Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Limba română de‑acum cinci secole

Limba română de‑acum cinci secole

Boierul Neacşu (Lupu) din Câmpulungul Muscelului ar fi rămas, probabil, complet uitat de posteritate dacă nu ar fi avut inspiraţia sau, poate, obligaţia de a scrie, în 1521, o epistolă în limba română. Ea a fost descoperită în 1894 de Friedrich Stenner la filiala Arhivelor Naţionale din Braşov, unde se păstrează şi astăzi. Documentul original, pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se adresează judelui Braşovului, Hans Benkner, şi se referă la mişcările militare ale turcilor la Dunăre şi la trecerea lui Mohammed‑beg prin Ţara Românească. S‑a scurs o jumătate de mileniu de atunci.

„Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” a intrat la scurt timp după descoperirea ei în istorie şi în legendă. Mulţi cred, din pricina acestei faime deosebite, dar superficiale a scurtei epistole, că abia la 1521 s‑a scris prima oară în româneşte. Ceea ce este fals, fiindcă scrisoarea boierului câmpulungean nu este nici pe departe primul text elaborat în limba română, ci doar primul text păstrat şi cunoscut de noi în limba română.

Cum de un asemenea înscris a fost redactat în româneşte? O explicaţie locală ţine de natura locurilor, adică de faptul că Braşovul şi Câmpulungul se aflau în aceeaşi arie de civilizaţie românească, că judele Hans Benkner, deşi sas, avea mai mulţi dieci de „rumânie”, recrutaţi mai ales dintre preoţii Şcheilor, unde populaţia românească o depăşea ca număr pe cea săsească dintre zidurile Cetăţii. Cea mai generală explicaţie ţine de epocă, de lumea secolului al XVI‑lea. Însemnarea aceasta a fost scrisă într‑o perioadă de mare efervescenţă culturală, de la finele domniei lui Neagoe Basarab. Acest vrednic principe al Ţării Româneşti a trăit într‑un timp cu domnii şi vieţi scurte, pentru că „nu erau vremile supt oameni, ci bietul om supt vremi”. Şi‑a început domnia la 1512 şi s‑a stins în 1521. Se pare că a fost Basarab doar cu numele, fiind, de fapt, fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu. Doamna sa era Despina (Miliţa), din dinastia sârbească Brancovici. Suveranul s‑a angajat, alături de Ştefăniţă (Ştefan al IV‑lea) al Moldovei, nepotul lui Ştefan al III‑lea cel Mare şi al doamnei Maria Voichiţa, fiica lui Radul cel Frumos, într‑o coaliţie antiotomană condusă de papă şi a încercat să aibă relaţii diplomatice statornice cu Veneţia. A protejat, prin donaţii de preţ în bani şi odoare, ortodoxia (supusă otomanilor) din sud‑estul Europei (Grecia), de la Ierusalim şi de la Muntele Sinai. A tipărit în 1512 un Tetraevanghel în slavonă, a treia carte ieşită de sub teascurile din Ţara Românească, ţară care era pe atunci al patrulea centru mondial al tiparului slavon. A fost ctitorul bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, sfinţită în 1517, în prezenţa Patriarhului Ecumenic Teolipt al Constantinopolului. Este autorul „Învăţăturilor” către fiul său Teodosie, un adevărat tratat politic de conduită a guvernării, cu un rol similar, în Ţara Românească, aceluia avut de „Principele” lui Machiavelli în Italia. În timpul lui Neagoe Basarab, Ţara Românească se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar acţiona ca un stat creştin din familia europeană, care se mişca în ambianţa unei Renaşteri timide, cu opere de artă somptuoase, cu promovarea unor cărţi de teologie, de teorie a puterii şi de înţelepciune, militând pentru dialogul european între catolici şi ortodocşi. Neagoe Basarab s‑a străduit să‑şi ţină rangul de suveran, de uns al lui Dumnezeu, pentru ca ţara şi biserica sa „să nu fie spre batjocură limbilor străine”, adică altor neamuri. A reuşit în mare parte să ţină acest rang de înaltă demnitate, coborâtor din tradiţia împărătească răsăriteană (bizantină).

