Contemporanul » Lecturi - Cronici - Despre Cărți » Iulian Boldea: Pasiunea adevărului

Iulian Boldea: Pasiunea adevărului

Cărţile lui Leon Volovici, caracterizate prin rigoare şi prin vocaţia relevării intimităţii unor fenomene cultural-⁠istorice complexe şi controversate, relevă, în tectonica lor de profunzime, obsesia revelatoare a adevărului perceput în integralitatea sa

Scriitor evreu din România, Leon Volovici dovedeşte, în cărţile sale, o adevărată pasiune a adevărului, nevoia de clarificare a unor probleme controversate reprezentând un resort şi un temei al scrisului. Analizele, interpretările şi demonstraţiile istoricului literar nu sunt deloc spectaculoase; ele sunt aplicate, înclinate spre o rigoare constitutivă, cu turnură obiectivă şi o ţinută impersonală. E ca şi cum autorul s-⁠ar camufla în propriul text, şi-⁠ar ascunde chipul sub masca propriului discurs, lăsând să răzbată în afară cât mai puţin din avatarurile afectivităţii, chiar în cazul unor teme „fierbinţi”, de actualitate, cum e „problema evreiască”.

Criticul îşi arogă, s-⁠ar spune, o dublă distanţă, metodologică şi epistemologică: mai întâi, una faţă de obiectul studiului său, faţă de referent şi, nu în cele din urmă, o altă distanţă faţă de sine, căutând, şi găsind, un punct de echilibru, o echidistanţă benefică din care să se contureze o viziune obiectivată asupra lumii, dar şi o întemeiere a propriului sine. Voinţa de edificare a unei construcţii teoretice este subordonată unei vocaţii, nu mai puţin trainice, a căutării adevărului, căutare obstinată, deloc uşoară, dimpotrivă, presupunând efort, căutări şi rătăciri, promisiuni şi revelaţii succesive. Două teme majore l-⁠au preocupat pe Leon Volovici cu deosebire: „apariţia scriitorului” şi „problema evreiască”. Nu sunt teme la îndemâna oricui; sunt probleme care au stat şi încă mai stau sub semnul controversei şi al polemicii, greu de limpezit altfel decât printr-⁠o pornire teoretizantă lipsită de complexe şi inhibiţii. Sunt teme ce reclamă, pentru a fi soluţionate, nu învolburarea metafizică sau metaforizarea în exces, ci luciditate şi spirit critic, dinamismul interogaţiei şi, totodată, rigoarea unei demonstraţii calme, aplicate, detensionate.

Apariţia scriitorului în cultura românească (1976) este o carte a cărei ţintă e clarificarea unei teme complexe, „apariţia şi evoluţia scriitorului în cultura noastră, în perioada de formare şi consolidare a literaturii române moderne”. Eseistul operează o distincţie importantă şi necesară: între apariţia scriitorului şi apariţia literaturii culte. Cele două fenomene nu sunt disjuncte, însă au o conformaţie şi un statut aparte, au motivaţii şi cauze distincte, pe care autorul le scoate în relief cu suficientă acurateţe a demonstraţiei, căutând să-⁠şi limpezească atât propriul demers, cât şi obiectul de studiu: „Nu e vorba de apariţia literaturii noastre culte (fără a se socoti astfel, Dosoftei este deja un mare poet, Ion Neculce sau Antim Ivireanu – mari scriitori), ci de formarea ideii de poet şi a ideii de scriitor. Începem încercarea de sinteză din momentul în care cel care scrie nu se consideră nici cronicar, nici istoric, nici comentator de texte religioase sau de morală (el fiind, totuşi, scriitor sub raportul expresiei artistice, deci, din punctul nostru de vedere), ci autorul unor opere mai mult sau mai puţin de ficţiune, de creaţie. Primii scriitori ar fi, deci, cei care compun opera literară, reflectând, în acelaşi timp, asupra actului lor, ştiind că fac «literatură» (chiar dacă nu o numesc astfel), pentru propria lor «desfătare» sau cu intenţii moralizatoare şi patriotice”. Leon Volovici urmăreşte în cartea sa modalităţile şi căile modernizării culturii române, modernizare ce a determinat în chip firesc şi un fenomen de autonomizare a literaturii şi de delimitare a unei noi „categorii intelectuale şi artistice – scriitorul”. În analizele sale, criticul plasează accentele asupra „elementelor din opera literară sau din mărturiile lăsate care să dezvăluie o atitudine, o mentalitate, un punct de vedere în legătură cu ideea pe care şi-⁠o face scriitorul despre menirea sa”. Importante îi par criticului acele poziţii sau circumstanţe mai mult sau mai puţin programatice, în care scriitorii îşi expun – în regimul sincerităţii şi al lucidităţii – reflecţiile cu privire la actul scrisului, la condiţia de scriitor şi la poziţia pe care trebuie să o ocupe în societate. Expresie a unei „conştiinţe colective”, scriitorul îşi asumă profesionalizarea scrisului său atât prin propriile creaţii (cu subtextuale meditaţii programatice), cât şi prin interogaţiile deschise cu privire la statutul său (estetic, social, moral etc.), interogaţii şi reflecţii ce-⁠i permit o mai bună situare în orizontul cultural.

O carte cu altă „bătaie” şi cu alte resorturi este Ideologia naţionalistă şi „problema evreiască” (1995). E vorba aici de o temă mult mai gravă şi infinit mai sensibilă, deoarece pune în scenă raportul dintre scris şi ideologie, dintre intelectuali şi istorie. Subiectul, delicat şi susceptibil la interpretări extreme şi la controverse, al ideologiei naţionaliste şi al implicării unor intelectuali din „tânăra generaţie” a anilor ’30 în direcţia naţionalistă ce a apărut şi s-⁠a definit atunci îşi are explicaţii şi motivaţii interne şi externe care au fost clarificate în mare de istorici şi de cercetători ai fenomenului. E greu, în condiţiile abordării unei teme aşa de greu de cântărit şi de valorizat, să păstrezi cumpăna dreaptă, să menţii o ţinută strict obiectivă a demonstraţiei. Examinarea lucidă a fenomenului antisemitismului în România este, fără nici o îndoială, necesară, după cum imaginea culturii româneşti, reflectată în oglinda temei antisemitismului, poate fi, cum mărturiseşte şi autorul, „neavantajoasă”. Pe de altă parte însă, cultura română are nevoie ca, printr-⁠un examen la rece şi obiectiv al acestei teme, să se arate în deplinătatea şi adevărul ei, să ia act de sine nu în condiţiile duplicităţii şi ale compromisului, ci, mai curând, în lumina autenticităţii, a unei transparenţe care să permită o reconsiderare adecvată, căci, notează undeva Leon Volovici, „imaginea unei culturi, ca şi a unei mari personalităţi, este rezultanta a nenumărate «oglinzi» şi ea va fi cu atât mai convingătoare cu cât va fi mai complexă şi mai adevărată”. Cartea lui Leon Volovici are, înainte de toate, meritul de a clarifica un fenomen social-⁠istoric real, ce a marcat atât evoluţia societăţii româneşti moderne, cât şi comunitatea evreiască din România. E limpede că adevărul nu e adevăr decât dacă e integral, necondiţionat şi independent de orice variabilă contextuală, după cum e de la sine înţeles şi natural că doar prin expunerea adevărului despre problema antisemitismului, imaginea societăţii şi culturii româneşti e prezentată în mod autentic, în toate faţetele şi manifestările ei, fără falsă pudoare, cu inclemenţa impersonalităţii. Leon Volovici şi-⁠a asumat un demers diacronic, căutând rădăcinile naţionalismului şi ale antisemitismului şi radiografiind epoca anilor ’30 din perspectiva conjuncţiei a două mituri cu o forţă copleşitoare în acea vreme: mitul intelectualului şi mitul naţional. Cele două mituri transpar, convergente şi unificate chiar, într-⁠o reţea ideologică de sorginte nietzscheană la mai toţi tinerii intelectuali români ai timpului (Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade etc). Fervorile naţionaliste erau plasate sub semnul unor idei sau fantasme de semn pozitiv (mântuirea naţiunii), dar ele rezultau şi dintr-⁠un neîndoielnic spirit critic. Or, cartea lui Leon Volovici tocmai asta încearcă să contureze: o imagine, pe cât posibil lipsită de „asperităţi” şi complexe afective sau (u)morale, pe cât cu putinţă obiectivă, a unei perioade convulsive din istoria României moderne, marcată de extremisme şi de confruntări sângeroase, de intoleranţă şi suspiciune. Renunţând la orice idealism, autorul ştie că e preferabilă examinarea deschisă şi neîngrădită, în lumina adevărului întreg, a acestei teme, decât eludarea ori prezentarea ei deforma(n)tă. („Şi în istoria politică şi culturală a României «problema evreiască» şi antisemitismul au avut o evoluţie care nu poate fi neglijată sau diminuată. Tema are, prin urmare, importanţa şi «autonomia» ei, oricât ar fi de legată de întreg tabloul social şi politic. Evitarea cercetării ei are un efect mai deformator decât interpretările sau concluziile eventual discutabile ale unui studiu serios”).

Cărţile lui Leon Volovici, caracterizate prin rigoare şi prin vocaţia relevării intimităţii unor fenomene cultural-⁠istorice complexe şi controversate, relevă, în tectonica lor de profunzime, obsesia revelatoare a adevărului perceput în integralitatea sa, ca invariantă inconturnabilă a cunoaşterii umane, ca argument şi evidenţă a istoriei, asumate în modul cel mai firesc, fără distorsiuni logice sau morale.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Iulian Boldea

Iulian Boldea s-a nascut la 2 martie 1963, in orasul Ludus, judetul Mures. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu-Ilarian” si Facultatea de Filologie din cadrul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debut absolut in anul 1983. Intre anii 1985-1989 a fost redactor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest