Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Impresii din Bucureştiul fanariot

Impresii din Bucureştiul fanariot

Bucureştiul domnilor fanarioţi, împodobit cu nenumărate biserici care stârneau uimirea vizitatorilor, dar şi oraş al deliciilor lumeşti, oferea un spectacol de culoare şi strălucire prin cromatica şi monumentalitatea veşmintelor, prin cochetăria şi eleganţa cu care erau purtate. Pentru a recompune pagini de istorie din veacul fanariot, îi putem urma pe călătorii străini care, fascinaţi de ceea ce au văzut şi au trăit, au lăsat impresiile scrise poste­rităţii.

Straiele fanariote, confecţionate din materiale rare, deseori unicat, făceau ca spectacolul străzii şi al salonului elitelor să fie uluitor din punct de vedere estetic, în special pentru călătorul străin, fin observator şi preţuitor de frumos. Gustul desăvârşit al acestora, acordul cromatic, fineţea texturilor, bogăţia şi măiestria execuţiei bijuteriilor, silueta impunătoare dată de aceste straie erau în măsură să‑i impresioneze şi să‑i entuziasmeze pe cei mai exigenţi critici ai schimbătoarelor mode occidentale, oameni obişnuiţi cu luxul de la curţile regale şi imperiale ale Europei.

Domnitorii, doamnele, beizadelele sau domniţele purtau catifele, mătăsuri fine, brocarturi, broderiile cu fir şi lamelă metalică, contribuind la tabloul grandios. Boierii se purtau după moda de la Ţarigrad, cu bărbi lungi şi căciuli din blană scumpă (calpace), purtau anterie şi giubele, şalvari sau ceacşiri, iar culorile erau în funcţie de rang. Îşi tundeau părul, lăsând doar un smoc pe frunte, având un acoperământ de cap de dimensiuni colosale, numit işlic. Forma ciudată, globulară, şi dimensiunile apreciabile sunt cunoscute exclusiv din iconografia vremii şi din memorialistică. Işlicul, gugiumanul amplu şi şalvarii sau ceacşirii dădeau personajului un aspect sferoidal. Işlicul era confecţionat de meşteri specializaţi care dăduseră chiar numele unei străzi din preajma
Curţii Domneşti din Bucureşti, Uliţa Işlicarilor.

Călătorii străini în Ţările Române erau încântaţi de formele ample şi de motivele ornamentale ale vestimentaţiei boierilor fanarioţi.

De la Anton Maria del Chiaro‑Florentinul, secretarul domnitorului Brâncoveanu, avem informaţia că „îmbrăcămintea valahilor este aceeaşi ca şi a turcilor, exceptând căciula în formă poloneză, având în jurul ei o bandă din blană de astrahan, ce se importa din Rusia, din care cele mai scumpe sunt purtate de boieri”. Şlicul sau işlicul, spune Del Chiaro, se purta şi înainte de influenţa modei turceşti în Ţara Românească. Despre îmbrăcămintea femeilor apreciază că e un amestec de modă grecească şi turcească. Alexandru Alexuianu, în „Mode şi veşminte din trecut”, ne redă spusele lui Del Chiaro: „Jupânesele se plimbă în oraş în rădvane (carrozza) trase de cei doi cai, cu valtrapuri de culoare verde sau albastră, dar niciodată roşii, culoare rezervată numai familiei domnitorului.

Pe la 1719, „doamnele şi domniţele purtau tot un fel de căciuliţe lucrate din catifea sau din alte stofe preţioase, cusute în fir de aur şi argint şi împodobite cu diamante şi mărgăritare”, după cum le descrie admirativ Johann Mathias von den Driesch, musafir la nunta fiicei dragomanului Karadja.

Jupâniţele obişnuiau să stea adunate în odăile doamnei. Ele îmbrăcau ciupaguri (bluze din borangic) brodate cu mărgăritare, încinse cu brâuri aurite, ferite de ochii străinilor şi admirate de privirile soţilor. Peste acestea purtau anterie sau pipiri şi cepchene brodate cu motive în stil baroc turcesc. Şalvarii din serasir, postav ori catifea, fesuri cu lungi canafi, şaluri de caşmir întregeau acel aspect de eleganţă valaho‑fanariotă.

John B.S. Morritt of Rokeby, în „Descriptive of Journeys in Europe and Asia Minor in the Years 1794‑1796” (Londra, 1914), ne descrie toaleta elegantă a unei boieroaice de Argeş, în casa căreia a fost găzduit: „Rochia ei avea mâneci lungi care în faţă nu coborau mai jos de centură à la Campbell, […] era adunată în jurul gleznelor şi picioarelor ca nişte pantaloni şi era făcută din muselină uşoară, cu picăţele. Pe cap purta un fes înalt cu un ciucure de aur în creştet şi o basma din şal în jurul frunţii, iar părul atârnându‑i liber pe umeri. Peste rochie purta o lungă malotea de mătase albastră deschis, mărginită cu blană şi cu jumătate mâneci; în picioare avea cizme de piele galbenă, fină şi papuci pe care îi lăsa lângă sofa pentru a‑şi ridica picioarele, pentru că ele stau toată ziua turceşte […] deşi nu era la prima tinereţe, vă asigur că este greu să‑ţi imaginezi o figură mai elegantă”.

Charles‑Marie d’Yrumberry, conte de Salaberry, fermecat de graţia doamnelor îmbrăcate în veşminte largi, ale căror mişcări evidenţiau voluptatea anatomiei lor, făcea următoarea afirmaţie în cartea publicată la Paris, în anul 1799, „Voyage à Constantinopole, en Italie, et aux Îles de l’Archipel, par l’Allemagne et la Hongrie”: „Graţiile unei femei îmbrăcată oriental au trăsături la fel de seducătoare ca ale unei franţuzoaice, dar se diferenţiază de acestea. Toate aceste grecoaice aveau ceva melancolic care venea din aerul lor languros care mergea atât de bine cu ochii lor negri ce îndulcesc marile lor pleoape”.

Invitată la Curtea domnitorului Nicolae Mavrogheni (1786‑1789), Lady Elizabeth Craven rămâne profund marcată de atmosfera de la Palat, de mentalităţi, obiceiuri, emancipare şi vestimentaţie. Interioarele erau extrem de intime şi invitau, prin comodele sofale, la lenevie. Scaunele, în schimb, păreau rigide şi tari, indiferent de stil şi oricât de bine ar fi fost tapiţate. Lady Craven va relata despre primirea orientală pe care i‑a făcut‑o la 1786 domnitorul Nicolae Mavrogheni în „A Journey Trough the Crimea to Constantinopole”: „Domnitorul fanariot stătea trântit pe divan, sub tuiuri şi celelalte însemne ale învestiturii sale, cu dulceaţă şi cafea, luată în zgomotul asurzitor al meterhanelei […]”. Seara, la dineu, lady găseşte o sufragerie completă, cu „mese şi scaune pe picioare”, şi un serviciu de argintărie de provenienţă englezească pe care mesenii autohtoni ştiau să‑l folosească.

O altă remarcă pe care o face nobila englezoaică este cea cu privire la obiceiurile de iatac ale cucoanelor. Printre acestea, femeile erau obişnuite să fumeze ciubuc sau narghilea alături de soţii lor. Unele boieroaice îşi primeau oaspeţii în budoar, stând întinse pe divan şi cu pipa în gură. Doamna ţării, de exemplu, se abţinea în prezenţa vizitatorilor apuseni de rang înalt. Româncele vor continua să‑şi satisfacă această plăcere şi mai târziu, folosind ţigări de foi sau ţigarete de hârtie.

Se fuma peste tot, atât la soarèle (care, după spusa unui martor, erau mai mult societăţi de fumat), petreceri şi baluri, cât şi în exterior, când se ieşea la iarbă verde, la picnic, la vânătoare, în vilegiatură sau la plimbarea în Cişmigiu, unde atât bărbaţii, cât şi femeile scoteau nori de fum de tutun turcesc cu care poluau atmosfera (pe atunci curată!), în loc să profite de aerul proaspăt şi de parfumul florilor.

Lady Elizabeth Craven a fost impresionată de emanciparea boieroaicelor când, pe la 1789, a fost primită din nou la curtea domnitorului Nicolae Mavrogheni. Doamnele nu pierdeau niciun prilej de a se informa cu privire la ce se mai poartă în străinătate, iar soţia domnitorului Nicolae Mavrocordat, fiind cunoscătoare a modei franţuzeşti, o întrebă pe musafira sa, Lady Craven, „dacă a fost îmbrăcată după moda franţuzească”.

Pasiunea pentru Orient l‑a purtat şi pe pictorul Luis Dupré la Constantinopol şi, în 1819, a avut ocazia să facă mai multe portrete principelui Mihail Suţu şi fiicei acestuia, Elena, în timp ce îşi aranja pe cap tepelikul sau başlikul din catifea. El evidenţiază în detalii şi culoare frumuseţea, eleganţa costumului fanariot şi pe purtătorii lui.

Charles Doussault îl prezintă pe baş‑boierul Iordache Filipescu, într‑una din schiţele sale făcute la Bucureşti, în anul 1843, stând turceşte pe divanul său, într‑o mână cu mătănii, iar în cealaltă cu tija din lemn de cireş a ciubucului. „Boierul îşi petrecea marea parte a timpul acolo, între perne, primea oaspeţi, dădea audienţe, rezolva pricini judiciare, se ospăta, îşi lua dulceaţa şi cafeaua şi fuma din lungul său ciubuc, cât era ziua de lungă, iar noaptea se culca tot acolo”, scrie Adrian‑Silvan Ionescu, în articolul „Barabás Miklos, martor al modernizării înaltei societăţi româneşti la începutul secolului al XIX‑lea” (publicat în BMIM, XVII, 2003).

Pe la mijlocul secolului al XIX‑lea, când matricea culturală orientală se schimbă cu una occidentală, cu precădere franceză, când veşmintele fanariote sunt înlocuite din ce în ce mai mult de cele europene, Ulysse de Marsillac, deplângând decăderea portului oriental şi moda apuseană, scrie în „Les costumes nationaux en Roumanie” (Le journal de Bucarest, nr. 553/30, Décembre 1875): „Peste părul plin de cosiţe acestea pun, cu mândrie, un mic işlic, acea bonetă de blană pe care o împodobesc cu râuri de diamante prinse cu o agrafă de smaragde. […] acum, elegantele îşi acopăr părul cu pălării tiroleze, ultimul tip al ineleganţei şi al vulgarităţii […] şi‑şi strică încântătoarele şi suplele lor talii sub aceste îngrămădiri de noduri şi de înfoieli care au reînviat geniul prostului gust”.

După 1830, boierii care aveau contacte mai strânse cu administraţia rusească şi cu generalul conte Pavel Kiseleff au fost primii care au adoptat costumul apusean. Nicolae Kretzulescu consemna: „Prestigiul cel mare al barbei şi a işlicului de samur s’au pierdut mai de tot sub guvernul provisoriu al generalului Kiseleff”. Un asemenea eveniment era consemnat de Curierul Românesc din 17 august 1830: „Marele Vornic Grigore Filipescu ca să dea dovadă a veacului în care ne aflăm şi a simtimenturilor sale civilizate şi nesupuse la prejudecăţi, la 15 ale aceştii lepădând hainele cele purtate până acum, a ras barba şi au îmbrăcat hainele Europei cei civilizate”.

Aceşti voiajori pe meleaguri româneşti au fost uimiţi de felul în care această civilizaţie de la Porţile Levantului va asimila Apusul, de marile diferenţe ce se vedeau la tot pasul, mai ales în privinţa vestimentaţiei, pe care nu au ezitat să le noteze şi să le facă publice întregii Europe ca pe o mare curiozitate.

■ Istoric de artă

Maria‑Camelia Ene

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest