Capcane ale perceperii trecutului românilor şi sursele viziunilor extreme despre trecut
Ca orice trecut, şi acela al românilor este pândit de felurite primejdii în abordarea sa. În esenţă, s-au afirmat de-a lungul vremii două viziuni extreme (şi, adesea, extremiste), despre trecutul românesc, una generalistă şi globalizatoare şi cealaltă particularistă, cu accente de excepţionalism.
De unde provin oare cele două viziuni, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranţi sau mai puţin instruiţi, pentru că aduc succes de vizibilitate? Ele sunt exagerări – câteodată până la caricatură – ale celor două mari curente de gândire din cultura modernă românească:
- Curentul europenist, deschis spre lume şi prooccidental, care constata, cu regret şi spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizaţia şi cultura etalon din vestul Europei.
- Curentul protocronist, autohtonist şi răsăritean, care descoperea farmecul tradiţiilor noastre, ritmul nostru propriu de viaţă, „veşnicia născută la sat”, forţa ţăranului român, vieţuirea prin supravieţuire şi stagnare etc.
Ambele aceste curente au avut reprezentanţi de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – şi pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României. Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga şi pe Blaga, care sunt totuşi atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor şi românităţii, în paseismul şi conservatorismul lor se regăsesc şi incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de preţuire şi receptare a valorilor general-umane.
Degenerarea celor două curente în cultura şi istoriografia română
Exacerbarea, vulgarizarea şi caricaturizarea acestor două curente, onorabile şi sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după Al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist şi apoi, cu forţă necunoscută niciodată în trecut, după 1989.
Construirea de adevăruri alternative ca fresce noi ale vieţii de odinioară relativizează trecutul de o asemenea manieră, încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este să greşeşti involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut şi cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă şi să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.
Unii adepţi ai adevărului-semnificaţie îl acceptă involuntar, fără să ştie teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranţa, incultura şi tupeul. Este ca în gluma cu acel cârciumar care a servit toată viaţa lui şpriţ muşteriilor şi nu a ştiut cum îi zice şpriţului! Dispreţul faţă de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor:
- Noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut şi, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaştem asta în studii, cărţi, monografii, sinteze, manuale şi să prezentăm oamenilor şi, mai ales, generaţiilor tinere, nimicnicia noastră.
- Noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau din cauza unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinţi ai civilizaţiei”.
În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susţinute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume şi prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte şi procese istorice. Adepţii acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare şi, mai ales, naţionaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepţie. Cu alte cuvinte, toţi istoricii români, mari şi mici, ar fi greşit, de cele mai multe ori intenţionat, ca să scoată în evidenţă măreţia românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun aceşti critici? Paradoxal, nu propun căutarea şi relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susţină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea şi continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune şi nici identitate. În consecinţă, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuşi cu totul regatelor şi imperiilor vecine, voievozii noştri ar fi fost mereu înfrânţi pe câmpurile de luptă şi nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului şi nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc. În dreaptă consecinţă, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în minţile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voinţa marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică şi exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale. Naţionalişti ar fi – după judecăţile acestor exegeţi – nu numai istoricii, ci şi aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeţi precum Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Octavian Goga până la artişti plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoşi, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar nişte jalnici supravieţuitori, nişte trecători anonimi prin viaţă, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoişti, animaţi de spirit gregar, laşi, masă gelatinoasă uşor de modelat, fără voinţă şi fără idealuri.
Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorităţi româneşti absolute în lume, cele care ar evidenţia grandoarea noastră ca popor unic şi chiar ales. Mulţi pornesc în susţinerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustraţi de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. şi oferă explicaţii care să facă toate aceste critici superflue. Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot – geţii erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – aceşti „exegeţi” de pripas susţin că daco-geţii au dominat lumea europeană, cel puţin de la Atlantic la Urali şi că românii sunt daci adevăraţi, care vorbeau latineşte înainte de romani, că dacii ar fi fost creştini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu şi o civilizaţie superioară, unică, irepetabilă, cu savanţi care ştiau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare şi nici de continuitate. Una dintre cărţile jenante care susţinea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menţionată, sunt mai vechi şi decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăbliţele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc. Deşi istoricii de meserie s-au pronunţat de nenumărate ori, în mod ştiinţific – adică utilizând metodele consacrate şi verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanţa reală, relativitatea şi chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, îşi continuă marşul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular şi speculaţie, spre ignoranţă şi minciună. După o perioadă de exagerare într-un sens, istoricii nu trebuie să exagereze în celălalt sens ca să îndrepte lucrurile, ci este de ajuns să prezinte lucrurile echilibrat, în funcţie de adevărul omeneşte posibil. La noi, unii istorici de după 1989 au crezut că, din moment ce sub Ceauşescu istoria oficială era una glorioasă, sosise timpul să elaboreze o istorie ticăloasă. Românii, setoşi de altceva decât „geniul Carpaţilor” şi decât trecutul imaculat şi plin de victorii, au căzut în această plasă, savurând nemernicia strămoşilor lor, ca şi cum aceştia nu ar fost altceva decât o masă gregară, inconştientă şi incapabilă. Or, în faţa exagerărilor comuniste, era de ajuns o revenire la normal, măcar la normalul interbelic, completat cu rezultatele noilor cercetări în plan românesc şi în plan universal. Din păcate, unii ideologi români şi străini profită de erorile schiţate mai sus şi stipendiază generos aşa-zişi istorici ca să rescrie istoria românilor în funcţie de „progresismul” contemporan, ponegrind în mod grobian instituţii şi personalităţi, dându-ne lecţii aspre de comportament, cu scopul destabilizării unor segmente din societatea românească.
În chip de concluzii
Istoria rămâne realitatea trecută, iar istoriografia este discursul despre realitatea trecută. Ele nu se vor suprapune perfect niciodată – ceea ce a fost nu se mai întoarce întocmai, orice am face noi – dar nu se pot nici îndepărta una de alta, contrapune una alteia. De aceea, istoricii, ca specialişti instruiţi ai unui domeniu bine definit, au obligaţia profesională de a cerceta cu metodele consacrate, acceptate, verificate trecutul şi de a scoate la lumină adevărul unei/ unor lumi, atât cât este el omeneşte posibil. Dacă investigatorul (specialist ori amator) porneşte la drum cu ideea demonstrării unei idei preconcepute sau cu ideea demontării unei construcţii/ reconstituiri mai vechi, doar de dragul originalităţii, al noilor sensibilităţi de abordare, al modernităţii, al judecării unor fapte din trecut prin grilă contemporană şi scoate din această întreprindere criteriul adevărului, atunci rezultatul său nu va fi o operă de istorie, ci una de eseistică, de literatură, un scenariu de film, un discurs politic, un produs artistic etc. În accepţiunea istoriei ca disciplină de studiu şi formă de cunoaştere contemporană, istoricii de meserie au menirea să reconstituie trecutul debarasaţi de orice „comenzi sociale”, cu singurul scop de a scoate la lumină lumile de odinioară în forme cât mai apropiate de realitatea lor genuină. Acest tip de reconstituire veridică scoate în evidenţă şi ideile-forţă ale societăţii aflate în atenţie, idealurile sale, năzuinţele, urile, dorurile, visurile oamenilor de atunci (dincolo de orice utilitate a lor pentru prezent şi viitor), dar o face prin spirit critic, cântărind sursele, comparându-le, analizându-le, decelându-le pe cele false sau îndoielnice de cele autentice. Fireşte, aceasta nu înseamnă că sensibilitatea contemporană nu influenţează discursul istoric, numai că trebuie s-o facă în limitele disciplinei numite istorie. De exemplu, când alte ştiinţe au făcut paşi mari în cercetare, când s-a ajuns la epocale descoperiri şi invenţii revoluţionare, când investigarea din disciplinele sociale şi umaniste s-a aplecat spre domenii neabordate în trecut, şi istoricii s-au adaptat. De la istoria evenimenţială şi politică, de la studiul violenţei şi al conflictelor, de la succesiunile de regi, preşedinţi, premieri şi guvernări, s-a ajuns la relevarea mentalităţilor, a imaginarului, a alterităţii, a minorităţilor, a frontierei, a marginalilor, a formelor de comunicare, a drepturilor omului, a relaţiilor sexuale, a realităţii de gen etc. Chestiunea lărgirii permanente a orizontului de cercetare istorică, de extindere a tematicii şi a modalităţilor de abordare este una reală şi de dorit. Ea face parte din dinamica oricărei discipline. Numai că nu trebuie abordate noi teme cu scopul de a legitima o realitate contemporană şi nici cu cel de a distruge un discurs istoric precedent, ci doar cu acela de a te apropia cât mai mult de realitatea din trecut studiată.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
