Autonomă, cartea este similară vieţii, şi ea autarhică. Cartea ar fi inspiraţie, iar viaţa respiraţie, in integrum. Înţeleasă în propria suficienţă, dar comparativ ca o formă de singurătate, cartea pare a fi mai mult (şi mai puţin) decât ceea ce este o carte
În masiva naraţiune Solenoid (Humanitas, 2015), Mircea Cărtărescu actualizează, dar şi continuă, cu o notă accentuat experimentalistă, literatura experienţei ori, altfel spus, a autenticităţii. Deambulează apăsat pe latura straniului, a libertăţii de a fantaza şi fantasma.
Un studiu de erudiţie vie şi sagace ar putea afla în acest roman intertextual (şi – fapt nou la autor, deja „învechit” – interdisciplinar, cu alunecări spre transdisciplinaritatea mobilizată azi, după Piaget şi St. Lupasco, de Basarab Nicolescu ş.a.) numeroase alăturări de autori şi opere. Trimiterile sunt probabil cu 
sutele: aluzii, pastişe, parodii, citări asumate. De aici riscul, confuzia, între plagiat şi „plagiat”. (Cel oral este considerat cinstit?!) Volumul acesta atât de voluminos te îndeamnă spre această explorare prin lectura sa. Şi nu sunt mai importante referirile literare decât restul. Aduc în discuţie numai câteva, stârnind, poate, mirarea critică, riscantă, spre deosebire de mirarea filosofică.
Culeg apropierile chiar din universul literar autohton. La Ion Băieşu, în nuvela Acceleratorul, reluată în piesa de teatru Iertarea, personajul George, inventatorul unui „aparat” de acţiune asupra timpului. Diferenţa este de proporţie şi anvergură literară, similaritatea este de atitudine şi, ca să spun aşa, metodă. „Adevărul care spune că singura aventură posibilă, liberă şi neconstrânsă de niciun fel de limite, este aventura cu tine însuţi. Înţelegi, eu am încercat o aventură nebunească, am pornit în necunoscutul din mine, în prăpastia propriului meu eu (căruia nu-i cunoşteam până atunci decât una dintre margini), am pătruns în nişte pustiuri despre care nu ştiam nimic şi din care puteam foarte bine să nu mă mai întorc niciodată. Cunoşteam acest risc, dar am încercat. Am avut curajul şi disperarea să încerc. De fapt, nici nu există curaj omenesc; există numai disperare, orice acţiune extremă şi periculoasă este determinată de o disperare. Dar eu trebuia să încerc”. În bună măsură, în acest siaj este scris (ca şi când ar fi rostit, atenţie la stil!) şi Solenoid-ul.
Mai departe. „Această continuă spintecare de sine e patetica noastră fiinţare” trimite la piesa lui M. Sorescu, Iona. Traian, copilul de la preventoriul TBC de la Voila, din munţii Bucegi, poartă mereu o coropişniţă într-un borcan, precum personajul din romanul Nebunul şi floarea al lui Romulus Guga nu se desparte de floarea din glastră (personaj şi situaţie translate de Guga, ca şi Băieşu, într-o piesă a sa). „Minusculi în nimicnicia noastră, micelii pe-un fir de praf în infinit…”, cum suntem văzuţi aici noi, oamenii, este un enunţ care ne aduce aminte de romanul Micelii al Al. Papilian, unde umanitatea e o ciupercărie. „E dincolo de limitele răului ca o fiinţă să-şi înţeleagă destinul” este sau devine o trimitere, (in)directă, la autorul Demiurgului cel rău, E. M. Cioran.
(Ne)voită, fatalmente, intertextualitatea există, spre marea încercare a originalităţii, despre care se cade să ne întrebăm dacă mai este posibilă. Dubito ergo sum, ca să mă poziţionez cartezian, lucid. Dacă ne-am întreba direct, citind Solenoid, aşa, mai în consens cu juna generaţiune, cum stă treaba cu scrisul, care-i faza cu el? Răspunsul ar fi probabil: simplu şi totodată complicat. Un răspuns abstract parcă ar fi, însă, acesta. Concret, scrisul, definit prin comparaţie, ar fi ca naşterea femeii gravide. Există în carte. Citim cum cartea „se scrie singură”, „nu seamănă cu nimic mai mult decât cu viaţa, care se trăieşte singură”. Singură, dacă îi permiţi, o accepţi, ea se dictează, autorul este instrumentul care o „transcrie” doar fizic. Autonomă, cartea este similară vieţii, şi ea autarhică. Cartea ar fi inspiraţie, iar viaţa respiraţie, in integrum. Înţeleasă în propria suficienţă, dar comparativ ca o formă de singurătate, cartea pare a fi mai mult (şi mai puţin) decât ceea ce chiar este o carte. A fi şi altceva. Dacă nu ar fi chiar altceva. Nimic nu ar mai fi, iată gândul de bază aici, suficient sieşi: scrisul ar fi şi citit, cititul ar fi şi scris, viaţa ar fi şi carte, cartea ar fi şi viaţă. Reformulând: scrisul ar fi mai mult citit, cititul ar fi mai mult scris etc. Altfel ce sens ar avea definirea prin comparaţie, dacă individualităţile se susţin sui generis?
„Scrisul meu maniacal, fără nici o ştersătură…”, vom citi undeva spre sfârşitul cărţii. Trascrierea fidelă, totală, a vocii care-i dictează face totul simplu, deşi neobişnuit. Scris, viaţă: un continuum. Natură, obişnuinţă. Naştere, creaţie. Din nou: scris, viaţă. Se impune îndemnul: Ascultă viaţa! Iată ideea şi aplicaţia ei. Nu şi explicaţia…
Dar de carte e vorba? Ceea ce se scrie de la sine, cum se trăieşte viaţa, se vrea sau se recunoaşte doar a fi cu totul altceva. E o scriere, dacă tot trebuie să aibă un nume, să exprime o acţiune sau o faptă. Şi scrierea, nu transcrierea, există aidoma vieţii. Solenoid, cum i s-a spus (după 200 de titluri probate, vezi spusele de la lansare): „Această scriere care nu e, slavă Domnului, o carte, lizibilă sau nu”. O non-carte de peste 800 de pagini… Dar nici non-carte nu e: „Scriu aici (…) o anti-carte, opera pentru totdeauna obscură a unui anti-scriitor.” Anti-carte, pentru că nu poate fi descifrată? Pesemne. Anti-carte şi pentru că se opune cărţii, în mod generic. O „carte” care se opune cărţii.