În această ambianţă culturală plină de emulaţie – în ciuda presiunilor otomane asupra „Republicii Creştine”, adică asupra Europei – va fi proliferat şi scrisul în limba română. De altminteri, unii cărturari ai secolului al XVI‑lea erau convinşi că este „mai bine a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelease în limbă striină”. Din această perspectivă, româna, ca limbă scrisă, nu pare să fie o limbă veche. Dacă acceptăm că formarea ei s‑a încheiat prin secolele al VIII‑lea – al IX‑lea, limba noastră ar fi avut nevoie de peste o jumătate de mileniu ca să se maturizeze şi să atingă armonia scriiturii. Alte limbi romanice au fost mult mai rapide în elaborarea şi utilizarea formelor lor scrise. Prima variantă a francezei scrise este cuprinsă în „Jurămintele de la Strasbourg” din 842, depuse de către de către Ludovic Germanul, fiul lui Ludovic cel Pios şi conducător al Regatului francilor răsăriteni (viitoarea Franţă), şi de către fratele său, Carol cel Pleşuv, conducătorul Regatului francilor occidentali (viitoarea Germanie). Cu alte cuvinte, apariţia limbii franceze scrise a fost aproape concomitentă cu naşterea limbii vorbite. Nu peste mult timp, apar La séquence de Sainte Eulalie (881), urmată de alte vieţi ale sfinţilor, scrise în franceză, apoi se face traducerea Psaltirii (în secolul al XII‑lea). Cam la fel se întâmplă cu primele texte în limba italiană (apar pe la finele secolului al XII‑lea, spre anul 1200),  în limba spaniolă/ castiliană (secolul al X‑lea), în engleză, în germană şi chiar în unele limbi slave. Fenomenul acesta intermitent avea să devină, peste tot în lumea catolică, generalizat după Reforma protestantă, adică de pe la jumătatea secolului al XVI‑lea încoace. În ciuda unor acte atât de timpurii de trecere la scrieri şi chiar la firave literaturi în limbile vorbite, regula Occidentului şi Orientului european deopotrivă au fost, până în zorile Epocii Moderne, scriiturile culte în latină, greacă şi slavonă. Scrisul românesc se încadrează în această mişcare generală europeană, iar evoluţia sa nu reprezintă o excepţie şi nu marchează, în raport cu alte popoare europene, deosebiri de fond, ci de formă.

Este astăzi tot mai clar că şi românii – prin puţinii reprezentaţi ai lor – au scris în româneşte înainte de secolul al XVI‑lea, în principal cu litere chirilice, ceea ce nu exclude complet nici utilizarea sporadică a literelor latine. Din păcate, astfel de scrieri de dinainte de 1521 nu s‑au păstrat ori nu ne sunt deocamdată cunoscute. Cele mai vechi mărturii directe incontestabile despre existenţa „scripturilor române” se referă la perioada de după 1400, însă este posibil ca asemenea scrieri să fi existat şi anterior şi este foarte probabil ca cercetările viitoare să le scoată la iveală, măcar prin noi menţiuni indirecte. Din păcate, datele certe sunt foarte puţine. De exemplu, o informaţie din 1485, din care reiese că Ştefan cel Mare se recunoştea vasal al regelui Poloniei (după obicei), poartă notiţa „această scriitură a fost trecută din româneşte în latineşte” (hec inscripcio ex valachico in latinum versa est). Ştirea aceasta a presupus multe discuţii, dar ex valachico nu are cum să fie tradus altminteri decât „din româneşte”. În registrele de socoteli ale Sibiului referitoare la anul 1495 se menţionează că tocmai fusese plătit un preot român pentru redactarea mai multor scrisori în limba română. Lăsăm aici la o parte cunoscutele „texte rotacizante” (păstrate nu în original, ci în copii) despre care se ştie că au fost elaborate înainte de secolul al XVI‑lea. Prin urmare, cu toate motivele de incertitudine care persistă, se poate afirma clar că scrisul în româneşte nu a apărut în secolul al XVI‑lea. Dacă am pretinde că scrisul în româneşte ar fi apărut abia în secolul al XVI‑lea, atunci am avea, în cazul românilor, o premieră europeană, adică un popor la care scrisul şi tiparul în limba vernaculară s‑ar fi manifestat concomitent. Cu alte cuvinte, ar trebui să admitem că românii, abia când s‑au apucat să tipărească texte româneşti le‑au tradus în limba română. Astfel, după datele de până acum, primul text scris în româneşte ar data din 1521 (pomenita „Scrisoare” a boierului Neacşu), iar primul text tipărit în româneşte (cu litere chirilice) ar fi din 1544 („Catehismul” luteran, al lui Filip Moldoveanul). Nu peste mult timp, prin 1570‑1575, avea să apară şi o carte românească de imnuri religioase tipărită cu litere latine. Or, la toate popoarele cunoscute din Europa, scrisul de mână în limbile vorbite a apărut cu secole înainte de primele tipărituri în aceste limbi. Astăzi se ştie că opera diaconului Coresi şi a ucenicilor săi de la Braşov, de tipărire a cărţilor în limba română, din a doua parte a secolului al XVI‑lea, s‑a realizat pe baza unor vechi traduceri şi lucrări în româneşte, scrise cu mult înainte, fie de preoţii, diecii şi învăţătorii din preajma Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, fie de alţi cărturari români. Trecerea la etapa tipăririi cărţilor într‑o anumită limbă presupune un exerciţiu prealabil de secole, legat se scrisul (codice, documente, inscripţii etc.) în acea limbă. Prin urmare, este de presupus – şi există dovezi certe în acest sens – că românii au avut o perioadă îndelungată înainte de secolul al XVI‑lea – adică înainte de momentul în care s‑a trecut la tiparul românesc – de coexistenţă a scrisului în limba lor cultă (slavona) cu acela în limba lor vorbită, aşa cum s‑a întâmplat la toate popoarele.

Şi totuşi, vitregia timpurilor a făcut ca nouă să ni se fi păstrat primul text românesc abia de la 1521, adică de acum o jumătate de mileniu.

Nu este un text lung şi nici unul spectaculos. Boierul Neacşu îi comunică, în mare taină, judelui Braşovului săsesc, domnului Hans Benkner, mişcările turcilor care aveau în intenţie înaintarea şuvoiului lor spre nord şi nord‑vest. Comunicarea poziţiilor otomane, în momentul în care abia îşi începuse domnia cel mai mare sultan pe care‑l avuseseră turcii – Sűleiman Kannunî sau, în limbaj occidental, Suleiman/ Soliman Magnificul (1520‑1566), cuceritor al Belgradului, biruitor al Ungariei şi asediator al Vienei – era un exemplu de conştiinţă creştină şi de aderare la valorile tradiţionale europene, ameninţate cu dizolvarea de către invadatori. Cu toată simplitatea sa, Scrisoarea lui Neacşu are şi alte semnificaţii. Documentul, scris cu buchii (litere chirilice), are în total 202 cuvinte româneşti, pe lângă unele formule de început şi de sfârşit păstrate din slavonă şi reproduse ca atare. Din totalul celor 202 cuvinte româneşti, doar 12 nu sunt de origine latină. Prin urmare, proporţia cuvintelor latine este de aproape 95%. Proporţia cuvintelor preluate din limba slavă (opt dintre cele 202) este de circa 4% din total. Exemple de termeni slavi: corabie, boier, megieş, slobozie, lotru, a păzi. Celelalte patru cuvinte nelatine sunt: unul de origine necunoscută, două maghiare (oraş, meşter), unul grecesc (frică). În consecinţă, Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung arată nu numai armonia limbii noastre de‑acum cinci secole, nu numai marea ei asemănare cu limba română contemporană, dar şi latinitatea limbii române medievale. Faptul este extrem de important, în condiţiile în care unii „exegeţi” nepricepuţi sau răuvoitori vorbesc despre „latinizarea” românei în Epoca Modernă, prin eforturile reprezentanţilor Şcolii Ardelene. După opiniile unor asemenea „specialişti”, româna medievală ar fi fost o „limbă balcanică”, informă şi nedefinită, cu împrumuturi din alte limbi, fără propria personalitate. Scrisoarea lui Neacşu contrazice drastic toate aceste aserţiuni şi este în consonanţă cu mărturiile călătorilor străini din acel timp, care atestă aproape la unison că limba română de pe la 1400‑1500 era o latină „coruptă”, foarte asemănătoare limbii italiene. Cu alte cuvinte, româna era o limbă romanică. „Scrisoarea lui Neacşu” este mai mult un monument de limbă decât un izvor istoric important, ea demonstrând caracterul şi stadiul de dezvoltare a celei mai importante creaţii culturale colective a poporului nostru – limba română.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest