Cenzura aparţine acelui tip de realităţi istorice care subzistă latent în substraturile culturale ale tuturor epocilor. Nu numai statul poate institui cenzuri, ci şi curentele culturale sau intelectuale dominante. Scopul cenzurii nu este numai scoaterea, sub o formă sau alta, din viaţa publică, a unor persoane, cărţi, documente, opere de artă sau pur şi simplu idei, ci chiar, deseori, dispariţia fizică, efectivă a acestora. Modernitatea (liberalismul şi democraţia) au scos încet‑încet ambele tipuri de cenzură din viaţa publică, astfel că ea a rămas ca practică doar în regimurile comuniste şi dictatoriale ale secolului XX.
O lecţie de bază a istoriei, paradoxal, cea mai greu de asimilat, deşi ea a fost periodic validată, este repetabilitatea. La sfârşitul Razboiului Rece, când regimurile din Europa Centrală şi de Est s‑au prăbuşit, Francis Fukuyama a decretat „sfârşitul istoriei” – victoria definitivă a liberalismului şi a democraţiei. Dar unul din lucrurile care au revenit în postmodernitatea târzie, în cadrul mai larg al neomarxismului cultural, este cenzura, nu sub forma unei instituţii (ca în regimurile comuniste), ci ca o maşinărie complexă, formată din judecători distribuiţi în toate straturile societăţii (presă, politică, mediul academic, artişti, intelectuali) care, promovând un set de idei care ies din cadrul liberalismului, cenzurează viaţa culturală în sensul cel mai larg. Acest tip nou de cenzură este o distorsionare a modernităţii, fiind considerată însă de adepţii ei o „corecţie” a „neajunsurilor” acesteia.
Editura Juventud a anunţat o nouă serie a operelor complete ale autoarei engleze de cărţi pentru copii Enid Blyton, cu textele revizuite prin eliminarea fragmentelor „misogine”. Astfel, au fost eliminate cuvinte precum shut up, gay, queer. Lucrurile au fost însă duse la extrem atunci când Monetăria Statului (Royal Mint) a blocat emiterea unei monede comemorative la 50 de ani de la moartea autoarei motivând că textele ei (cărţi pentru copii!) sunt rasiste, xenofobe, sexiste şi „nu prea bine văzute”. Avem aici un exemplu pentru felul în care judecata corectitudinii politice impune conduite în lanţ, impunând autocenzuri generate de teama unor reacţii de condamnare publică.
Cenzura corectitudinii politice diferă radical de cenzura altor epoci, chiar şi faţă de Cenzura Inchiziţiei, în sensul în care ea se întoarce şi asupra trecutului, pe care îl purifică în numele unei ideologii prezente. În fond, interzicerea completă a unei cărţi (practica comunismului şi a Inchiziţiei) arată un anumit respect pentru ea şi este preferabilă cenzurării ei, intervenţiei asupra conţinutului ei pentru a fi adusă în cadre ideologice prezente şi s‑a produs o schimbare radicală în permisivitatea faţă de texte aparţinând culturalmente altor epoci, prin intervenţia în conţinutul acestora, iar acest lucru este pe cale să devină o practică. Acest tip de intervenţii sunt o manifestare a unei false istoricităţi, care proiectează asupra trecutului valori sectare din prezent, camuflând atitudinile de cenzură prin atitudini relativizatoare de un postmodernism recalcitrant. Ultimul deceniu pune în evidenţă o creştere a restricţiilor impuse pentru conformare ideologică şi o aplicare crescândă a discursului corectitudinii politice în mediile academice. Este evident şi caracterul mimetic al acestui tip de atitudini (adoptate de tot mai multe medii) ce scrutează toate domeniile culturale. Cenzura aceasta se ascunde în spatele unor pretexte precum „sensibilităţile minorităţilor” sau a unor abstracţiuni precum „cititorii sensibili”. Un text astfel nefiltrat ideologic poate ajunge să fie condamnat pe „reţelele de socializare” cu consecinţe negative pentru publicaţii sau edituri, inclusiv de natură economică (s‑a întâmplat şi la noi ca un oarecare autor să solicite pe reţelele de socializare boicotarea cărţilor de la o anumită editură din cauza unui volum pe care respectiva editură l‑a publicat şi care nu convenea ideologic).
La o privire sumară şi superficială, astăzi, artistul se bucură de o libertate pe care nu a avut‑o niciodată, dar, pe de altă parte, presiunea publică asupra lui este semificativă. Cultura postmodernităţii este o cultură a suspiciunii, a ostilităţii şi a linşajului care alimentează autocenzura, afectând direct libertatea, în toate ipostazele ei.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloş
