Această carte vine în completarea unor lecturi deja prezente printre iubitorii genului, semnate de Bill Bryson sau Ruth Goodman, ultima publicată tot la Editura Corint. Este vorba în fond de o perioadă numită şi de cinematografia contemporană drept „epoca de aur” şi reprezintă perioada dintre anii 1890 şi 1910. Este o zonă de falie a civilizaţiei occidentale, iar protagoniştii Ritz&Escoffier o trăiesc din plin, redefinind prin curajul şi intuiţia lor „distilarea esenţei luxului”, cum spuneau contemporanii despre César Ritz.
Când vorbim despre graniţele civilizaţiilor mă refer la un reper subtil al forţei politice şi economice deopotrivă. Jacques Attali a descris, în eseul său, despre crize, realitatea unor „inimi” economice care dominau geografia şi remodelau economic întreaga lume. Iar deceniul 1880‑1890 este cel din urmă când o astfel de „inimă” mondială a bătut cu forţă în insulele britanice, centrul ei fiind Londra.
Industria mecanizată a ţesăturilor, datorată resurselor de cărbuni şi abundenţei apelor curgătoare, ca principală sursă de energie pentru început, a favorizat mecanizarea filaturilor unei noi materii prime textile rivale lânii: bumbacul, redescoperit de englezi în India. După falimentul băncilor din Ţările de Jos, tocmai pe această rivalitate economică, din 1788, a izbucnit Revoluţia Franceză şi anii care i‑au urmat au adus nesiguranţă pe continent pentru o lungă perioadă de timp. Este momentul când „o nouă «inimă» economică a lumii” se mută la Londra prin forţa aburului (1788‑1890). În ciuda faptului că Franţa era mai înaintată cu noua tehnologie a aburului, Anglia este aceea care o dezvoltă şi o perfecţionează. De aici o nouă lecţie pentru viitor: „lipsa îl împinge pe om să caute noi bogăţii. Rarităţile sunt binecuvântări pentru cei ambiţioşi. Apoi nu contează cine anume inventează o tehnologie, important este că situaţia – culturală sau politică – a momentului, să o pună în aplicare”.[1]
Trebuie să subliniez aici faptul că industria rarităţilor a continuat să existe, iar astăzi se îndreaptă deja către privilegii, prefigurând viitorul acestei industrii. În vreme ce în timpul vieţii noastre au fost create „raritatea economică a plajelor şi pădurilor virgine, după ce a fabricat‑o şi pe cea ecologică, a materiei vii, a faunei şi a florei, după ce a pus preţ pe încetineală”, în următoarea generaţie, „omul va crea în fine raritatea ultimă: aceea a morţii şi a propriei sale calităţi umane”.[2]
În fond, César Ritz nu a făcut altceva decât să intuiască ingeniozitatea industriei „rarităţilor” prin serviciile unei industrii a ospitalităţii, cum o numim astăzi, numai pentru cei câştigători, oricare le‑ar fi fost originea socială. Trebuiau să îndeplinească o singură condiţie, şi anume aceea de învingători, indiferent de profesie sau strategie.
Deceniul de glorie, 1890‑1900, al carierei lui César Ritz, a reprezentat, în aceeaşi formă insesizabilă, o deplasare a forţei economice dincolo de Atlantic. Pentru prima oară. Astfel, finalul secolului XIX este momentul unui mare prag. Forţa dominantă a unei „inimi” trece Atlanticul, părăsind, pentru prima oară şi până astăzi, Lumea Veche, trecând în Lumea Nouă, oraşul dominant fiind Boston, datorită industriei maşinilor (1890‑1929).
Revenind la perioada anilor 1888‑1890, când România abia ce se declara regat şi intra în era modernă cu adevărat, César Ritz descoperea o lume spectaculoasă, deoarece intra cu adevărat în centrul lumii, unde totul era inovator şi orice opţiune de viitor era posibilă. Ajungând în Londra, „Ritz nu mai văzuse aşa ceva niciodată. Londra era o metropolă cu cinci milioane şi jumătate de locuitori – mai mult decât dublul Parisului, care era al doilea în Europa, şi mult mai mare decât New York, Canton, Berlin, Tokyo, Viena sau oricare alt oraş din lume. Era centrul în expansiune al unui imperiu planetar. Aici circulau sume enorme de bani, iar reţeaua de afaceri, politică şi comerţ nu avea concurenţă. Clădiri noi apăreau permanent, se construiau străzi noi, străzi vechi erau lărgite şi chiar acum se construia o cale ferată electrificată pe sub pământ, prima oară în lume”.
