Din ultimul număr:
Contemporanul » Modele » Tolstoi și învăţătura lui Hristos

Tolstoi și învăţătura lui Hristos

De unde începe nebunia, după Tolstoi: „Fiecare vrea totul pentru sine. Fiecare se grăbeşte să se folosească de ce poate şi se începe nimicirea întregului, lupta pentru stăpânirea obiectelor: vaca cu lapte, oile netunse sunt tăiate pentru masă. Se bat pentru lapte, pentru grâu, risipesc, varsă şi strică mai mult decât folosesc. Niciunul nu mănâncă în pace o bucată, dar mănâncă şi înjură, vine cel mai puternic şi îşi ia bucata din gură, iar de la acesta altul ia şi el mai mult”.

Se conturează un soi de darwinism social pe care, din când în când, stăpânul ogrăzii, Dumnezeu, îl potoleşte, aducând pace. Iar legea lui Hristos continuă să fie ocultată, deşi oamenii promit s‑o urmeze.

Oamenii se preocupă de ei înşişi ca şi cum moartea n‑ar mai veni niciodată. Tolstoi spune, după Luca: „Dacă munciţi numai pentru voi şi viitorul vostru nu este altceva decât moartea, moartea aceasta va distruge tot ce aţi muncit”. Cu cât mai multă răutate, cu atât iluzia că suntem asiguraţi pentru viitor e mai mare. Lucrăm pentru moarte, oamenii uită de viaţă, ţinta învăţăturii lui Hristos. Ioan: „numai Fiul care îndeplineşte voinţa Tatălui, numai acesta va trăi veşnic”.

*

Nu învierea personală promite Hristos: „Aşezarea morţilor în împărăţia lui Mesia (şi nu învierea, după cum se traduce greşit acest cuvânt), după credinţa evreilor, se va face odată cu venirea vremii lui Mesia şi aşezarea împărăţiei lui Dunmnezeu pe pământ”. Cuvintele traduse din greacă înviere sunt, de fapt, a restabili, a se deştepta, a se scula. Dogma Învierii, o răstălmăcire a teologilor. Nicăieri nu se spune, în Vechiul Testament, că Dumnezeu l‑a creat pe om nemuritor, ci ca pe celelalte animale, „ca să rodească şi să se înmulţească”. Pentru evrei, viaţa aceasta e cel mai mare bine dat omului, ca îndeplinire a voinţei lui Dumnezeu. Hristos îşi întemeiază învăţătura pe „acest înţeles al vieţii”: „Cercetaţi scriptura, căci prin ea veţi avea viaţa veşnică”, zice Tolstoi făcând trimitere la Ioan 5, 30. Învierea e în viaţa eternă, în Dumnezeu, nu e personală, nici trupească (Matei 25, 31‑46; Ioan 5, 28‑29)[1]. Adevărata credinţă este înrudirea omului cu Dumnezeu. Învăţătura lui Moise e pentru un singur popor, a lui Hristos – pentru toate neamurile şi toţi oamenii, iată diferenţa. Viaţa plenară, cea după voinţa lui Dumnezeu, nu după voinţa personală.

*

A crede că după o viaţă cu voinţă personală, cu fapte bune, urmează una personală în rai, ca recompensă, e împotriva învăţăturii lui Hristos. Viaţa întru Hristos e aici, nu dincolo. E o concepţie împărtăşită, aminteşte Tolstoi, şi de evrei, chinezi, indieni. Dar viaţa doar pentru sine e respinsă de toţi, trebuind să fie închinată cuiva din exterior: copii, patrie, familie, omenire. Scopul pseudo‑creştinilor e să trăiască pentru viaţa viitoare. Hristos, crede Tolstoi, n‑a cunoscut teoria căderii în păcat a lui Adam, dar deschide calea mântuirii celor care trăiesc în păcat. Creştinism adevărat – împlinirea poruncilor, a trăi în Dumnezeu.

Întrebarea e: nu reduce Tolstoi creştinismul la nivelul religiilor precreştine şi postcreştine?

