Lecturi - Despre Cărți

Iubirea de Dumnezeu

Autoizolat, departe de lumea mică, romancierului de la Iasnaia i se deschid orizonturile unei lumi în esenţă diferite: existenţa de zi cu zi în intimitatea divinităţii, regăsite în forul său lăuntric. Scriitorul dă raite prin budism, confucianism, ortodoxie, catolicism, mahomedanism, protestantism şi alte religii, şi caută asemănările, apoi punctele tari, menite să unească şi să ajute omul să se adune în forul lăuntric, pentru a coborî în adâncurile fiinţei şi pentru a găsi acolo „sclipirea divină”, Dumnezeul dinlăuntrul tău, prezent şi în cel din faţa ta, când şi când, în unii dintre aceştia, în stare latentă. Lecţia dată, în această ordine de idei, de admiratorul prinţului Mîşkin, e magistrală. Şi e nevoie să revii la multe pagini, pentru a te apropia de viziunea‑i contradictorie, cu accese umorale, şi pentru a distinge cu claritate şi, mai cu seamă, discernământ când ultimul Tolstoi este ultimul Tolstoi şi când lunecă în văi umorale şi, deci, se cuvine să tratezi ca atare abaterile. Neuitând nici o clipă să fii atent la pulsiunile lăuntrice de extracţie divină ale autorului tocmai citit. E un exerciţiu solicitant şi extrem de dificil; dacă îl faci însă cu toată fiinţa, te alegi cu surprize, daruri, întorsături ale firii de negândit, de nevisat.

După ce simţi prin tot trupul tău spiritual că în omul aflat în faţa ta e divinitatea, e adevărat, ascunsă, aşteptând în umbra firii lui, a omului de vizavi, poartă‑te ca şi cum Dumnezeu lucrează, fiind şi acolo, şi atunci vei avea şansa să trăieşti un miracol. Urcă‑l pe aproapele tău la Dumnezeul din forul lui lăuntric. În paginile neterminatului său roman Fraţii Karamazov, Dostoievski emite de câteva ori acelaşi principiu; o dată prin gura lui Ivan, care‑i mărturiseşte, cu inima în palme, fratelui său Alioşa: „Prin tine aş fi vrut pe mine să mă vindec”; tot invoc acest citat, deoarece ne vorbeşte limpede despre un cu totul alt Ivan decât nihilistul, ultraraţionalul invocat ades de critica de specialitate, în timp ce Ivan are geniul de a fi şi altceva, cu totul altceva. Şi altă dată, prin Alioşa – unul dintre cele mai originale personaje din istoria literaturilor lumii; pulsiunile specifice îl smulg din magma galeriei iisusiacilor şi îl aduc în fruntea acestora, păstrându‑i diferenţele (iată subiectul unei posibile cărţi de o dificultate de gradul zero!) – ucenicul stareţului Zosima, un sfânt ratat (la ce nivel însă!), care îndeamnă explicit „să lucrăm viul din oameni”, numele eroului acesta ales de titanul rus, în mod cert, din cărţile Sfinţilor Părinţi, citite cu pasiune, având, şi el, o fascinantă poveste. (Numele Zosima, care vine din grecescul Zosimos şi înseamnă „cel care va supravieţui”, e numele călugărului care o spovedeşte şi o împărtăşeşte pe Maria Egipteanca – cea venită pe apă spre el, în pustia Iordanului –, iar ulterior îi sapă groapa cu ajutorul unui leu.) Viul, adică „sclipirea divină”, amprenta, sigiliul, boarea sacrului existent înlăuntrul fiecăruia, e adevărat, în grade diferite, interceptate, cu fineţe şi perspicacitate, de Lev Tolstoi.

Este uimitor, pur şi simplu uimitor, cât de uşor pot fi găsite fragmentele jurnaliere din ultimii ani ce par a fi scrise de creatorul Annei Karenina cu sufletul! Când e condus de suflet, contele e stăpânit de lumină şi echilibru, de pace şi belşug, de iubire şi înţelegere, generozitate şi transparenţă. Şi, în ordinea stabilită – sau, mai exact spus, dibuită de Marcus Aurelius – de ceea ce e numit cu simplitate „măreţia sufletului”, prin al cărui ochean toate laolaltă sunt privite de contele de la Iasnaia, văzute şi tratate ca părţi componente ale unui Întreg (da, ortografiat aşa, cu majusculă, de gânditorul considerat a fi rege al filosofiei, şi nu numai în vremurile de domnie ale celui considerat „ultimul Împărat al Pax Romana!”); un Întreg gândit, creat şi aşezat desăvârşit în pagina realităţii, de care, în esenţă, uriaşul rus se bucură necontenit şi îşi notează însemnările în raza belşugului sufletesc. Recunosc bucuroasă că mă grăbesc să calific aceste pagini luminoase cu expresia „bucăţi de suflet”, folosită altădată de Nicolae Iorga când scrisese pagini memorabile despre poezia primului Lucian Blaga, prin care Zeul liricii româneşti majore vădea o unică, originală şi extrem de puternică „sclipire divină”. „Şi să nu crezi în nemurirea sufletului! – când simţi în suflet o asemenea măreţie de necuprins! Am privit pe fereastră. Întunecime, destrămare şi lumină. Poţi să şi mori. Doamne, Dumnezeule, ce sunt eu? şi încotro? şi unde sunt? Mi‑e lene să scriu în amănunţime. Mi‑ar plăcea să scriu cu litere de foc” scrie „cu litere de foc” Lev Nikolaievici, mânat de acea „sclipire divină” de care eram stăpânită în vreme ce scriam la romanul în versuri Ostrovul Învierii şi tot reciteam, purtată de o puternică şi stranie vrajă, acele rânduri definitorii.

Întârziat în raza acesteia, contele îşi exprimă, zi de zi, aproape, iubirea de Dumnezeu. Se roagă, notează zeci, spuneam, sute de rugăciuni; am transcris câteva de o frumuseţe de îţi taie respiraţia şi mă surprind că le tot repet dincolo de voia mea! Le rescrie în funcţie de bătăile inimii. Constată că, iată, s‑a rugat bine, alte dăţi rescrie, însă, rugăciunea şi, pe măsură ce aceasta e mai simplă şi mai scurtă, mai exact, apropierea de divinitate e notată ca o eliberare. Eliberare de trup, de grijile dictate de acesta. Eliberare de supărările mărunte, de zi cu zi. Omul e văzut simplu, ca în Pilda fiului rătăcitor, care părăseşte casa unde se află părintele iubitor şi unde are tot ce se cuvine, trece printr‑o serie de lecţii, încercări şi examene, pe unele le susţine cu brio, la altele însă pică. Şi, după ce dă un ocol firii de extracţie divină, pierdut de tot, lipsit de busolă morală, după o serie de încercări în care eşuează, se întoarce, împovărat de vină, la părintele său, care nu‑i dăruieşte nici un reproş, ci îl primeşte cu braţele deschise din iubirea care acceptă, iartă şi oferă totul. Necondiţionat.

Magul de la Iasnaia Poliana e uimit că e tratat ca o celebritate. I se reproşează aceasta şi el se miră că Dumnezeu a ales, cităm aproape de text, un netrebnic cum se consideră el, pentru ca prin intermediul lui să se adreseze oamenilor. I se mai reproşează că, spre deosebire de Ioan Botezătorul, e înstărit, mai exact bogat. Şi aici, se vede limpede că are un răspuns îndelung gândit. Ioan Botezătorul e un sfânt, spune Lev Nicolaievici, pe când el, scriitorul, e un ofiţer în rezervă care toată viaţa a trăit altfel decât se cuvine. Şi abia în ultimii ani s‑a dat pe brazdă, apropiindu‑se de Dumnezeu şi scriind, de fapt, exclusiv pentru El. Romancierul trăieşte zi de zi cu gândul, cu sufletul tot întors spre Cer. De fapt, totul se circumscrie unui singur efort: să creezi fără odihnă condiţii prielnice pentru a vorbi nestingherit cu sufletul, să‑l laşi pe el să vorbească în locul tău, să vadă, să asculte, să tacă în locul tău; şi atunci toate curg de la sine, în raza graţiei divine. Când încetezi să lupţi şi te laşi locuit şi condus de viaţă, de energiile curate ale acesteia, totul se schimbă în esenţă: devine uşor şi frumos, curat şi simplu. Acestea sunt o parte din concluziile cu care te alegi în urma lecturii repetate a însemnărilor ultimului Tolstoi. Totuşi, din când în când, mă surprind mârâind în marginea paginilor tolstoiene, mă regăsesc disputată de uimire şi consternare – recunosc, cu o francheţe dezarmată că mi se întâmplă şi asta – în incapacitatea de a‑l urmări.

