Infama Inchiziţie, unul din discursurile preferate ale modernităţii, a triat orice fapt cultural după corespondenţa sau necorespondenţa lui cu ideologia şi interesele Bisericii Catolice. Instituită, în baza controlului asumat de biserică asupra sufletelor, ca depozitar unic al adevărului (sau, în discurs postmodern, ca singura instituţie autorizată să interpreteze adevărul), veghea la încadrarea culturii în limitele dogmei oficiale, stabilind ce se poate reda în imagini şi cum se poate reda în imagini, care sunt figurile care exprimă cel mai bine credinţa, ce cărţi pot vedea lumina tiparului şi sub ce titlu, care cuvinte sunt permise şi care interzise, care sunt metaforele legale, cum trebuie caracterizate lucrurile, care pot fi temele culturii, în general. O componentă-cheie a discursului despre modernitate (la Hobbes, de exemplu) este eliberarea conştiinţei umane de puterea ecleziastică. Dar în premodernitate nu numai biserica practica limitarea libertăţii de exprimare, ci şi statul (în cazul Inchiziţiei, o alianţă a statului cu biserica). Dispariţia cenzurii (de stat, ecleziastice sau comune) a fost în portdrapelul modernităţii fără întrerupere de la Revoluţia Franceză, parte componentă a discursului liberal (mişcarea politică a modernităţii) fiind considerat un câştig în acel segment al modernizării care însemna eliberarea (în sens larg) cetăţeanului de controlul statului şi al bisericii; în acest segment intră, desigur, şi libertatea de a‑şi exprima ideile sau opiniile fără nici o limitare de conţinut. Liberalmente vorbind, libertatea de exprimare acoperă demersurile de stabilire a unui adevăr sau a altuia cu statut exclusiv. Câştigul modernităţii a fost nu doar libera exprimare a cetăţeanului în probleme publice, ci şi libertatea deplină a omului de cultură.
Postmodernitatea, contestând modernitatea, a afirmat relativitatea adevărului (văzut ca o construcţie socială, ca o metaforă la Nietzsche) până la cele mai profunde straturi (Foucault considera şi judecăţile matematice expresia unei tiranii), desfiinţând orice fel de adevăr universal şi favorizând interpretările. Şi totuşi, printr‑o mişcare bizară, negându‑se pe sine, postmodernitatea, după ce contestase metanaraţiunile (raţionalismul, creştinismul, marxismul şi capitalismul), a construit o nouă metanaraţiune, inspirată de marxism – dihotomia opresor/ oprimat, ajungând să facă exact ceea ce condamnase la modernitate: să clameze adevăruri pe care caută să le impună împotriva valorii liberale a libertăţii de exprimare. Corectitudinea politică este noua formă de egalitarism care (negând diferenţele naturale şi ignorând contextele istorice) pleacă de la certitudinea că minorităţile sunt oprimate doar prin faptul că sunt minorităţi (asimetria majoritate/minoritate este totuşi inevitabilă, la fel ca cea de profesor/student etc.). Corectitudinea politică, un curent ideologic antiliberal, o inovaţie a postmodernităţii, prin joncţiunea cu marxismul, în afara valorii liberale a discursului de persuadare, devine un set de norme cu vocaţie clamată de adevăr unic împotriva cărora libertatea de exprimare critică specifică modernităţii nu mai poate fi exercitată. Considerată de adepţii ei o expresie ultimă a modernităţii, reglarea supremă a inegalităţilor modernităţii/atingerea în mod real a unor drepturi, corectitudinea politică a făcut apel la paradigma dihotomică marxistă, în care a înlocuit clasele sociale cu grupuri identitare (de la indivizi la culturi şi civilizaţii). În acest fel, ea a ieşit din limitele postmodernităţii, negând‑o (sau, altfel spus, se întoarce în premodernitate). Corectitudinea politică se pretinde depozitar de adevăr (stabilind ce este corect) şi îşi asumă ipso facto caracter de cenzură de tip inchizitorial.
Corectitudinea politică dispune de instrumentele Inchiziţiei: judecători, norme de judecată, judecata publică, excludere publică, excludere instituţională. Iată, spre exemplu, una din temele corectitudinii politice este aceea că toate culturile lumii sunt perfect egale valoric; orice ierarhizare este interzisă, orice comparaţie devine implicit, delict rasial, negarea acestei teze prin afirmarea superiorităţii unei culturi asupra alteia (fie şi numai într‑o componentă a ei) este o ieşire din cadrul normei, imediat sancţionabilă. Până şi afirmarea existenţei ca atare a unei culturi occidentale este negată (Kwame Anthony Appiah, the Guardian, nov. 2016) şi va deveni, ca atare, un delict de opinie. Dante Alighieri a fost victima ambelor Inchiziţii; ediţia din 1564 a Divinei Comedii a fost cenzurată de Inchiziţia spaniolă; ea a putut circula doar după ce din ea au fost eliminate cuvinte şi pasaje întregi. Peste epoci, neverosimil de aproape, dar cu atât mai şocant, capodopera lui Dante sfârşeşte din nou cenzurată: o editură belgiană (nu merită să‑i menţionăm numele) care a publicat Divina Comedie a exclus toate referirile la Islam, considerate in corpore islamofobe. Inchiziţia spaniolă ştergea cu cerneală cuvinte sau pasaje scurte, astfel încât să nu mai poată fi citite, iar peste pasajele neconforme de dimensiuni mai mari se lipea hârtie. Editura belgiană a eliminat pur şi simplu pasajele, astfel că un cititor neavizat nici nu va şti că versiunea originală a capodoperei este ciuntită. Simplul fapt că o universitate britanică are mai mulţi studenţi albi a fost suficient pentru a fi acuzată de rasism. Iar cu acest exemplu suntem deja în sfera patologicului.
Obsedată de ambiţia secretă a tiraniei, corectitudinea politică este o formă reînviată a antiliberalismului premodernităţii.
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