Acesta era eşafodajul pe care poţi construi ceva nou, cu obligaţia de a‑l schimba din perspectivele ingeniozităţii tale, însă curajul şi încrederea în forţele tale trebuiau să fie parte din fiecare gest al zilei. Şi mai ales, trebuie să ai înţelegerea sincronizării ideilor tale într‑o echipă, un parteneriat construit pe deplină încredere, diplomaţie, putere de convingere şi tact.
Ceea ce este cu adevărat glorios în spatele acestei scene, unde puterea şi luxul se împleteau mereu pentru a modifica societatea, reuşesc protagonişti ale căror începuturi umile nu le‑ar fi dat nici o şansă pentru un astfel de vis. Să convingă pe cei puternici, pe cei aleşi să schimbe comportamentul de consum împotriva tendinţelor de moment sau a modei obişnuite. Aici se creează un loc aparent nesigur, de clarobscur, unde cei ingenioşi şi curajoşi sunt lăsaţi să construiască prin geniul lor, să convingă prin tenacitatea lor că ceea ce adaugă societăţii este de bun augur.
Astfel, când îşi inaugurează primul său hotel la Paris, în Place Vendôme, către 1900, Henry Higgins îi spunea lui César Ritz: „Te vor invidia regi şi regine, Ritz. Şi te vor copia. Dumneata ai să înveţi pe toată lumea cum se trăieşte”.
Desigur, departe, în spatele acestei glorii sunt anii de sacrificiu, de experimentări şi reuşite la fiecare pas mic făcut în industria hotelieră, care se adapta la turismul de anvergură, pentru oamenii bogaţi pentru început de drum, fireşte. Este perioada când hotelurile, de pildă, încep să includă în spaţiul camerei o cameră de baie, începutul fiind făcut în California la 1870. În Europa apare cu peste 10 ani mai târziu această investiţie insolită şi costisitoare, pentru început în Franţa şi Marea Britanie. Apoi în Italia şi Germania. Când a prezentat planurile cu cele 300 de băi, pentru camerele noului său hotel Carlton din Londra, constructorul l‑a întrebat uimit pe Ritz dacă face cumva aceste băi pentru a găzdui amfibieni. Atât de absurdă i se părea investiţia.
Cu alte cuvinte, „acesta era un semnal nou şi puternic al schimbărilor care începuseră să se ţeasă în anii 1890. Într‑adevăr, epoca în care se umbla de colo‑colo cu un alai de servitori apusese. Lumea era mai rapidă, mai mică, mai cosmopolită, mai deschisă pentru femei şi căuta tot mai mult confort practic şi accesibil. Dezvoltarea automobilului făcuse călătoriile scurte posibile (de pildă, de la reşedinţa de la ţară la Londra şi înapoi), crescând astfel şi cererea pentru hoteluri. Elita socială primea acum musafiri atât acasă, cât şi la restaurante. Escoffier şi Ritz erau faimoşi căci, alături de cei care‑i urmaseră, deveniseră indispensabili pentru acest nou mod de viaţă. De fapt, ei contribuiseră la apariţia lui.”. Datorită lui Ritz, oaspeţii declarau adesea că „nu ai nevoie de valet atunci când te opreşti la un hotel al lui Ritz”.
Cartea oferă, dincolo de spectacol, şi descrierea succintă, din fuga ochiului, a două cariere de mare succes, de antreprenoriat, prin César Ritz, şi a bucătăriei de lux, prin Auguste Escoffier. Apar şi detaliile ingenioase prin care cei doi au modificat comportamentul de consumator al acestei industrii de vârf. Astfel, pentru Ritz „lumina indirectă era cheia: nici măcar un singur bec nu trebuia să fie vizibil… La hotelul din Paris, Ritz instalase lustre cu becuri ascunse în globuri de alabastru şi atârnate de tavan cu frânghii de mătase. În salonul principal se găseau urne mari, tot din alabastru, care ascundeau becurile ce luminau tavanul. Lămpile mici de masă aveau abajururi, desigur, dar ce culoare trebuia să aleagă? Ce nuanţă era cea mai potrivită pentru a pune în evidenţă figura unei femei care lua cina la restaurant? Pentru Ritz, aceasta era o întrebare crucială. Confortul şi destinderea femeilor din restaurant erau esenţiale, căci, după cum spunea, «nimic nu face ca o femeie să arate mai bine decât lumina potrivită. Cu cât lumea credea că arată mai bine, cu atât era mai profitabil pentru afacere»”.
Ritz eliberează de cutume lumea fetelor. Cele dintâi cine exclusiv feminine au loc datorită lui Ritz, iar pentru a spori confortul acestor doamne, care reuşesc să convingă societatea victoriană că pot avea dreptul la propriul lor timp liber, „Ritz se gândise la o soluţie pentru una dintre problemele din restaurant, anume poşetele femeilor. A comandat cârlige mici de alamă, care au fost ataşate la jumătate din scaune, aşa încât femeile îşi puteau agăţa poşetele pe parcursul mesei în loc să le ţină în poală sau să le pună pe jos. Din nou, un alt detaliu mic, o soluţie la o problemă la care nimeni nu se gândise vreodată, dar pe care Ritz, cu atenţia lui obsesivă, o remarcase şi o rezolvase. Filosofia lui, pe care o explicase în mod repetat tuturor angajaţilor săi, fusese mereu aceea de a anticipa dorinţele unui oaspete înainte ca acesta să le cunoască”.
O altă perspectivă de a schimba un loc izolat şi ignorat de investitori şi consumatori, dar cu uriaş potenţial, a reprezentat‑o investiţia sa în hotelul din staţiunea balneoclimaterică Salsomaggiore, şi dovedeşte cât de importantă este investiţia pentru a schimba atenţia consumatorilor, dar şi profilul lor. Astfel, „înainte ca Ritz să fi cumpărat şi renovat micul hotel, Salsomaggiore nu era altceva decât un punctişor pe hartă, dar s‑a transformat imediat într‑o destinaţie la modă. Aşezarea fusese vreme îndelungată un loc căutat de cei cu afecţiuni pentru tratamente la izvoarele fierbinţi. Şi deodată apăruse ceea ce se numea „sezonul englezesc” în primăvară, care se relua şi toamna devreme. Clienţi ai hotelurilor Ritz şi Carlton au aflat repede că Ritz deschisese un luxos centru de tratament şi au început să facă rezervări. Linia ferată de la Bologna a fost extinsă până la micul orăşel; magazine şi hoteluri noi au început să se deschidă de‑a lungul minusculei străzi principale”. Ritz a descoperit această soluţie încă de la 1900, noi mai căutăm soluţii pentru Băile Herculane, de pildă.
În spatele deciziilor era însă echipa. Şi această echipă era pentru prima oară în industria hotelieră tratată diferit. Spre deosebire de angajaţii hotelurilor contemporane lui Ritz, toţi lucrătorii din hotelurile sale locuiau în camere spaţioase cu baie privată, ceea ce era privit ca un lux neaşteptat pentru orice lucrător. Toţi locuiau pe acelaşi palier, indiferent de poziţia pe care o ocupau în echipă: „Oamenii lui Ritz şi Escoffier erau cu adevărat devotaţi. Toţi proveneau din familii din clasa muncitoare, la fel ca patronii lor, şi vieţile le fuseseră transformate de succesul hotelurilor şi restaurantelor unde lucraseră. De exemplu, Escoffier luptase de‑a lungul timpului pentru salarii bune, locuinţe decente şi recunoaşterea statutului de profesionist pentru personalul restaurantului. Le plătea angajaţilor săi salarii corecte şi făcea tot ce‑i stătea în puteri pentru a le asigura condiţii de trai adecvate”.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Jacques Attali, Cum să ne apărăm de crizele următoare, Polirom, Iaşi, 2009, p. 78
[2] Virginie Raisson, Atlas 2038. Viitorurile lumii, Editura Seneca Lucius Annaeus, 2018, p. 91
„(…) dacă accesul la unul dintre aceste rare privilegii se lărgeşte sau se democratizează, cum ar fi călătoriile cu avionul, teatrul sau produsele electronice, de îndată se produc alte rarităţi care protejează funcţia socială a rarităţii: saloane VIP, privatizarea spectacolelor, ediţii limitate etc. Martore ale epocii noastre, aceste rarităţi sunt astfel instrumentele unei nobilităţi sociale, care oferă societăţilor globalizate etaloanele de «reuşită»”. (idem)
Adrian Majuru
