Din vremuri medievale

În preajma zilei de 4 iunie 2020, am descoperit foarte interesantul articol semnat de G.M. Tamás, De ce să nu scriem despre Trianon. Autorul pune cititorului multe întrebări, al căror răspuns îl poţi descoperi în contemporaneitate, fără mare greutate. Îi dau dreptate dlui Tamás, pentru că suficienţa, superficialitatea, ignoranţa, vanitatea mai ales, ne pot întoarce din drum. Am ales să mărturisesc, astfel, despre un fenomen istoric, mai degrabă, al cărui traseu în timp traversează veacuri, şi anume: despre două conflicte milenare, încheiate într‑o primă etapă între anii 1919 şi 1920 şi, definitiv, în 1947, ambele însă fiind mai întâi încheiate la Versailles în 1919 şi, respectiv, Saint‑Germanin‑en‑Laye (septembrie 1919) şi apoi Trianon, în iunie 1920.

Actul din 4 iunie 1920 a fost cel din urmă episod al Europei moderne într‑o confruntare milenară opusă absolutismului şi imperiilor de tip medieval. Anii Primului Război Mondial au facilitat numai finalizarea acestui ultim act prin care „închisoarea popoarelor”, cum era numit Imperiul Austro‑Ungar, a fost definitiv eliminată din istorie. Cum a pornit această tradiţie de tip medieval şi confruntare milenară?

Europa a cunoscut două astfel de confruntări milenare, una în Occident şi alta în Europa Orientală, care au opus patru popoare şi naţiuni: francezi şi germani, pe de o parte, români şi unguri, pe de altă parte. În Occident, confruntarea începe în secolul al IX‑lea, iar în Orient, o sută de ani mai târziu. Aşadar, Europa a trebuit să vindece două răni continue, din vremuri medievale.

Pars Occidentalis

În Occident, ultimul împărat carolingian, Ludovic I cel Pios, a decis să împartă imperiul între cei trei fii, pentru a încerca să oprească un posibil fratricid. Astfel, cel dintâi născut, Lothar, a primit coroana şi zona de mijloc a imperiului (Francia Media), cea mai dezvoltată şi populată, zonă de mijloc numită de atunci Lotharingia şi care pornea din zona Ţărilor de Jos, la nord, cobora pe linia Rinului, cu Westfalia şi Palatinatul de o parte şi Alsacia, şi Lorena, pe de altă parte, cuprindea, apoi, şi zona Suabiei, care includea şi Elveţia de azi, apoi Burgundia (sud‑estul Franţei de azi cu Provence) şi nordul Italiei, cu oraşele Genova şi Florenţa. Împărţirea are loc în 817 când Ludovic Germanicul, numit şi bavarezul, a primit zona Bavariei, iar Pepin a primit zona Aquitaniei (sudul şi sud‑vestul Franţei). În 829 Ludovic cel Pios îl introduce în moştenire şi pe cel de‑al patrulea fiu, Carol al II‑lea cel Pleşuv, pentru care a creat un stat adiţional numit Alamania, viitorul ţinut al Suabiei (Elveţia şi landul Baden‑Würtenberg de azi). După moartea lui Pepin, