Contemporanul » Editorial » Exerciţii de bătrâneţe

Exerciţii de bătrâneţe

Iată ce a mai rămas din resturile, din scoriile, din frânturile vechiului concept platonician şi, uneori, fără să exagerăm prea mult, putem afirma că unele cuvinte, concepte, dezgropate din stratul lor vechi, milenar, arată ca unele frânturi, cioburi smălţuite ale unor vase Babiloneice sau Etrusce, dispuse tuturor fanteziilor sau obsesiilor

A da, va apărea şi revolta, dar aceasta e o altă vârstă a spaimei, a acelei subtile terori care se înşurubează în noi cu o fineţe, persuasiune şi, mai ales, cu un aleatoriu, pe care nimic nu pare a‑l explica. Cu atât mai mult cu cât nu puţini din jurul nostru, familiarii şi apoi medicii, ne conving cu insistenţă că ne înşelăm. Şi niciodată, în existenţă, până atunci nu am fost mai fericiţi, mai lacomi de a fi înşelaţi decât atunci; şi iute şi extrem de inventivi, facem tot felul de manevre şi inventăm, ingenioşi, subtile strategii de a rămâne aproape de ei, cei ce ne conving că totul e o părere, o falsă panică şi ne dăm peste cap, facem orice numai să nu rămânem singuri doar cu… Ea!

Urmează, apoi, în mai scurtă sau mai îndelungată vreme, acceptarea, să zicem, o mincinoasă, incredulă acceptare, aşteptând mereu să fim contrazişi de orice, de oricine, până a ne prăvăli în acele ultracunoscute scâncete şi false, copilăreşti şi stridente proteste, care încep şi ele într‑o fază a unei uimiri, ea însăşi pe jumătate indignate:
– De ce să mi se întâmple mie aceasta? Tocmai mie?!…

Nu, recunosc, mie nu mi‑este frică de moarte; la vârsta mea, lopătând sau galopând, cum vreţi, spre anii nouăzeci, ar trebui să fiu binişor imbecil să‑mi permit acest lux, simţind deja primele semne ale deteriorării fizice, uneori şi oarecari semnale psihice neobişnuite, dar, mai ales, ştiind foarte bine ce urmează să păţească trupul meu, reflexele mele, memoria, formidabila mea forţă de anduranţă ce poate, doar ea, singură, m‑a salvat din mediocritatea lâncedă şi suspect de vanitoasă a adolescentului ce pare că am fost – nu, în nici un caz moartea ce se apropie uneori servil, alteori cu un brin d`humour, cum zic francezii, nu mi‑este inamică; în cel mai rău caz – poate… indiferentă! Evident, vanitos şi poseur cum am fost mai toată viaţa – cum afirmă nu puţini dintre denigratorii mei; şi de ce nu i‑aş crede şi pe ei, la urma urmei! – singura, adânca teamă, odată cu… înălţarea din cale afară a senectuţii, mă tem, aţi ghicit, este nu imposibila pierdere sau detracare a memoriei, sau a fanteziei, care uneori mi‑a fost un bun serv sau instrument, alteori un alter‑ego sâcâitor, apt de parşive ironii – dar se pare, sau e doar un efect al unei imaginaţii livreşti în exces?! – uneori pare că îmi suflă în faţă chiar şi ceea ce numim nebunie, deşi, încă cred că mă aflu în posesia unor arme eficiente de disuadare a unei astfel de… subite înstrăinări, aşa se spune, nu?! (Am exersat‑o de prea multe ori în scris şi cu o lipsă de măsură patentă ce a părut unora, erijaţi în critici literari, în epica mea, binişor vastă şi obositor de diversă, încât să apară pericolul de a fi bănuit eu însumi de aşa ceva. De manie, se înţelege, de a deveni abrupt, de pe o zi pe alta, din autor, doar un actor, sau, mai ştii, un profet!)

Passons! De fapt, ce e senectutea, bătrâneţea decât o vârstă, la urma urmei, cu unele impedimente, dar oricare din vârstele prin care trecem nu ni se proţăpeşte oare în faţă cu bagajele ei, nu totdeauna plăcut mirositoare şi care în nici un caz nu par, nu ni se par a fi alese de noi?! Şi‑apoi, ingraţi prin natura noastră, cum aminteam mai sus şi în alte texte, uităm încă o dată că bătrâneţea este doar darul visat al unei vieţi lungi, lungi?!… La mulţi, mulţi ani, stimabile, cârtiţă şi Don Juan al atâtor farmece false, fermecat tu însuţi de nu puţine apusuri de soare pictate de zugravi de mâna doua, jurând pe atâtea scopuri – înainte se spunea idealuri! – inventate de alţii pe care, dacă i‑am fi cunoscut, am fi ezitat cu siguranţă să le strângem mâna!

A, pardon, am uitat ceva: spaima de tineri; da, de unii tineri care, odată cu sclipitoarea invenţie a fascismului italian, în absenţa altor facilităţi, talente, cunoştinţe, meserii, cultură etc. (depăşite azi, se zice!), i‑au descoperit şi vânat pe aroganţii şi orbecăitorii bătrâni, obiecte ridicole, dar şi foarte potriviţi ca boucs emissaires, ţapi ispăşitori ai atâtor probleme care, încă o dată, nu par niciodată prea limpezi în faţa unei atât de îndrăzneţe priviri, sublim înflăcărate şi poetic‑juvenile!…

O, eu fac în fiecare zi exerciţii de bătrâneţe; şi, conştiincios cum sunt uneori, îmi spun că acestea, rolul acesta ţine de obligaţia anilor care s‑au îngrămădit asupra invizibilei mele cocoaşe, dar şi făcând astfel faţă onorabil, dând satisfacţie celor care aşteaptă de la mine această, să zicem, destul de stranie postură. Bunul-simţ al tuturor şi al istoriei ne obligă să acceptăm ceea ce pare, deşi, mărturisesc şi am şi scris aceasta în nu puţine pagini, incredulitatea mea adâncă şi scandaloasă faţă de aşa‑zisele aparenţe.

