Contemporanul » Editorial » Spaima de moarte

Spaima de moarte

E adevărat că puţini, foarte puţini vorbesc cu voce tare de această… fantomă, ce se spune că ar fi spaima de moarte. Nu puţini bravează printr-⁠⁠o scurtă, ridicare din umeri. La asta nu mă gândesc! Nu de puţine ori m-⁠⁠a pus pe gânduri această simplă, tranşantă reacţie

Da, recunosc, am fugit lovit, rănit, panicat cumva la acest text şi, în mod surprinzător, mi-⁠⁠a apărut brutal, în faţă, o cu totul altă problemă – ceea ce numim singurătate. Replica mea a fost fulgerătoare: dacă tu însuţi, din nepricepere, orgoliu fals sau disperare, de fapt, dintr-⁠⁠o nesiguranţă profundă şi fără geniu ţi-⁠⁠ai creat această stare – du-⁠⁠o! Poart-⁠⁠o! Abia acum se pare că e momentul să faci din asta, din ea, un orgoliu real, creativ, deci, un act! Să devii, cum se spune la modul grosolan un om de acţiune, deşi nu în sensul prostesc şi arogant, al „marelui” filosof existenţialist, J.P.Sartre (admirator al lui Stalin, dar acest lucru îl priveşte, eu voi fi ultimul care îi va face din asta un cap de acuzare!), filosof care a rezumat sarcina, misiunea şi rostul artistului, al scriitorului, la grija de a transforma lumea, societatea, din rărunchi, poate şi omul. Recunosc că nu înţeleg şi n-⁠⁠am înţeles prea bine nici în tinereţe aceste chemări la transformarea radicală, neiertătoare a societăţii, a omului. Eu cred – şi se pare că nu sunt singurul – încă din epoca romantică, se pare, am nu puţini confraţi în credinţa că de câteva mii de ani, încă din epoca babiloneică şi egipteană, omul s-⁠⁠a descurcat binişor cu forţele care i se împotriveau; care, e drept, uneori îi ucideau carnea şi tribul adeseori, rudele de sânge şi căpeteniile, fără de care el, bietul, era absolut dezarmat, dar, ce să vezi! Într-⁠⁠un elan dacă nu într-⁠⁠un spasm de genialitate absolută – este strict opinia mea! – acest biet om, primitiv sau nu, singuratic şi părăsit parcă de ultima speranţă, i-⁠⁠a… convocat pe Zei! Şi până azi, unii dintre noi, nu scăpăm de această teroare sublimă, de această nevoie a tuturor nevoilor, a tuturor necesităţilor, în fapt, de această singură necesitate reală!

Da, stimaţii mei, dacă vom da la o parte, într-⁠⁠un reflex de clară, evidentă paranoia, tot ceea ce pare – şi poate că şi este, la un anume, copleşitor nivel, nevoie, pentru cei mai mulţi, pentru milioane – o necesitate vitală, nu rămân decât… Zeii! Singurătatea de care aminteam adineaori – nu cea care mi-⁠⁠a fost impusă de către simpaticii mei contemporani sau de rigorile secolului în care am trăit şi m-⁠⁠am format, al XX-⁠⁠lea, să acceptăm, unul din cele mai barbare din istorie!, ci aceea pe care, dintr-⁠⁠un ciudat şi profund reflex, neînţeles de mine până azi, am creat-⁠⁠o – am zidit-⁠⁠o eu însumi. Botezând-⁠⁠o literatură, mai exact, roman, adică o amplă construcţie epică, învecinată dacă nu cu mitul, oricum, cu fantasmele cele mai greoaie, mai felurite şi mai contradictorii ale unui spirit „fugit din lume”! După cum vedeţi, există şi sihăstrii ce-⁠⁠şi creează, cu o tenacitate învecinată cu mania, propriile grote, propriile orizonturi, unde minciuna prinde culoare, adeseori, şi relief, şi… devine pasăre, nor sau profeţie! Nu, nu din disperarea, din dezamăgirea de existenţă, ci, mai probabil, din nevoia de ea, din nevoia de a fi dacă nu martor, nici erou, aceste roluri le joacă mereu alţii figuri nu rareori familiare!…, ci dintr-⁠⁠un fel de nesiguranţă, aproape niciodată mărturisită, că ai putea aparţine cu adevărat unei mulţimi. Şi nici din foame de singurătate, o stare pe care, oricum, o poţi trăi şi împreună cu ei; şi nu, în nici caz din vanitate, deşi ea, această vestală intimă, nu te va părăsi niciodată. Poate, mai ştii, din silă faţă de propriul tău corp, un animal pe care nu ai reuşit să-⁠⁠l domesticeşti vreodată. Sau, ce mai, te pomeneşti cu adevărat singur pentru că, ciudat, te-⁠⁠ai trezit absolut zăpăcit, asaltat şi orbit de fantasme şi bizare extravaganţe, aşa, netam-⁠⁠nesam, te-⁠⁠ai trezit aproape un poet, cum s-⁠⁠ar zice, după ce ţi-⁠⁠ai pierdut jumătatea, iubita, soaţa, fugită, trădătoare sau moartă. Ce să mai faci cu tine însuţi? Ai ajuns un biet „obiect”, viu în aparenţă dar… părăsit, „aruncat” cu o brutalitate fără margini! Şi încă undeva, „la o margine de drum”. Se pare că aproape întotdeauna o astfel de singurătate ce te loveşte ca un trăznet din senin devine iute şi este, în fapt, o margine de drum pur şi simplu!

Ar trebui, la vârsta mea – mai bine zis, la vârstele mele atât de contradictorii, de false şi de adevărate în acelaşi timp! – să mă gândesc nu la singurătate – o tovarăşă veche, complice şi nu rareori înţelegătoare! –, ci la ceea ce se potriveşte acum cu vârsta mea – bătrâneţea înaltă cum o botează Nemţii! – şi cu reflexele agăţate de această vârstă – frica de moarte! Or, această frică, am constatat şi constat mereu, este extrem de înşelătoare. Vine şi pleacă fără încetare, în momente surprinzătoare. Această nesigură stare care se împotriveşte oricărei concluzii, oricărei soluţii, ar trebui, de fapt, să ne neliniştească. Adeseori această stare, sentiment, vagă panică sau falsă depresie este confundată cu slăbirea elanuluii vital, a tonusului care în atâtea împrejurări, îna­inte, ne-⁠⁠a ajutat, ne-⁠⁠a salvat chiar. Falsitatea acestei concluzii o arată, o demonstrează uneori cei cu adevărat loviţi de boli letale sau cei aflaţi într-⁠⁠o reală margine, teroare a vieţii sociale, care îşi păstrează nealterat acel tonus vital, aşa cum s-⁠⁠a dovedit cu cei care în mizerabilele, brutalele penitenciare bolşevice româneşti, s-⁠⁠au regăsit pe sine şi au putut să-⁠⁠i ajute şi pe cei de alături ieşind, scăpând din acele carcere nu numai ale durerii, ci şi ale turtirii, ale zdrobirii demnităţii umane, au fost capabili să rescrie ce s-⁠⁠a întâmplat, uneori cu un calm şi cu o curajoasă nepărtinire chiar şi faţă de torţionari. Sunt exemple ale măreţiei spiritului uman. Ale speranţei că omul, în acest secol pe care l-⁠⁠am numit unul din cele mai barbare, nu este cu totul pierdut – ceea ce înţelegem şi ceea ce am fost învăţaţi să înţelegem prin acest cuvânt, concept, care, în timp, în multe secole, aici, în Europa, a iscat şi a zidit un fel de religie, cea a umanismului!

Adeseori mi se întâmplă să o dau pur şi simplu la o parte, aşa cum o facem uneori în discuţie când cu un gest mărunt al mâinii sau cu o întoarecere uşoară a capului dăm la o parte, refuzăm o concluzie sau o idee adracabrantă. Diletantă sau falsă. Dar, alteori mi-⁠⁠a trecut prin minte că totuşi ar trebui s-⁠⁠o iau în seamă pe ea, această stare, sau aprehensiune, mai ştii, poate chiar început de panică, deoarece e momentul, e timpul de a lua în serios nu numai vârsta, implacabilă, ci şi atâtea semnale ce ni le dă fizicul, fiziologia, sistemele care ne fac funcţionale trupul, dar şi semnalele exterioare, felul în care ne privesc, ne acceptă sau nu, cei din jurul nostru. Indiferenţa, compătimirea, dispreţul – ascuns sau nu! –, ironia. În fapt, noi, înainte de a dispărea fizic, la o anumită vârstă pe care am îndrăznit s-⁠⁠o atingem, ba uneori chiar s-⁠⁠o şi depăşim, deşi încă vii, dispărem tot mai mult din faţa, din ecranul, din atenţia celor din jur. Sau provocăm, uneori, brutalitatea şi ironia neacoperită, grosolană, să zicem, a tinerilor.

Nimic de zis, dacă înainte am traversat în viaţa şi în lupta socială faze şi evenimente cu adevărat potrivnice, brutale, nu ne vor nelinişti toate acestea. Şi altele… Discuţia, în fapt, rămâne reală şi vie uneori între noi şi ea, ceea ce literatura continentului de secole numeşte spaima de moarte. Dar şi aici, ca şi în alte cazuri, poate la fel de dramatice şi pline de subînţelesuri nu deplin clare, limpezi, omul, oamenii au comportamente diferite: ascund, pozează, râd fals sau cu tot elanul vital ce le-⁠⁠a rămas, care, în unele cazuri, nu ţine cont de vârstă, de ani. Sau, evident se plâng, se lamentează, unii indivizi, pentru că acest lucru se aşteaptă din partea lor: o mască tragică. Alţii ca să se ascundă încă odată, netrădându-⁠⁠şi realele sentimente sau ce cred ei, atunci, în acele clipe, în acei ani, că ar fi real!

E adevărat că puţini, foarte puţini vorbesc cu voce tare de această… fantomă, ce se spune că ar fi spaima de moarte. Nu puţini bravează printr-⁠⁠o scurtă, ridicare din umeri. La asta nu mă gândesc! Nu de puţine ori m-⁠⁠a pus pe gânduri această simplă, tranşantă reacţie. O fi adevărat, reuşesc aceştia să nu se gândească la aceasta? Sau e cumva o altă poză, un mărunt eroism, un fel de a salva aparenţele. Care, ce fel de aparenţe? Cele dinlăuntru care ţi se freacă de toate intestinele şi nervii tăi morali sau cele dinafară, pentru a tăia scurt orice discuţie despre un lucru despre care e neplăcut, nepotrivit sau cu adevărat indecent să vorbeşti cu voce tare, în societate?!..

Evident, pentru foarte mulţi, marea, generala, atotcopleşitoarea şi prezenta spaimă de moarte ia în cele mai multe cazuri senzaţia, forma, starea şi semnalele unei depresii, una din acelea care nu ar avea o cauză anume. Dar… e adesea prezentă. Şi, cum spuneam mai sus, această alternanţă a ei, acel du-⁠⁠te-⁠⁠vino, ca şi apariţia ei în momentele în care ţi se pare nu că ai învins-⁠⁠o, dar că ai scăpat de ea cât de cât, că ai stabilit un fel de pact, ea se înfiinţează cu o decizie, naturaleţe şi iuţeală total neprevăzute, lăsându-⁠⁠ţi în gură nu numai acel gust amar, care, bineînţeles, nu are nici o legătură cu gustul, cu simţul tactil, cu nimic din ceea ce ştiam, trăisem şi simţise înainte. Un fel de măruntă catastrofă, da, dar cu origini neînţelese la început, care, repetându-⁠⁠se în momente neaşteptate, ne umple de uimire, o uimire ce se transformă, apoi, destul de repede, în timp, în iritare, revoltă, negare şi, la unii, într-⁠⁠o reacţie s-⁠⁠ar zice nepotrivită, în afundarea în mai mici sau mai dăunătoare, mai ştii, poate plăcute vicii şi reflexe: alcoolul, adulterul, narcoticele, sau, mai grav, o trădare în carieră, în munca profesională a acelor principii pe care, în prima tinereţe, ţi le-⁠⁠ai făcut ghid al existenţei şi demnităţii. La unii, suicidul e un semn al spaimei înainte de marea spaimă! Relectura acelei absolute capodopere a contelui Tolstoi, nuvela Moartea lui Ivan Ilici, poate fi, în multe cazuri şi pentru mulţi care o ignoră încă, un manual, o descriere halucinantă, extrem de severă, până la fund – dacă, într-⁠⁠un asemenea caz, există aşa ceva! – a acestei… formidabile surprize, Moartea, apariţia şi instalarea fermă, aiuritoare, a acestei nepoftite şi când? În mijlocul vieţii, când totul curge à la merveille, când se pare că ne-⁠⁠am adaptat, că ne-⁠⁠am aşezat cât mai confortabil în jilţul vieţii sociale, când gustăm acel nectar, rar pentru unii, numit succes, simţindu-⁠⁠ne – cu un fel de auto-⁠⁠admiraţie ce ni se pare un dar al destinului – cu adevărat învingători ai vieţii. Viaţa – o ruletă implacabilă la care atâţia din jurul nostru pierd fără oprire, unii fără să-⁠⁠şi dea seama, crezându-⁠⁠se câştigători. Ce mai, moartea, la primele ei apariţii, în momentele cele mei nepotrivite, plenare ale existenţei, ne apare cu o pură şi obraznică, halucinatorie farsă!

■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)

Nicolae Breban

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now