Din tot sau aproape tot ce studiază, citeşte, comentează, informându‑se, din mai toate religiile şi tradiţiile spirituale ale lumii – fie că e vorba de creştinism, budism, islam, iudaism, yoga, fie de confucianism, taoism, zen, păgânism, zoroastrism ş.a. – Magul alege trăsături, doctrine, direcţii, capitole, linii, căi, ideologii ce conduc spre un soi de suprareligie aflată în serviciul unui supraom – da, să nu ne ferim de acest termen, e adevărat, abuzat în trecutul recent al omenirii –: supraom şi recunoaşte că religiile sunt un fel de puzzle creat în scopul desăvârşirii, al strunjirii continue de sine. Or, de la această premisă, de la acest punct de plecare în fenomenala aventură superioară care este omul şi continua lui strunjire în direcţia desăvârşirii – inclusiv prin recursul la religie – până la criticile virulente îndreptate adesea de contele Tolstoi împotriva statului (unele dintre acestea pe deplin justificate), a violenţei, socialismului, împotriva orânduirii sociale sau a bisericii, e totuşi cale lungă. Şi sunt pasaje grăitoare, în această ordine de idei, în care Magul tună şi fulgeră. Culmea e că, făcând aceste demersuri la limită, e de un calm şi echilibru care îngheaţă adevărurile tolstoiene în pagină. Evident e că ai tot dreptul din lume de a nu împărtăşi acest tip de mânie ziditoare, de un calm fără fisură. Cert e că, oricum, ea, această mânie – să‑i zic sfântă? –, te smulge din matca obişnuinţelor şi te pune pe gânduri – ceea ce deja…, dacă nu e totul, înseamnă foarte mult. Cu atât mai mult cu cât ai în faţa ta paginile unui titan trecut prin furcile caudine ale multor încercări, unele dintre acestea plătite cu sânge. Titan aflat la galaxii distanţă de acea calomnie proferată în mai toată literatura de specialitate, citată din „nemuritoarele” opere ale lui Lenin, Vladimir Ilici Ulianov, şi anume „scrântirea întru Hristos a lui Lev Tolstoi”.

Cred că unul dintre cele mai grave lucruri e să te pronunţi pe seama unui subiect, aflându‑te în totală necunoştinţă de cauză. Este exact cazul celor care se dau cu părerea în marginea credinţei şi a formelor de manifestare a acesteia fără să fi păşit vreodată în grădina credinţei. Şi câte trăsnăi ţi‑e dat să asculţi în acest sens! Uimitoare e siguranţa cu care se emit aberaţii cât casa. Discernământul, în asemenea cazuri, te reduce la tăcere şi te reîntoarce în împărăţia regăsită – când şi când, în doi timpi şi trei respiraţii, alte dăţi, după largi ocoluri date firii – în forul dinlăuntru. Un exerciţiu spiritual la îndemână e să revii la însemnările tolstoiene şi să reciteşti fragmentele în care inegalabilul romancier se roagă, îi cere ajutorul lui Dumnezeu să‑i simtă prezenţa în celălalt, străinul – ar fi spus Levinas – celălalt, aproapele. Chiar dacă aproapele tău e la planete distanţă de a‑i conştientiza prezenţa. Ei, aici e marea încercare, una dintre ele. Mânat de iubirea de Dumnezeu, să laşi sclipirea divină dinlăuntrul tău să comunice cu sclipirea divină din celălalt. Dacă cei doi se află pe o frecvenţă spirituală apropiată sau înrudită, totul devine un joc mirabil, care frizează magia scursă din împărăţia, aflată aici, în noi. Cred că e unul dintre motivele care mă reîntorc la paginile tolstoiene, unde regăsesc o radiografie a uneia dintre cele mai frumoase lumi, aflate în raza divinităţii, care te face, te ajută, te sprijină să urci la tine însuţi cât ai clipi. Cât ai respira o dată. Silabisind, mereu, acelaşi nume. Cu bucurie. În raza contemplativă a extazului de a te regăsi pregătit să mai urci o treaptă, apoi încă una: ochi în ochi cu Dumnezeu.

Cum ajungi în acest punct – era cât pe ce să scriu: la o asemenea răscruce – e o altă poveste, despre care Magul vrăjit de la Iasnaia Poliana ne vorbeşte rar şi blând, făcându‑ne să citim printre rânduri, deşi ne‑a lăsat atâtea mărturisiri, atâtea pagini, din care avem şansa să reconstituim sintaxa unei existenţe superioare, geografia unei credinţe profunde, contestate de mulţi, o, prea mulţi poate, ca să nu rămână, în esenţă, de nezdruncinat. Ca o stâncă de granit, de marmoră sau din bronz.

■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

Total 2 Votes
0

Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 1983.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Crini Imperiali, antologie, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003; Ochiul devorator, antologie, 2004; Grădini austere, 2010; Sfera frigului, 2011; Tragicul visător, antologie (2013)

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exerciţii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010; Nietzsche şi Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013)

Roman: tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea străinului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008; Cercul sălbatic, 2010

Albume de fotografii comentate: Europa acasă (2010); Planeta Israel (2010); Uriaşul Gorduz (2011)

Traduceri: Anna Ahmatova, Poezie și destin (2001)

Cărți în format electronic (eBook):

Seria de autor Aura Christi, lansată de www.librariapentrutoti.ro și Editura Ideea Europeană: Tragicul visător, poeme (1993 – 2013), antologie (2013); Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, eseu (2013); Mitul viului, eseuri (2013); Cercul sălbatic, roman (2013), Casa din întuneric, roman (2013); Trei mii de semne, jurnal de scriitor (2014)

La prestigioase edituri din străinătate i-au fost publicate volumele de poeme Geflüster/Şoptirea, antologie bilingvă, traducere în germană de Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, 1994 (Germania), Elegien aus der Kälte/ Sfera frigului, traducere de Edith Konradt, Pop Verlag, 2008 (Germania), Arkitektura e natës/ Arhitectura nopţii, antologie, traducere în albaneză de Kopi Kyçyku, 2008 (Albania).

A publicat, cu titlul Banchetul de litere, o carte de dialoguri cu personalităţi de seamă ale culturii române. A alcătuit şi a îngrijit numeroase ediţii ca, bunăoară, Romanul Românesc în Colocvii (2001), Breban · 70 (2004), Şocul crizei (2011), Sub semnul Ideii Europene (2011), București în șapte mii de semne (2013) etc.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Sculptorul, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, Noaptea străinului, 2004; Premiul „Autorul anului”, decernat de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, 2007; Premiul pentru roman al revistei Poesis, Casa din întuneric, 2008; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat în cadrul Festivalului româno-canadian „Roland Gasparic”, 2009

Poemele sale au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Federaţia Rusă, SUA, Bulgaria, Albania. Este redactor-şef al revistei Contemporanul. În 2003, înfiinţează – împreună cu Andrei Potlog, editorul şi fratele Aurei Christi – Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Editura Ideea Europeană; este unul dintre iniţiatorii Asociaţiei EuroPress şi al Editurii EuroPress – instituţii de un real prestigiu naţional, care au menţinut în peisajul literar revista Contemporanul. (2003 – 2010) Este unul dintre fondatorii Asociaţiei Contemporanul. (2010)

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Clubului Român și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Mai multe informații: http://aurachristi.ro/

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button