Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Lucian Blaga şi Unirea cea Mare

Lucian Blaga şi Unirea cea Mare

Între făuritorii statului naţional, edificat pe deplin, în rotunjimea lui istorică, în anul 1918, se află unele personalităţi notorii pentru realizările din specialităţile lor, cu creaţii intelectuale remarcabile, dar rămaşi aproape necunoscuţi pentru contribuţiile lor la Marea Unire. Evocăm, de regulă, pe „marii bărbaţi” – între care, paradoxal, Regina Maria a strălucit de departe – dar uităm contribuţiile discrete, uneori doar sufleteşti, dar pline de har şi de rost.

„Întregirea naţiunii în hotarele sale politice fireşti – îşi aminteşte Lucian Blaga în Hronicul şi cântecul vârstelor – era o promisiune ce încă din copilărie mi‑o făceau frunza arinilor, murmurul apelor şi bătaia profetică a aripilor din văzduh. În aerul acestei promisiuni am crescut. Iar când s‑a încins de‑a binelea războiul, pe care pe de o parte îl cântăream cu atâta oroare, găseam din alt punct de vedere că istoria ne ieşea prielnică în întâmpinare. Căutam, cu alte cuvinte, unui cataclism, declanşat din cauze neghioabe, o semnificaţie coborâtă din tării şi o legitimare ca preludiu al unei supreme împliniri. Dar de la izbucnirea epicului foc au trecut doi ani! De câte ori n‑am disperat că micul stat român, spre care inimile noastre se întorceau ca un imens lan de floarea‑soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta. Câteodată mi se părea chiar că Ţara s‑a împotmolit în pragul destinului ei. Doi ani şi‑au picurat clipele în cupa nerăbdării, şi hotarul din vârful munţilor nu se punea în mişcare să vină asupra noastră, să se desfacă un moment, şi‑apoi să se‑nchidă iarăşi, îmbrăţişându‑ne! Numai zvonuri din om în om, şi prin vama cucului străbăteau câteodată «de dincolo», ca să mai sufle din spuza vetrelor de aci, şi să scoată iarăşi la iveală ochiul de jar nestins”.

Aşadar, copilul Lucian Blaga a trăit la lumina unirii, a învăţat din familie şi din firea lucrurilor că naţiunea română trebuia să trăiască „în hotarele sale politice fireşti”. Tânărul Blaga – cu firea sa poetică şi filosofică – mărturiseşte că şi „frunza arinilor”, şi „murmurul apelor”, şi „bătaia profetică a aripilor din văzduh” l‑au învăţat lecţia unirii. Condamnă ororile războiului, pe de o parte, dar salută ocazia dată de acesta de a scoate istoria în întâmpinarea românilor. Deplânge soarta nefavorabilă până atunci faţă de „micul stat român”, care pierduse prilejul potrivit ca să mişte spre nord şi vest „hotarul din vârful munţilor”, adică să înglobeze şi Transilvania, ca să‑i „îmbrăţişeze” şi pe acei români rămaşi de atâta timp înstrăinaţi. Zvonurile, venite prin „vama cucului” – adică pe cărări de munte secrete, numai de localnicii români ştiute – mai întăreau firile dezamăgite cu câte un grăunte de speranţă, dând la iveală din nou „ochiul de jar nestins”.

Formarea statului naţional român unitar – ca şi formarea statelor naţionale ale altor popoare – presupunea prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Era tot mai clar că dubla monarhie, imperiul ţarilor, puterea kaizerului, alcătuirea politică a sultanului nu mai puteau supravieţui în Europa Centrală şi de Est, sub presiunea popoarelor şi părţilor de popoare ţinute în asuprire. Sosise ora emancipării pentru aceste popoare, „ora lor astrală”. În toamna anului 1918, semnele destrămării Imperiului Austro‑Ungar erau tot mai vizibile. În octombrie 1918, Lucian Blaga se afla la Viena pentru redactarea tezei de doctorat: „Cursurile universitare începuseră într‑o atmosferă de nervozitate. Ca să‑mi păstrez echilibrul în vârtejul evenimentelor, am început să lucrez la teza de doctorat”. Dar munca aceasta delicată presupunea pace, linişte, timp calm de meditaţie. Or, atmosfera din Viena şi din Europa Centrală era tot mai agitată, veştile de pe front catastrofale pentru Tripla Alianţă, iar anunţarea păcii nu prevestea liniştea sperată. Lucian Blaga se vădeşte un atent observator la finele ostilităţilor militare şi imediat după Primul Război Mondial: „În împărăţia austro‑ungară şi în Germania, simptomele de dezagregare se înmulţeau de la o zi la alta. Mânjite de sânge, simbolurile imperiale se năruiau. Studenţii, care se luptaseră ani de zile pe fronturi, se întorceau la vetrele lor”. Universitatea vieneză, adică, pe atunci, Alma Mater pentru tânărul Blaga, se înfunda în marasm şi incertitudine: „De altminteri, semnificaţia seculară a convulsiunilor nu ne preocupa, apropiindu‑se ziua în care Transilvania va fi a noastră, scăpată de ocolul vulturului heraldic.” În vitrina unei liberări din Viena, Lucian Blaga a observat „afişată o hartă mare a Europei Centrale ce se descompunea chiar din ordinul împăratului”. Lângă hartă, într‑adevăr, „atârna şi‑un manifest al suveranului care îngăduia în sfârşit popoarelor sale să se organizeze în state naţionale”. Numai că „descompunerea” de catifea, planificată şi sperată în urma manifestului imperial „Către popoarele mele credincioase”, nu s‑a mai produs, încât imperiul s‑a sfărâmat de tot până la urmă, în conformitate cu voinţa popoarelor.

