Marxismul este o teorie generală a societăţii construită pe critica societăţii burgheze imediate şi, în general, pe critica societăţilor anterioare (sclavagistă, feudală). Trecutul, pentru teoria marxistă, nu este o redare obiectivă, pozitivistă, a evenimentelor istorice şi a semnificaţiilor sau impactului acestora, ci o judecare prin optica conceptuală proprie, o proiectare a intereselor unei teorii asupra evenimentelor istorice în efortul de a extrage astfel justificări teoretice. Un element important al criticii marxiste a filosofiei cunoaşterii a fost acela că neta distincţie carteziană între subiectul cunoaşterii (omul) şi obiectul cunoaşterii a eliminat un fapt de natura evidenţei, respectiv că orice act de cunoaştere are o componentă practică, în care subiectul se deplasează spre obiect, transformând obiectul şi transformându‑se pe sine, într‑o totalitate. În cunoaşterea istoriei, aplicarea acestui principiu marxist înseamnă că trecutul trebuie privit prin filtru ideologic, asumat de istoricul marxist, prezentul proiectându‑se astfel asupra trecutului şi trecutul influenţând prezentul, într‑un joc dialectic. Istoricul marxist prelucrează materialul istoric prin spiritul său; scrierea istoriei devine un act reflexiv al unui spirit prezent şi nu al unuia al trecutului, valorile aplicate sunt cele prezente, judecarea istoriei are în vedere criterii teoretice prezente, iar ideologiile epocii studiate sunt complet ignorate. Istoriografia marxistă nu poate fi neutră, pentru că istoricul marxist introduce în evenimentele istorice pe care le tratează concepte proprii şi o sensibilitate ideologică ce vor modela materialul istoric.
Prezentul este întotdeauna rezultatul unui trecut, iar propunerea marxistă este aceea că orice schimbare ideologică prezentă trebuie să aducă după sine o nouă judecare a trecutului, o reamprentare a acestuia. Modelul istoriografic nou al marxismului este, deci, unul subiectiv intelectual şi activist politic, o dictatură a ideologiei asupra faptelor istorice, în afara cronologiei istorice, bazat pe un angajament al istoricului în favoarea unui factor ideologic, ceea ce ar trebui să dea interpretării istorice un caracter obiectiv. Din perspectiva marxistă, istoricul nu poate fi independent şi nu poate pleca într‑o analiză istorică de la premiza că evenimentele sunt date ca atare, ca o structură a faptelor ce poate fi descrisă independent de subiectivitatea istoricului. Istoriografia marxistă este activă, nu pasivă; ea refuză să fie o contemplare a faptelor şi are ambiţia de a fi un răspuns la probleme actuale, care îşi caută răspunsuri inclusiv în trecut. Istoriografia marxistă ajunge astfel o construcţie intelectuală în care materialul istoric are strict un caracter de exemplificare. Aşadar, de fapt, istoricul marxist nu face istorie, ci politică; el încearcă să interpreteze fapte, identităţi, evenimente, cu un scop politic.
În realitate, istoricul marxist aplică materialului istoric o teorie complet asumată, la nivel de angajament intelectual şi, implicit, politic; materialul istoric ajunge astfel o simplă exemplificare
pentru teorie. Dacă istoria omenirii este istoria luptei de clasă înseamnă că, vulgarizând, orice analiză istorică asupra unui eveniment va identifica aceste clase antagoniste şi va reda evenimentele ca relatare/ semnificaţii ale acestei lupte. Până la prăbuşirea comunismului în ţările Europei Centrale şi de Est, atât istoricii marxişti din Est, cât şi cei din Vest au operat prin această optică (vezi, de exemplu, Jean Jaures, Histoire socialiste de la Révolution française). Colapsul comunismului aplicat şi necesitatea de a combate teoria liberală a ideologiei învingătoare (Fukuyama), văzut ca nouă ideologie a clasei dominante, au dus după 1990 la o reactivare puternică a ideilor neomarxiste ale Şcolii de la Frankfurt; teoria critică neomarxistă ia locul marxismului ca unghi de abordare a liberalismului învingător; clasele sociale sunt înlocuite cu grupuri identitare, aflate într‑un conflict marxist ireconciliabil; în paralel, identitatea naţională este dezavuată ca desuetă, ca o invenţie a perioadei burgheze, promovându‑se globalismul, comunitatea unică, caracterizată de cât mai puţine identităţi; identităţile tari sunt eliminate, iar cele slabe sunt ridicate la rang de identităţi semnificative. Astfel, tentaţia unor „istorii” din perspective strict sectare (revizionism istoric) a crescut foarte mult.
Scopul rescrierii acestor istorii este acela de a şterge identităţile naţionale; sunt demontaţi eroi naţionali, mituri naţionale, evenimente naţionale relevante, fondatoare, de o semnificaţie vitală, sunt desfiinţate elite şi se încearcă înfiinţarea altora, noi, diferite sau chiar opuse. Este combătută importanţa unor evenimente şi susţinută importanţa altora, cu trăsături diametral opuse. Scopul major al tuturor acestor „rescrieri” se subsumează obiectivului marxismului: desfiinţarea identităţilor naţionale; şi al neo‑marxismului Şcolii de la Frankfurt: distrugerea „suprastructurii” civilizaţiei occidentale. În final, scopul urmărit este o lume fără identităţi naţionale, etnice, fără tradiţii, fără religie, fără modele, fără simboluri, fără cutume.
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