Am trăit aproape întreaga mea viaţă sub o falsă aparenţă, o aparenţă socială cu două capete: comunismul românesc. Era real, bineînţeles, dar nu ceea ce denumea titulatura sa, cea de comunism, ci abordarea totală a unei realităţi ce venea de dincolo, de la răsărit: un fel de panslavism armat de o ideologie, magnific cuvânt ce a făcut o carieră exorbitantă în secolul al XX‑lea, de fapt, o simplă şi brutală întârziere a armatei roşii pe solul pe care pretind a‑l fi eliberat, dar pe care noi, în frunte cu Regele Mihai, l‑am oferit cu preţul unui armistiţiu profund mincinos ce nu a fost decât prima minciună din cele care, turbulente, dogmatice şi distructive – sub splendida impostură a noului social şi uman! – aveau să urmeze, să ne ocupe cu adevărat. Dar cine ar putea chiar şi azi, la 2018, să reproşeze unui imperiu sau altuia foamea, sadismul şi violenţa, să zicem… creatoare a unei dominaţii totale?!

Am scris totale? Deoarece a apărut pentru întâia dată în cucerirea şi devastarea brutală a unor teritorii făcute de marile imperii încă din medievalitate, noţiunea, cuvântul pe care l‑am menţionat mai sus: ideologie! Nu, nu doar forţa armelor, a tancurilor, a uniformelor căzăceşti sau nu, a naganului, a pistolului grosolan ascuns într‑o teacă de lemn. Şi nici măcar ceea ce s‑a numit apoi, iute, cu un incredibil aplomb securitate. Adevărata ocupaţie, teroare, dacă vreţi, şi ea, da, ea a fost reală, a izvorât din acea noţiune altfel, aparent, anodină. De fapt, ce este la urma urmei ideologia decât un sistem de idei?! Avem, deci, dacă decorticăm puţin lingvistic, curate, doar două noţiuni, perfect anodine, nevinovate, chiar necesare travaliului nostru intelectual contemporan: sistem şi idee! Sistem, o vocabulă pretenţioasă şi enorm respectabilă, care azi inundă, traversează toate ştiinţele şi imaginaţiile, pentru a nu spune orgoliile atâtor cercetători. (Am definit, de curând, în discuţia cu un prieten, sensul acestui termen, atât de uzitat azi, sistemul: construcţia unei ipoteze!) Idee, ce să mai spunem?! De la patriarhul grec Platon, ucenic al sofistului Socrate şi maestru al sistematicului Artistotel, care a fondat în jurul acestui cuvânt un regn întreg, numit ceea ce numim inteligibil, opunându‑l pentru totdeauna senzitivului, simţurilor, profetizând pentru secole o uriaşă evoluţie şi discordanţă a filosofiei, a ceea ce numim cunoaştere şi istoria ei milenară, iată, ideea a devenit grăuntele, electronul, centrul unui… sistem?! Dar… ce mai înseamnă la urma urmei în limbajul nostru de azi sistem?! Eu îl înţeleg uneori ca o simplă armură, un fel de platoşă metalică de tip medieval. Oare noile şi foarte costisitoarele combinezoane create de Americani la Nasa pentru primii exploratori în spaţiul cosmic nu seamănă cu un astfel de sistem?!… O cuirasă impresionantă în care se ascunde şi se apără o vietate umană, luptătoare şi dinamică, într‑adevăr. Or, în sistemul pe care Ruşii bolşevici l‑au numit ideologie, ce se ascunde? Tot o vietate umană, dinamică şi luptătoare?… O, nu, în nici un caz, în denominaţia de ideologie se ascunde, în semnificaţia sa ruso‑bolşevică chiar ideea, da, ideea, în nici un caz cea platonică, ci una care, ce ciudat – deşi nimeni nu s‑a gândit sau n‑a vorbit despre aceasta, atunci, în timpul ocupaţiei sovietice a Estului European, dar nici azi, deşi au trecut decenii! – era o idee care contrazicea nici mai mult, nici mai puţin decât al şaselea comandament din Tablele lui Moise şi încă unul din cele mai teribile, mai adânc restrictive: să nu ucizi!

Da, de acord, bunul-simţ şi legiurile seculare ne învaţă că nu e bine, că e interzis, că e de‑a dreptul inuman şi monstruos să‑ţi ucizi congenerul, dar… Lenin, ca şi prietenul şi ucenicul său, Stalin, ne învaţă că e totuşi posibil, ba e chiar recomandabil să ucizi! În numele cui?… O, dar este evident că odată ce ne‑am împărtăşit în credinţa revoltei, a răzbunării celor asupriţi de secole, a egalităţii deasupra tuturor credinţelor şi a instinctelor sau naşterilor diverse şi profund contradictorii, va trebui să ucidem în numele ideii, a celei care ne‑a împins la luptă. La luptă în numele cui, încă o dată?… O, dar e simplu, în numele idealului, deocamdată cel al clasei muncitoare, apoi al idealului întregii umanităţi. Iată ce a mai rămas din resturile, din scoriile, din frânturile vechiului concept platonician şi, uneori, fără să exagerăm prea mult, putem afirma că unele cuvinte, concepte, dezgropate din stratul lor vechi, milenar, arată ca unele frânturi, cioburi smălţuite ale unor vase Babiloneice sau Etrusce, dispuse tuturor fanteziilor sau obsesiilor.

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)
Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now