Polemice

Identitate şi postidentitate

În anii ’90, intelectualii „societăţii civile” au îmbrăţişat în grup teoriile unor marxişti precum Benedict Anderson sau Eric Hobsbawm, conform cărora naţiunile sunt nişte „invenţii”, nişte „construcţii” artificiale. Naţiunea, spunea corul bine‑cugetătorilor, e un rezultat al naţionalismului, şi nu invers.

De la această respingere totală a naţiunii, vechii intelectuali de stânga deveniţi între timp intelectuali de „dreapta” au trecut la o poziţie mai nuanţată. În loc să respingă făţiş un concept sau o realitate, o redefinesc. Astfel, dacă naţiunea a devenit între timp acceptabilă, acest lucru s‑a făcut doar cu preţul redefinirii ei, cu preţul unei operaţii de schimbare de identitate. În loc de naţiunea etnică, ni se dă voie la „naţiunea” civică. Tradiţia naţională, specificul naţional, eroii istoriei naţionale, conştiinţa unei origini comune, toate sunt, în continuare, fasciste. Naţiunea şi naţionalismul de acest fel sunt în continuare considerate naziste („Blut und Boden”), totalitare, tribale. Dar „naţionalismul” civic e bun: „Naţionalismul trebuie să fie patriotism, identitatea etnică trebuie să fie prelucrată public ca identitate politică”.

Ajunşi aici, se cade să ne oprim pentru a analiza situaţia. Dacă naţiunea („identitatea etnică”) e o realitate, atunci naţionalismul civic („identitatea politică”) trebuie să fie o expresie a acestei realităţi. Dacă naţiunea există, atunci naţionalismul nu e decât o expresie a legăturii sincere dintre o persoană şi naţiunea lui. Una din expresiile acestei legături e şi naţionalismul civic, adică apărarea rânduielii, ordinii constituţionale şi instituţiilor care ajută la perpetuarea şi înflorirea naţiunii. Dar naţionalismul civic nu poate fi gen, ci doar specie a naţionalismului. Aşa cum familia nu poate fi redusă la un contract, pentru că exista legături afective, ţeluri, libertăţi şi responsabilităţi care nici măcar nu pot fi aproximate de vreun contract civil, astfel nici naţiunea nu poate fi redusă la structura (infra‑ sau supra‑) ei juridică şi nici naţionalismul nu poate fi citit în simpla cheie civică. În măsura în care naţionalismul civic e o expresie a culturii naţionale, în măsura în care ordinea politică e legată de o rânduială socioculturală, naţionalismul civic are de a face cu un specific naţional, cu un mod de a fi, cu o realitate naţională. Naţionalismul civic poate, deci, să fie un mod de a fi naţionalist, adică de a‑ţi iubi naţiunea, dar nu singurul, şi nici principiul tuturor celorlalte manifestări ale iubirii de naţiune.

Dar dacă naţionalismul civic e o expresie a unei realităţi naţionale, atunci naţionalismul civic e un mod de a apăra legal‑instituţional acea realitate naţională. Astfel, nu poţi pretinde că eşti adept al Uniunii Europene de dragul naţiunii romane. Uniunea Europeană nu e Europa. Nu e vechea Europă. Uniunea Europeană e un organism supranaţional al cărui scop e acela de a distruge naţiunile europene. Şi face acest lucru ideologic – distrugând naţionalismul ca expresie a iubirii de naţiune – şi practic – prin politici imigraţioniste care distrug realitatea naţională şi prin răpirea de atribute ale suveranităţii statului naţional.

Blocaţi conceptual undeva pe la nivelul anilor ’60, preferând poliţia politică polemicii de idei, dispreţuind tot ce e românesc, ortodox sau „păşunist”, gardienii noştri ideologici vor lua poate aminte la cuvintele Papei Ioan Paul II, care sublinia că: „Familia şi naţiunea sunt societăţi naturale, şi nu produsul unor simple convenţii. De aceea, nimic nu le poate înlocui în istoria umană. De exemplu, naţiunea nu poate fi înlocuită de Stat, chiar dacă naţiunea tinde în mod natural să îşi croiască un Stat, aşa cum vedem din istoria naţiunilor europene. […] Încă şi mai puţin putem identifica naţiunea cu aşa‑zisa societate democratică, de vreme ce ele sunt două forme de ordine diferite, deşi conectate între ele. Societatea democratică e mai aproape de Stat decât e naţiunea. Şi totuşi naţiunea e temelia pe care se clădeşte statul”.

Dragostea de patrie, adică de patrimoniul material şi spiritual, de pământul şi de cultura lăsate nouă moştenire de părinţii noştri, nu e totuna cu „patriotismul/ naţionalismul civic/ luminat” care are în vedere doar apărarea ordinii constituţionale şi salvgardarea „drepturilor omului”. Dacă ar fi aşa, atunci „naţionalismul civic” nu ar fi mai mult decât îmbrăţişarea ultimelor teorii constituţionale şi ideologii politic corecte la modă, care, toate, promit sporirea „egalităţii” şi „echităţii” dintre „indivizi”. Că naţionalismul are de a face nu doar cu viitorul, ci mai ales cu trecutul, deoarece trecutul ne conferă identitatea, e exprimat de Papa Ioan Paul II astfel: „Dacă mă întrebaţi unde apare patriotismul în Decalog, vă voi răspunde fără ezitare: patriotismul apare în a patra poruncă, care ne obligă să cinstim pe tatăl şi pe mama noastră”. (Pope John Paul II, Memory and Identity, New York, Rizzoli, 59‑87)

De ce să ne miram, deci, că vajnicii luptători pentru „drepturile omului” care vor să distrugă naţiunea şi patria sunt aliaţi sau identici vajnicilor luptători pentru „drepturile omului” care vor să distrugă familia. De ce să ne miram că, într‑o epocă în care copiii şi naţiunile se nasc şi pier în eprubetă, ideea unei legături „de sânge” între noi, cei de azi, şi strămoşii noştri e demonizată.

Naţionalismul e rău, e echivalent cu şovinismul, xenofobia, rasismul, obscurantismul, violenţa tribală, falocraţia, primitivismul neolitic, autarhia şi purificarea etnică. Naţionalismul e şi comunist, şi fascist. Pe rând sau în acelaşi timp. Cel puţin aşa ne‑au învăţat experţii, cei care au pretenţia să scrie istoria pe care am făcut‑o sau am îndurat‑o noi. Conform acestor experţi, singurul lucru pe care, ca naţie, îl putem face e să ne pierdem identitatea în Nirvana tehnocapitalismului globalizant. Să ne contopim cu Piaţa globală sau cu Cloud-ul care ne purifică de dorinţe pentru că ni le împlineşte pe toate. Lepădându‑ne de identitate, scăpam şi de responsabilităţi. Aşteptăm doar să se pogoare asupra noastră harul „tranşelor”, al feluritelor finanţări care ţin ţara în stare vegetativă şi pe „noi şi‑ai noştri” la putere.

„Democraţia afirmă valoarea libertăţii; identitatea îţi dă motivul pentru care vrei să fii liber”, scrie Natan Sharansky (cu Shira Wolosky Weiss) în cartea În apărarea identităţii/ Defending Identity, New York, Public Affairs, 2008). Născut în Ucraina, fizician, deţinut politic care a petrecut mai bine de zece ani în închisorile sovietice, medaliat de Ronald Reagan, ministru în patru guverne ale Israelului şi preşedinte al Institutului Adelson pentru Studii Strategice din Ierusalim, Natan Sharansky mărturiseşte că, în închisoare, singurii care au rezistat spălării pe creier şi care nu au trădat au fost cei cu o identitate religioasă sau naţională puternică, precum naţionaliştii baltici, greco‑catolicii ucraineni, penticostalii sau cel mai bun prieten din Gulag al lui Sharansky, rusul ortodox Volodea Porea, care a făcut greva foamei, ca şi Sharansky, pentru că i s‑a confiscat Biblia. „Cei care şi‑au păstrat un simţ al valorii istoriei, al tradiţiei, al comunităţii, aceştia s‑au dovedit a fi principalul obstacol în calea răului sovietic”, notează Sharansky.

Pe baza experienţelor sale din închisoare şi a vieţii sale politice ulterioare eliberării, Sharansky avertizează că democraţia fără identitate naţională e menită pieirii şi că cele mai periculoase mişcări îndreptate împotriva identităţii naţionale, deci şi împotriva unei democraţii viguroase, sunt marxismul şi post‑naţionalismul sau politica „post‑identităţii”. Pentru ambele mişcări, principalul inamic e societatea înrădăcinată, tradiţională, şi mai ales ţărănimea. Şi marxismul, şi post‑naţionalismul instrumentalizează identitatea şi umblă cu standarde duble. Astfel, pentru marxişti, naţionalismul anticolonialist e bun, dar naţionalismul antimarxist e rău. Pentru postidentitari, naţionalismul cultural‑istoric e rău, dar naţionalismul civic e bun.

Combătându‑i pe Eric Hobsbawm şi pe alţi susţinători ai naţionalismului civic‑luminat, Sharansky afirmă că acest „naţionalism bun” nu e decât o formă de „cosmopolitism răsădit” (”rooted cosmopolitanism”) şi că, în esenţă, toate aceste forme de naţionalism civic, luminat, progresist se reduc la un singur lucru: „Naţionalistul bun e cel care e gata să reenunţe oricând la identitatea sa naţională, cel pentru care identitatea naţională e lipsită de importanţă. Îmi aduce aminte de Stalin, pentru care cultura trebuia să fie «naţională în formă şi socialistă în conţinut»”.

Democraţia nu ar trebui să meargă împotriva identităţii, ci în sensul ei pentru că, după cum spune Sharansky, „libertatea are şi ea o istorie”. Nu ne trebuie mai puţin naţionalism, ci mai multă democraţie: mai multă atenţie la identitatea românilor decât la postidentitatea eurocraţilor. Nu putem menţine pacea socială combătând naţionalismul, ci întărind viaţa democratică, adică reprezentativitatea guvernelor.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Mircea Platon

Total 1 Votes
0

Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi)

Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA.

A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste culturale din ţară. A publicat studii de istorie în Russian History (Brill), Du Bois Review: Social Science Research on Race (Cambridge University Press), Fascism. Journal of Comparative Fascist Studies (Brill), French History (Oxford University Press), History of Political Economy (Duke University Press), Intellectual History Review (Routledge)

Premii literare și distincții universitare

2013-2015 Social Sciences and Humanities Research Council of Canada Postdoctoral Fellow, Department of History, University of Toronto

2012 Premiul pentru Eseu al USR Iași pentru volumul Conștiinţa naţională și statul reprezentativ (Iași, Timpul, 2011)

2011 Trans-Atlantic Summer Institute in European Studies Fellowship, Center for German & European Studies, University of Minnesota

2011 Lynn and Harry Bradley Foundation Fellowship for Military History, The Ohio State University

2010-2011 Presidential Fellowship, The Ohio State University

2009 Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru cartea Cine ne scrie istoria? (Iași, Timpul, 2007)

2005-2009 Doctoral Fellowship, Canada Social Sciences and Humanities Research Council

 

Bibliografie selectivă

Paseism polemic sau încercare de naţionalism critic, eseuri (Iași, Agora, 1996)

Jocuri sub ulm, poezii (Timișoara, Marineasa, 1999)

Literatură cu blazon, eseuri (Iași, Timpul, 2000)

Ortodoxie pe litere, eseuri (București, Christiana, 2006)

Cine ne scrie istoria?, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2007)

A treia forţă: România profundă, eseuri (București, Logos, 2008; co-autor: Ovidiu Hurduzeu)

Măsura vremii: Îndemn la normalitate, eseuri (București, Predania, 2009; co-autor: Gheorghe Fedorovici)

Conștiinţa naţională și statul reprezentativ, studii și eseuri (Iași, Timpul, 2011)

Cartea străduţelor subtile, poezii (Iași, Ed. Timpul, 2015)

Ce-a mai rămas de apărat (București, Eikon, 2016)

 

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button