Istorie – Documente – Politică

Est‑Vest: cruciade, uniri, integrări

Cu siguranţă, clivajul continentului nostru, început încă în veacul al IV‑lea cu divizarea administrativă a Imperiului Roman în pars Orientis şi pars Occidentis, constituie un capitol esenţial al istoriografiei civilizaţiei europene.

Eşecul unei restauratio Imperii Romanorum încercate de Justinian avea să fie confirmat de separarea unui Bizanţ iconoclast de un Occident iconodul, apoi de marea schismă din iulie 1054, când cardinalul elenizant Humbertus de Silva Candida excomunica în Sfânta Sofia din Constantinopol, în numele papei Leon al IX‑lea, pe patriarhul Mihail Cerularius, câteva decenii înainte de debutul primei cruciade predicate la Clermont de Urban al II‑lea (Odon de Chãtillon) în 1095, urmată de încă şapte cruciade care i‑au dus pe cavalerii apuseni până la Ierusalim, Antiohia, Edessa şi Tripoli, dar mai ales pe seniorii veneţieni şi francezi într‑un strălucitor Bizanţ, în trist – celebra devastatio constantinopolitana din 13 aprilie 1204, pecetluind  ruptura dintre ortodocşii graikoi şi romanii catolici. A urmat şirul lung de încercări de apropiere a celor două Biserici: cea apuseană, afirmând sonor aşa‑numitul ministerium petrinum de sorginte evanghelică (Matei 16. 18), în timp ce aceea răsăriteană căuta o salvare în faţa necredincioşilor selgiucizi şi otomani prin mult dorita unire ecleziastică, de la Manuel I Comnenul la Mihail al VIII‑lea Paleologul, la Conciliul Lyon II din 1274 şi la Conciliul de la Florenţa – din 1439. O unire susţinută de ierarhi occidentalofili precum Isidor de Kiev şi Bessarion din Niceea, dar denunţată vehement de Marcu al Efesului, de patriarhii orientali şi de călugării isihaşti, aşa‑numiţii arseniţi pentru care turcii erau o ineluctabilă pedeapsă divină.

Eşecul unirilor bisericeşti bizantino‑apusene, ca şi eşecul anterior al cruciadelor au lăsat câmp liber unor proiecte parţiale de federări zonale. Unul, profund utopic, a fost cel al regelui ceh Jiri Podiebrad, care, sub influenţa francezului Antoine Marin, a conceput în 1464 o Congregatio concordiae cu un tractatus pacis în slujba unui cultus pacis ce reunea mai multe state europene – Cehia, Polonia, Ungaria, Franţa, Veneţia –, iar altul a fost proiectul irenic din 1670 al celebrului gânditor Leibniz, sfătuitor al ţarului rus Petru cel Mare şi al cezarului german Carol al VI‑lea, năzuind la crearea unei federaţii europene arbitrate de regele Soare Ludovic al XIV‑lea şi care unea catolici şi protestanţi.

Cu mult mai pragmatic – şi tocmai de aceea realizat – a fost proiectul post‑bizantin de uniaţie de la 1596 numit Uniunea de la Brest dintr‑o Polonie unde domnea Sigismund al III‑lea Vasa, un luteran devenit catolic şi care aducea sub autoritatea Romei ortodocşii din Galiţia, Volãnia şi Bielorusia, continuat la 1698 de unirea cu Roma a ortodocşilor din Transilvania care primeau cele două diplome leopoldine (1699 şi 1701) prin care împăratul Leopold I conferea clerului unit privilegii care erau similare celor catolice.

Cu experienţa ratărilor istorice ale apropierilor Estului de Vest, în ciuda frumoasei metafore a celor doi plămâni prin care respiră Europa – şi care sunt, în primul rând, ai spiritului – ne putem, legitim, întreba dacă actuala integrare europeană are cu adevărat sorţi de izbândă.

■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia

Răzvan Theodorescu

Total 1 Votes
0

Razvan Theodorescu

Răzvan Theodorescu s-a născut 22 mai 1939, București. Istoric de artă, doctor în ştiinţe istorice
Preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române.  Secretar general al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene. Profesor la Universitatea de Arte. Membru titular al Academiei Române din 2000 (corespondent – 1993)

Biografie
La data de 9 februarie 1990, Răzvan Theodorescu a fost numit în funcția de președinte al Radioteleviziunii Române. A fost criticat pentru manipulările proferate de Televiziunea Română sub directoratul său, în legătură cu mineriada din iune 1990.
La 14 decembrie 2004 a fost numit în funcția de membru în Colegiul Național al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989.
În ianuarie 2007 a fost ales membru în două academii din sud-estul Europei: Academia Albaneză și Academia Macedoneană.
În 2008 a fost desemnat ambasador al Alianței Civilizațiilor pentru România.
Este membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR).

Lucrări publicate
Răzvan Theodorescu a publicat peste 15 lucrări de istorie, artă românească și europeană și circa 600 de articole în reviste din țară și străinătate.
Mănăstirea Dragomirna (1965); Mănăstirea Bistrița (1966); Biserica Stavropoleos (1967); Bizanțul, Balcanii și Occidentul la începuturile culturii medievale românești (Secolele X-XIV) (Editura Academiei Române, 1974); Un mileniu de artă la gurile Dunării (400-1400) (Editura Meridiane, București, 1976); Itinerarii medievale (Editura Meridiane, București, 1979); Piatra celor trei prelați (Editura Meridiane, București, 1979); Apel la istorie (Editura Sport-Turism, București, 1980); Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550-1800) – 2 vol. (Editura Meridiane, București, 1992); Drumuri spre ieri (Editura Fundației Culturale Române, București, 1992); 900 zile de manipulare (Editura Tinerama, București, 1994); Pictura murală moldovenească din secolele XV și XVI (Editura UNESCO, București, 1995); Românii și Balcanicii în Civilizația sud-est europeană (Editura Enciclopedică, București, 1999); Puțină Istorie (Editura Fundației Culturale Române, București, 1999)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button