Sunt bine ştiute – şi de multă vreme – dezbaterile din jurul unui concept esenţial al civilizaţiei europene, dezbateri unde au fost evocate, rând pe rând, revival‑ul carolingian, „Protorenaşterea” medievală cu sensurile stabilite cândva (1944) de Erwin Panofsky[1], ca tot atâtea „back‑to‑Greece” sau „back‑to‑Rome” „movements”, în fine Renaşterea văzută ca epocă istorică, curent intelectual sau sistem morfologic literar‑artistic. În dezbaterea foarte specială privitoare la tranziţia de la Evul Mediu la modernitate o chestiune foarte precisă trebuie lămurită. Redusă la formula sa cea mai lapidară, ea s‑ar putea numi „chestiunea Renaşterii”.
Plecând de la cazul românesc pe care l‑am discutat în altă parte[2], de la universul morfologiilor vizuale şi al textelor istorice sau literare, voi spune de îndată că nu sunt deloc convins că pentru secolele XIV‑XV, în Europa răsăriteană, se poate vorbi despre elementele constitutive ale unei „Prerenaşteri”, identificate, eventual, într‑o atmosferă antichizantă regăsită la curtea bizantină a Paleologilor şi a Cantacuzinilor, la Constantinopol şi la Mistra, la curtea Hreblianović‑ilor de la Kruševac sau la aceea de la Suceava în vremea lui Ştefan cel Mare, într‑un ansamblu de trăsături detectate pornindu‑se de la cazul rusesc studiat de D.S. Lihaciov, într‑un volum dedicat acelei „Predvozrojdenie” din jurul lui 1400[3]: spor de afectivitate şi de emotivitate, de individualism şi de caracter naţional avant la lettre în civilizaţia est‑europeană a epocii.
În mod indubitabil, toate aceste trăsături ale unei mentalităţi şi ale unei sensibilităţi colective dintr‑o lume care se desprindea lent de un Bizanţ crepuscular, a cărui seducţie nu putea fi uitată, aparţin unui „internaţionalism” cosmopolit şi eclectic al Evului Mediu, şi nu unei iluzorii, nebuloase Renaşteri.
Este adevărat – am încercat să o arăt şi altă dată[4] – că într‑a doua jumătate a secolului al XIV‑lea şi la începutul celui de‑al XV‑lea, eleganţa căutată a formelor, rafinamentul cromatic, aplecarea spre pitoresc, gustul pentru naraţie şi enciclopedism teologal, o undă de melancolie şi un freamăt de nelinişte eshatologică sunt vădite în arta şi literatura de expresie greacă şi slavonă a Europei orientale – din Constantinopol până în Macedonia, până la Ivanovo şi Mesembria, de la Mistra până pe Valea Moravei şi, mai departe, până la Curtea de Argeş şi la Moscova –, ceea ce conferă acestei părţi de continent o largă unitate culturală, parte a unui „internaţionalism medieval târziu” al Răsăritului european, integral contemporan şi comparabil întru totul „goticului internaţional” aristocratic şi princiar, al Apusului, cu violenţa sa, cu fastul său, cu pietatea sa, cu trufia sa şi cu emotivitatea sa exacerbată. Nu este mai puţin adevărat că viaţa spirituală se identifică, de fapt, cu două registre culturale contradictorii şi complementare: pe de o parte, cu un alt tip de „internaţionalism”, cel al isihasmului palamit, profund medieval şi mistic – niciodată şi nicăieri asimilat unei forme efective de Renaştere! –, pe de altă parte, cu înclinări antichizante spre unele moşteniri formale şi livreşti, ale tradiţiei păgâne greco‑romane, elenistice mai ales, pătrunse de graţie, de eleganţă curteană, de acea suavitate a chipurilor coborâte din frescele de biserici ale despotatului de Peloponez, ale ţaratului de la Târnovo sau ale Serbiei de Nord‑Est, până la căderea Bizanţului.
Acest medievalism târziu, cultivat şi înflorit – cu nu puţine analogii, spre pildă, în Moldova ştefaniană, unde „scriptoria” şi monumentele au fost atât de legate de o formulă ideologică a Evului Mediu târziu, cea a „cruciadei perpetue” (regăsită, este drept, ca zestre medievală a unui ideal politic şi cavaleresc, până în Quattrocento‑ul italian) – nu poate semnifica, în pofida unor morfologii inovatoare, noutatea crucială a Renaşterii.
„…Noul vine ca formă exterioară, înainte de a deveni cu adevărat spirit nou”[5] scria Johann Huizinga în lucrarea sa privitoare la crepusculul medieval din spaţiul occidental franco‑burgund, unde, după exemplul altor regiuni, al altor epoci, formele noi şi spiritul nou nu se suprapun integral, cartea abia citată şi pe bună dreptate celebră încheindu‑se cu o referinţă la cei care, în secolul al XV‑lea, în regatul dinastiei de Valois ştiau deja forme de viaţă novatoare, fără a aparţine, prin aceasta, Renaşterii: „Căci starea lor de spirit, orientarea lor, mai este încă medievală. Renaşterea vine abia când tonul de viaţă se schimbă”[6].
Disjuncţia între formă şi conţinut, între morfologie şi spirit îmi pare foarte limpede în dezbaterea privitoare la ceea ce s‑ar putea considera drept posibilă Renaştere în spaţiul est‑european. Un spaţiu unde – aşa cum ea s‑a manifestat într‑o bună parte a continentului, în secolele XV şi XVI – Renaşterea nu s‑a vădit niciodată ca o realitate esenţială a spiritului, ci, mai curând, ca o realitate exterioară a formelor (împrejurare familiară istoricilor culturii, care studiază acest fenomen precis al civilizaţiei europene, bine delimitat sub aspect filosofic şi istoric).
Ceea ce e mai important, după părerea mea, este sublinierea noilor trăsături care, fără a aparţine Renaşterii, pot să indice, nu mai puţin, un sfârşit de spiritualitate medievală în spaţiul românesc de‑a lungul secolului al XVI‑lea, mai ales către mijlocul şi a doua jumătate a acestuia.
Revenind la internaţionalismul cultural al Sud‑Estului european în secolele al XIV‑lea şi al XV‑lea[7], voi reaminti că acesta era marcat de spiritualitatea isihastă – Alexandru Elian vorbea cândva de o „Internaţională isihastă”[8] –, dar şi de opera de colaborare cărturărească a erudiţiilor şi a oamenilor bisericii, de origini diverse şi din diferite regiuni, cooperarea lor având drept ţel supravieţuirea patrimoniului cultural bizantino‑balcanic din epoca precedentă. Astfel, bulgarul Constantin din Kostenec activa în Serbia, redactând, între altele, biografia unuia dintre despoţii de aici, bizantinul sârbizat Dimitrie Cantacuzino scria viaţa celui mai important sfânt bulgar, în vreme ce sârbul Pahomie se ocupa de viaţa sfinţilor ruşi[9].
O personalitate de dimensiuni cu adevărat internaţionale, a cărui activitate a cuprins toată zona est‑europeană, a fost balcanicul Grigore Ţamblac, cel care a adus în Rusia manuscrise sud‑slave, păstrător fidel al tradiţiei culturale eftimiene de la Târnovo, iar cariera sa mărturiseşte elocvent o anvergură deosebită: stareţ al mânăstirii sârbeşti de la Dečani, reprezentant al Patriarhatului ecumenic în Moldova, mitropolit la Kiev, participant la conciliul de la Konstanz, personajul este comparabil cu reprezentanţii cosmopoliţi ai civilizaţiei occidentale evocaţi de Huizinga. Ei sunt, cu toţii, autentici „internaţionali” şi acest caracter s‑a reflectat chiar în etnonime, precum cel atribuit creatorului monahismului românesc dinainte de 1400, acel Nicodim de la Vodiţa şi Tismana, care era un „serboalbanitobulgaroblahos”, aidoma altor contemporani din Sud‑Estul european[10].
Şi pentru a adăuga o notă distinctă acestei imagini de cosmopolitism est‑european, mai trebuie menţionat caracterul aulic, aristocratic din pictura secolelor XIV‑XV, aşa cum poate fi ea studiată în cele trei mari arii sud‑est europene ale unei ultime dezvoltări politice independente: ţaratul de la Târnovo, Serbia de nord‑est şi despotatul de Peloponez. Această artă va fi ilustrată la Ivanovo, la Manasija, la Kalenić, la Mistra (Pantanassa, Peribleptos), printr‑un spirit arhaizant de tradiţie elenistică – până la urmă comun acestei lumi orientale care, după cruciada a IV‑a, nu mai era o „romaiké basileia” unde puteai fi un „romaios”, ci o „Hellas” unde erai un „Graikos” –, printr‑un savant conţinut teologic, prin graţie, strălucire, eleganţă curteană. Toate aceste trăsături trimit la cealaltă subzonă a Europei răsăritene, Rusia, la opera esenţială, plină de umanitate şi extremă fineţe, de melodică suavitate, a pictorului devenit maestru în arta icoanelor, Andrei Rubliov, autor, într‑al treilea deceniu al veacului al XV‑lea, al unei „Sf. Treimi” socotite, cu îndreptăţire, printre capodoperele medievalităţii târzii.
Fără doar şi poate, proximitatea mentalului bizantin faţă de izvoarele greceşti antice, determinată de divorţul dintre Orient şi Occident după „devastatio constantinopolitana” şi de geneza îndepărtată a „Marii Idei”, explică de ce strălucirea crepusculară a civilizaţiei Paleologilor a fost socotită un „dolce stil nuovo al ortodoxiei” unde îşi găseau locul un Bessarion de Trapezunt şi de Niceea, „latinorum graecissimus, graecorum latinissimus” care şi‑a lăsat manuscrisele Bibliotecii Marciene din Veneţia, un Plethon, platonicianul de la Mistra, ale cărui rămăşiţe odihnesc simbolic în vestitul „tempietto” al lui Alberti, biserica Sf. Francisc de la Rimini sau logothetul Theodor Metochites, admiratorul lui Fidias, care vorbea în greceşte despre o „reînnoire”, despre o „renaştere”, despre o „anabiosis”[11].
Se ajunge astfel la o chestiune crucială, cea a congruenţei ortodoxiei palamite din secolele XIV‑XV cu cele trei simptome obligatorii pentru existenţa unei Renaşteri în sens apusean: viziune antropocentrică, emulaţie burgheză, nouă perspectivă ştiinţifică asupra universului. Se ajunge, de fapt, la acea „Europă fără Renaştere” din jumătatea ortodoxă a continentului, unde se găsesc Balcanii, ţările române şi Rusia, al cărei rol într‑un posibil „nou Ev Mediu” a fost predicat cândva de Nikolai Berdeaev.
Fragment din vol. Cele două Europe, Ediţia a II‑a, revăzută şi adăugită, Editura Ideea Europeană, 2018
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Note:
[1] Renaissance and Renasscences, în E. W. Kleinbauer, Modern Perspectives in Western Art History. An Anthology of 20th Century Writings on Visual Arts, New York, 1971, p. 413‑431.
[2] Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550‑1800), I, Bucureşti, 1987, p. 10 şi următoarele.
[3] Kultura Rosii vremeni Andreia Rubleva i Epifania Premudrovo, Moscova‑Kiev, 1962.
[4] E. Condurachi, R. Theodorescu, L’Europe de l’Est, aire de convergence des civilisations, în XV Congrès International des Sciences Historiques, Bucarest, 10‑17 août 1980. Rapports. I. Grands thémes et méthodologie, Bucureşti, 1980, p. 58‑60.
[5] Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă şi de gândire în secolele al XIV‑lea şi al XV‑lea în Franţa şi în Ţările de Jos, Bucureşti, Editura Univers, 1970, p. 503.
[6] Ibidem, p. 519.
[7] Em. Condurachi, R. Theodorescu, op. cit., p. 59‑60.
[8] Byzance et les Roumains à la fin du Moyen Áge, în Proceeding of the XIII‑th International Congress of Byzantine Studies, Londra, 1967, p. 199.
[9] D. Obolensky, The Byzantine Commonwealth. Eastern Europe. 500 – 1453, Londra, 1971, p. 341‑343.
[10] Dj. Sp. Radojčić, Bulgaroalbanitoblahos et Serbalbanitobulgaroblahos – deux caractéristiques ethniques du Sud‑Est européen du XIV et XV siècles. Nicodim de Tismana et Grégoire Camblak, în „Romanoslavica”, XIII, 1966, p. 77‑78.
[11] Să ne amintim de cuvintele lui Panofsky: „In the Byzantine sphere there was too much survival of classical traditions to admit of full – scale revivals”, op. cit., p. 415
Răzvan Theodorescu