În toiul evenimentelor care anunţau sfârşitul monarhiei austro‑ungare, când, în mod oficial, românilor nu li se dădea nici o nădejde şi nici „un fel de fiinţă în conştiinţa imperiului”, Lucian Blaga hotărăşte, împreună cu al său coleg D.D. Roşca, în ziua de 30 octombrie 1918, să se întoarcă în Transilvania. După o călătorie greoaie, ascunşi într‑un tren care transporta militari către Budapesta, protejaţi de întuneric, fără bilete de tren, trecând apoi în alt tren care mergea înspre Arad, au ajuns la 1 noiembrie la Vinţul de Jos şi, mai departe, pe jos, până la Sebeş. „În după‑amiaza înfrigurată de 3 noiembrie, populaţia românească din Sebeş, Alba, adunată în preajma bisericii de lângă râu, a pornit în marş masiv spre centrul oraşului, spre Piaţa Mare, având în frunte o seamă de soldaţi sosiţi în cursul dimineţii de pe front şi pe cei câţiva intelectuali localnici. În piaţă s‑au rostit discursuri, arătându‑se că românii din Transilvania doresc alipirea lor la regatul României”.

În zori de decembrie 1918, în zi de duminică, Lucian Blaga pleacă la Alba Iulia, împreună cu o mie de săteni din Lancrăm. „În dimineaţa zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume) – îşi aminteşte el – pe jos şi cu căruţele. Am renunţat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 kilometri. Era o dimineaţă rece de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe de o parte a şoselei se duceau spre Alba Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti, buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur şir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană, ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre mai grăbite”.

La Alba Iulia, Lucian Blaga, strecurat în mijlocul mulţimii, întrucât nu‑şi putuse face loc în sala istoricei adunări, a simţit, prin prezenţa lui fizică, ce „înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”. „Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună”.

Seara, în timp ce se întorcea la Sebeş, Lucian Blaga şi fratele său Lionel (ales primar temporar al Sebeşului) se simţeau purtaţi de convingerea că „puseseră temeiurile unui alt Timp”. Când au trecut prin Lancrăm, satul lor natal, ajungând în dreptul cimitirului unde, lângă biserică, Isidor Blaga „îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor”, Lucian Blaga, bănuind că zgomotul roţilor trăsurii în care se aflau pătrundea în mormântul tatălui său „şi‑i cutremura oasele”, a exclamat: „Ah, dacă ar şti tata ce s‑a întâmplat”, întorcând capul spre crucea din cimitir. La ieşirea din sat, au auzit dintr‑o curte, în plină noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!” (Acest „dodoloţ” – explică Lucian Blaga – era, în Lancrăm, cuvântul curent pentru „rotund”).

Marele gânditor s‑a vădit nu doar un spectator al evenimentelor, ci şi un luptător activ pentru înfăptuirea marelui act. În scrisorile din perioada unirii Transilvaniei cu Ţara, Lucian Blaga îşi exprima deplina mulţumire, trăia o stare de beatitudine, exulta: „Sunt aproape nebun de fericire (îi comunica într‑o scrisoare Corneliei Brediceanu). Pretutindeni revoluţie… Sfatul naţional se va constitui. De asemenea şi garde (gărzi) naţionale”. În scrisoarea din 12 noiembrie 1918, adresată tot Corneliei, îi scria: „Poţi fi liniştită. Ardealul e al nostru. Mişcarea e pe‑aici mare, dar haotică. Sunt garde naţionale pretutindeni. Azi după‑amiază voi ţine o vorbire pentru ca gardiştii să depună jurământul sfatului naţional român”. Din altă scrisoare, datată 21 noiembrie 1918, aflăm despre o nouă cuvântare: „Ieri am fost la o adunare naţională în Vinţ… Am ţinut o vorbire, pregătind poporul pentru marea adunare a întregului Ardeal, ce se va ţine la Alba‑ Iulia. Unirea românilor într‑un singur stat a fost obiectul acelei vorbiri”. În scrisoarea din 2 decembrie 1918, se exprimă într‑un stil solemn: „Săvârşitu‑s‑a Unirea. Ieri am fost la Alba‑Iulia”.

Lucian Blaga trece în conştiinţa publică românească drept un literat şi filosof taciturn („mut ca o lebădă”), închis în sine, scump la vorbă, cu trăiri interioare profunde şi situat „departe de lumea dezlănţuită”. Se ştie că s‑a ţinut mereu departe de viaţa politică interbelică şi postbelică (de după Al Doilea Război Mondial), nefiind membru al niciunui partid politic şi ferindu‑se mai ales de cele două extreme: extrema dreaptă, reprezentată de legionari şi extrema stângă, întruchipată de comunişti. Viaţa lui de filosof, de poet, de dramaturg şi de diplomat s‑a derulat în cele două scurte decenii interbelice şi în timpul războiului din anii 1939‑1945. Ulterior, odată cu instalarea pe tancurile sovietice a regimului comunist, Lucian Blaga a fost tot mai înjosit, mai „degradat”, exclus de la catedra universitară pe care o ocupa la Cluj şi din Academia Română, obligat să lucreze în anonimat şi să ilustreze teme de cercetare care erau departe de specializarea sa preferată. Până la moartea sa din 1961 (sau până la „marea trecere”, cum ar fi spus), nu s‑a vorbit deloc în public despre Unirea de la 1918 sau s‑a vorbit despre aceasta de rău. Marii făurari ai actelor fundamentale din martie, noiembrie şi decembrie 1918 care mai trăiseră în România după 1948 au ajuns oprimaţi, în închisori ori la Canal, unde mulţi şi‑au sfârşit viaţa. Aceasta a fost răsplata ţării ajunse sub ocupaţie sovietică pentru cei care făuriseră ţara întregită. Lucian Blaga nu a fost, cum spuneam, între protagoniştii acelor acte din 1918. Nu a încăput în primele rânduri – adică în sala istorică a decidenţilor, cum singur scrie – nici la Mărita Adunare de la Bălgrad. Dar s‑a simţit protagonist. A scris şi publicat în 1919 Poemele luminii, adică expresia sublimată la maximum a entuziasmului său de atunci şi a speranţei că avea să înceapă o epocă a bunăstării şi pentru români. Cu toate acestea, participarea sa la marile evenimente din 1918 a rămas de domeniul privat până târziu, a fost prezentă în confesiuni, în scrisori, dar nu în gesturi publice. Nici împrejurările politice şi nici firea sa reţinută nu i‑au fost favorabile pentru astfel de manifestări. Iar după moarte, în ciuda ridicării unor interdicţii al cenzurii – fapt petrecut prin anii 1964‑1965 – când se zicea că şi Blaga fusese „reabilitat”, exegeţii s‑au aplecat asupra literaturii sale beletristice şi asupra contribuţiilor filosofice extraordinare. Târziu abia, în urma publicării unor mărturii şi a lucrării sale autobiografice, se fac vagi referiri la calităţile sale de patriot, de luptător pentru binele naţiunii. După 1989, atmosfera nu a fost favorabilă adâncirii acestor sublinieri şi cercetări. Nu mai dădea bine să facem şi din Blaga un „naţionalist”, când, de fapt, România tindea spre globalizare. Aşa că drumurile şi gândurile sale din toamna anului 1918 au rămas în mod intenţionat aproape uitate, cu slabe ecouri în presă. Ba, adesea, „autohtonismul” său ilustrat prin Trilogia culturii şi prin unele dintre piesele sale de teatru (de exemplu Zamolxe, Meşterul Manole, Avram Iancu etc.) le apărea unora ca semn al „naţionalismului”, care nu mai dădea deloc bine pe fondul noii „internaţionalizări globale”, de după „internaţionalismul socialist”. Or, cea mai legitimă mişcare politică din acel timp era mişcarea de zdrobire a imperiilor opresoare şi de formare a statelor naţionale libere. Era o formă superioară a luptei pentru libertate, iar tânărul din Lancrăm se situa pe traiectoria ei.

Dincolo de toate acestea, Lucian Blaga rămâne ceea ce a fost, adică un mare creator de valori spirituale, printre cei mai mari pe care i‑a dat lumii poporul român. Exprimând în mod autentic specificul naţional – nu naţionalismul, nici şovinismul şi nici xenofobia – acest unic creator de sistem filosofic din cultura română a devenit universal, a avut premisele necesare ca să fie receptat în Europa şi în lume.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest