Nevoia de salvare spirituală pe care criza modernităţii o făcea tot mai acută avea să conducă la alte evadări – în natură, în exotic, în fantastic, toate aparţinând tumultului romantic. O natură agitată sau, dimpotrivă, calmă, în picturile lui Caspar David Friedrich sau ale lui Corot, cea a Simfoniei a VI‑a Pastorală, creată de geniul beethovenian, natura protectoare din poezia lui Lamartine şi o natură care contrasta cu rigorile maşinismului industrial din lumea engleză care îi zămislea pe lake poets. Această natură este omniprezentă în lirica, în melosul, în pictura epocii romantice, la Alfred de Musset, la Lenau, în liedurile lui Schubert, în pânzele lui Constable, anunţându‑i pe impresionişti şi tot natura îmblânzită într‑o veritabilă jardinomanie de modă britanică, de o sălbăticie regizată, cu cascade şi stânci artificiale adăposteşte scenografii agresate cum era… lăptăria de la Trianon voită de regina Marie Antoinette.
Evadarea în exotic a fost pregătită de întreg iluminismul european, care căuta înţelepciunea – cu perşii lui Montesquieu şi cu francmasonii inspiraţi de fenicieni şi iudei – „un Orient pe care apusenii îl doreau stăpânit prin campania napoleoniană în Egipt. Rezultatele culturale diverse au fost castelul de la Schweitzingen, lângă Heidelberg, unde, la 1780, grădina englezească adăpostea un pavilion chinezesc şi o moschee, dar şi Răpirea din Serai (1781‑1782) sau Sonata 33 în la major cu final turcesc a lui Mozart, mai târziu Italianca în Alger (1813) a lui Rossini, Hebrew Melodies (1815) ale lui Byron, West – Ōstlicher Divan (1819) al lui Goethe, în fine, lamartinienele Voyages en Orient (1835).
Viaţa ca un vis, halucinaţia, proximitatea morţii sunt teme ale ultimei evadări romantice, cea în fantastic. Rodul cultural al acestei retrageri a omului într‑o lume imaginară va fi fost, de pildă, la 1830, Simfonia fantastică a lui Berlioz, vor fi fost, la 1830, istoriile lui E.T.A. Hoffmann sau alte Istorii extraordinare ale lui Edgar Allan Poe, Dicţionarul infernal al lui Collin de Plancy la 1845.
Curând, foarte curând, nevoia de evadare se va preschimba în nevoia de revoluţie, iar rezultatul va fi paşoptismul.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