*

Tolstoi nu crede că monahismul, ca îndepărtare de lume, stă în spiritul creştinismului. Depărtarea de lume e o rătăcire, cunoscută evreilor, „dar cu desăvârşire străină nu numai duhului creştinismului, dar şi iudaismului”. Dar de ce să postulăm că monahismul este ruptură de lume? De altfel, Iisus invocă adesea viaţa lui Iona, care, după izolarea în burta chitului, se‑ntoarce în lume. Monahismul nu contrazice concluzia: „Dacă viaţa întru Dumnezeu este unica şi adevărata viaţă, fericită în ea însăşi, atunci ea este adevărată şi fericită şi aici pe pământ, în toate întâmplările posibile ale vieţii”.

*

Suferinţele noastre nu vin din slujirea lui Iisus, ci din slujirea învăţăturilor lumeşti.

*

Învăţătura lui Hristos rămâne necunoscută majorităţii oamenilor care se pretind creştini: „Nu numai că nu o împărtăşim, dar niciodată n‑am luat‑o în serios”. În locul păcii aduse de Iisus, „Generaţii după generaţii lucrăm ca să asigurăm viaţa noastră prin violenţă şi să întărim proprietatea noastră”. Fireşte, orice capitalist va fi siderat să‑l audă pe Tolstoi vorbind despre Iisus: „El spune că oamenii, trăind fără ca să stăpânească pe alţii şi fără să aibă proprietăţi, vor fi mai fericiţi”. În realitate, Iisus nu spune asta. Vezi pilda talanţilor.

*

Oamenii nu urmează învăţătura lui Hristos din ignoranţă: „eu nu am ştiut adevărul, a fost ascuns în mine”. Dar, vai, aflarea adevărului l‑a apropiat de Hristos şi l‑a îndepărtat de învăţăturile Bisericii. E o mărturie aproape nietzscheană, căci Tolstoi confundă unele metehne reale ale Bisericii, ca instituţie umană şi administrativă, cu creştinismul, sfârşind prin a o opune Bisericii euharistice, ca trup al lui Hristos. Era imposibil să nu fie considerat un „eretic”, deşi, în esenţă, n‑a fost. Tolstoi, de fapt, se leapădă de religia pravoslavnică, ca potrivnică creştinismului patristic răsăritean. E acea religie pravoslavnică rigidă, care a încălcat, bunăoară, Canonul Cincizecimii, condamnându‑i pe românii basarabeni să fie lipsiţi de limba română în biserici.

*

Protestanţii ar fi putut găsi în „erezia” lui Tolstoi un sprijin. Romancierul spune că învăţătura lui Hristos îndeamnă la negarea vechilor reguli iudaice şi, în consecinţă, este „prin ea însăşi protestantă”. Aşa e dacă judeci creştinismul ca fiind o simplă învăţătură.

*

Pavel, necunoscând Evanghelia după Matei, ar fi propovăduit o teorie metafizico‑cabalistică, „străină lui Hristos”. Tolstoi nu oboseşte să sublinieze caracterul duplicitar al Bisericii: „Biserica recunoaşte numai în cuvinte învăţătura lui Hristos, pentru că în viaţă o neagă cu desăvârşire”. De aceea, oamenii au continuat să trăiască mai departe ca mai înainte. Altfel spus, Biserica a cedat lumii şi „a pornit după lume”, iar lumea „a organizat viaţa cu totul împotriva învăţăturii lui Hristos”. N‑ar fi de mirare că viaţa „a devenit mai rea decât viaţa păgână”. Iar lumea a alungat din sânul ei Biserica, încât şi azi „trăieşte fără biserică”: „Tot ce este viu în lumea noastră europeană s‑a despărţit de biserică şi de orice biserici şi îşi trăieşte viaţa independent de biserică. (…) Puterea de stat este creată pe tradiţii, pe ştiinţe, pe adunarea naţională, pe puterea brutală, pe orice, numai pe biserică nu”. Ideea că „biserica ar putea să fie baza justiţiei, proprietăţii, pare în vremurile noastre ridicolă. Ştiinţa nu numai că nu concură la învăţătura bisericii, dar fără să vrea, accidental în dezvoltarea ei, este împotriva bisericii”. La fel, arta a ieşit de sub influenţa bisericii, războaiele se fac „pe principiul naţionalist”, iar biserica mai rezistă doar pentru că „oamenii se tem să nu spargă vasul în care a fost cândva un conţinut sfânt”.

Greu de imaginat o dojană mai dură la adresa bisericilor creştine.

*

Din cauza schizofreniei Bisericii, s‑a întins dominaţia teoriilor politico‑economice ale utilitarismului, socialismului, comunismului, drepturilor omului, ale feminismului, toate devenind duşmane ale creştinismului, Biserica ajungând o instituţie complet anacronică. Astfel, Biserica s‑a dovedit un cârmaci netrebuitor al corabiei lumii şi oamenii au început să‑şi bată joc de el: „Plutim, dar nu ştim încotro”.

*

De ce lumea e aşa cum e? La această întrebare‑cheie se răspunde cu starea necredinţei generaţiilor actuale. Nu se răspunde însă de ce învăţătura nu e urmată, că nu există o învăţătură despre viaţă. Cei ce nu recunosc religia creştină au, în loc, religia supunerii faţă de putere. „Oamenii morţi de vii” din Europa (cum ar spune Eminescu) nu cunosc decât supunerea faţă de legi. Omul crede în sergentul de pe stradă şi în jandarm, nicicum în învăţătura lui Hristos.

*

Până la urmă, Tolstoi tinde să reducă creştinismul la cele cinci porunci: nu vă supăraţi, nu fiţi adulteri, nu juraţi, nu vă apăraţi prin violenţă şi nu vă răzbunaţi. El crede că toate acestea ar putea fi uşor primite şi de celelalte popoare care nu mai au încredere în religiile lor. Iar creştinismul ar fi biruitor în lume. Astfel, învăţătura lui Hristos „este posibilă, uşoară şi plăcută”. Ea poate da „aici pe pământ cea mai mare fericire”. Citează din Ioan 1, 17: „Legea a fost dată de Moise, iar fericirea şi adevărul prin Iisus Hristos”[2]. Unirea cu toţi oamenii, iată fericirea. Toate revoluţiile, adaugă, sunt încercări de nimicire a solidarităţii dintre oamenii corupţi, „legaţi între ei prin înşelăciuni”. Numai că, de fiecare dată, încercarea de a distruge masele corupte sfârşeşte prin a le întări, fiindcă revoluţiile nu se fundează pe adevăr: „Numai prin adevăr, introducând lumină în conştiinţa fiecărui om, se nimiceşte solidaritatea erorii, numai adevărul poate să despartă unul după altul pe oamenii din masa totală de care sunt legaţi prin solidaritatea erorii”.

*

Nietzsche anunţa moartea lui Dumnezeu. Tolstoi – moartea Bisericii. E vorba de moartea bisericii care a alungat din sânul ei Adevărul, transformându‑se în instituţie şi colportând dogme moarte! Totuşi, admite Tolstoi, Biserica primară a supravieţuit în afara cadrului instituţional: „biserica aceasta întotdeauna a trăit şi va trăi veşnic”. Tolstoi încheie optimist: „Dar această biserică, pe care nimeni n‑o poate distruge, va fi biserica în jurul căreia se vor aduna toţi oamenii” (Moscova, 23 ianuarie 1884).

Nietzsche a crezut că poate nimici Dumnezeul creştin, dar imaginea Crucificatului l‑a urmărit până la moarte. Tolstoi s‑a crezut profetul care poate salva Biserica primară, distrugând‑o pe cea secundară. N‑a putut vedea în învelişul ei lumesc lumina taborică[3].

■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei

Note:
[1]  Trimiterile scriitorului oglindesc lecturile personale.
[2]  „Şi din plinătatea Lui noi toţi am primit şi har, căci legea prin Moise s’a dat, dar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (versiunea Valeriu Bartolomeu Anania).
[3]  Pentru o întregire a radiografiei privind „Erezia” lui Tolstoi, a se vedea Theodor Codreanu, Anamorfoze, Bucureşti, Editura Scara Psaltic Press, 2017.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest