Imaginile lui Armand Landh, recognoscibile instantaneu datorită unicităţii lor, pot înşela cu uşurinţă privitorul, oferindu‑i, la primul contact, sentimentul unei înţelegeri aproape instinctive. Formele sale par uşor de identificat, iar raportarea lor la sursa pop‑art americană devine, oarecum, de la sine înţeleasă. Dar pasul următor pe traseul lecturii, cel care deschide câmpul unei priviri analitice, dezvăluie o complexitate superioară a expresiei sale artistice, aflată la intersecţia unei tradiţii a imaginii bidimensionale venite pe filieră post‑bizantină şi a unei modernităţi eminamente occidentale, devenite aproape sinonimă cu arta americană contempoană, care în mod ironic îşi recuperează la nivel formal estetica pre‑renascentistă.
Spre deosebire de experienţele medievale bizantine, epoca Renaşterii a marcat întoarcerea la omul concret, ca model pentru întreaga creaţie artistică occidentală. Pe fondul unei eliberări treptate de canoanele orientale de reprezentare a sacrului, încă de la Marea Schismă, artiştii renascentişti au exploatat la maximum pictura de şevalet, interesată de înţelegerea lumii reale prin preluarea manifestării ei nemijlocite şi prin explorarea particularului, renunţând la căutarea arhetipului, a imaginii tipologice şi universale. În contrast, arta bizantină se bazează pe repetarea unui tipar predefinit de norme compoziţionale, ritmuri, culori, forme etc. Aceste principii, aparent rigide, definesc, de fapt, natura arhetipală a icoanei, care trebuie să depăşească şi să limiteze experienţele şi interpretările personale şi culturale. Dar în ciuda acestor restricţionări drastice, creativitatea şi individualitatea artiştilor se pot manifesta şi aici, atât în viziunea de ansamblu, cât şi în expresiile formale.
Armand Landh este un pictor greu de definit. Pe de o parte, motivele pe care le foloseşte adesea în compoziţiile sale, colaje postmoderne în ulei, duc imediat cu gândul la cultura pop americană, la nume ca Basquiat sau Andy Warhol. Pe de alta, imaginile pe care le construieşte sunt noi, proaspete, susţinute de o efervescenţă a pensulaţiei extrem de personală. Mai mult, melanjul de elemente grafice şi picturale, intervenţii de caligrafie sălbatică, cu texte în engleză şi română, defineşte mai mult o lume interioară decât una exterioară, recognoscibilă. Târgu‑Jiul artistului, oraşul lui natal, se suprapune cu fragmente disipate ale unei Americi terifiante, în care memoria indieniilor indigeni sau a imigranţilor mexicani ameninţă întreaga stabilitate a realităţii constituite. Îl găsim pe artist ca un catalizator a ceea ce Jung numea conştiinţă colectivă, cea care înmagazinează şi esenţializează întreaga experienţă istorică, socială şi culturală.
Spre deosebire de abordarea portretiştilor canonici, care urmăreau individul, motivul exterior, până la transformarea pânzei în oglindă, viziunea lui Armand Landh se înscrie în cea a artiştilor din partea răsăriteană, care se bazează pe abstractizare, pe tratarea decorativă şi pe reprezentarea simbolică, urmărind relevarea unui portret arhetipal şi nu particular. Prin eliminarea tuturor trăsăturilor individuale, a accidentelor, se construieşte o imagine universală a subiectului, făcându‑se pasul de la particular la arhetipal. Jung susţine că la interacţiunea dintre ego şi inconştient se produce transformarea personalităţii individului, apărând o fiinţă nouă, unificată. Ea este nouă, în sensul că nu a avut o manifestare fizică, în realitatea perceptibilă, dar a existat în inconştient, într‑o stare haotică şi nedefinită.
Lumea lui este într‑o continuă schimbare, cu elemente compoziţionale care se permutează constant, dând impresia unei continuităţi conceptuale, ceea ce este o afirmaţie perfect corectă până la un moment dat, atunci când gestul scapă de sub limitările formei coagulate pentru a elibera energii şi expresivităţi pur abstracte. Paleta cromatică a pictorului este una brută, foloseşte culori primare, perfect adecvate mesajului pe care Armand Landh îl strigă în lume, a unei realităţi în tăietură proaspătă, a unei disecţii fără nici un fel de menajament a postmodernităţii în care trăim.
Uneori încărcate de elemente grafice, care construiesc registre de lectură ca în benzile desenate, alteori cu fundaluri neutre care lasă compoziţia să respire, picturile sale stau dovadă a unei imaginaţii libere, dincolo de reţetele comode cu care mulţi alţi artişti se obişnuiesc încă din facultate. Estetica sa este una a bidimensionalului, în care imaginea se compune exclusiv la suprafaţă, Armand Landh nefiind interesat de crearea unei iluzii a spaţiului în spatele pânzei. Elementele sale compoziţionale sunt în acelaşi plan, nu numai structural, ci şi conceptual, semiotic. Toate au aceeaşi importanţă pentru el şi pentru privitor, toate există şi se desfăşoară simultan, subliniind, pe de o parte, cacofonia prezentului, cât şi o anume detaşare în faţa acestuia.
Cu o pictură eminamente vizuală, imediat recognoscibilă în spaţiul artistic românesc, Armand Landh este un artist care nu poate fi trecut cu vederea. Fie că reacţia în faţa lucrărilor sale este una plăcută, poate chiar nostalgică vizavi de semne ale unei culturi pop confortabile sau a desenelor din copilărie, fie una de respingere a zbuciumului interior al artistului şi a lumii relevate, aceasta nu poate lăsa privitorii nepăsători. Armand Landh provoacă dialogul cu minunata lume nouă şi invită la reflexie şi autoreflexie.
■ Istoric de artă şi pictor
Dalina Bădescu
