun şi terminând cu Imnele Maramureşului, la care antologatorul adaugă sub titlul Poezii din senin două texte datate 1964 –, prin accentele puse în prefaţa volumului, Mircea Platon conturează o imagine pe deplin definitorie a operei lui Ioan Alexandru. O operă a unui poet sigilat de un destin aparte în literatura română.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantin Coroiu

Constantin Coroiu nascut la 6 octombrie 1943. Istoric literar, Publicist, Critic literar si jurnalist cultural cu o bogata si diversa activitate; a fost multi ani realizator de emisiuni literare la Radio Iasi si Radio Bucuresti, membru al Uniunii Scriitorilor din [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now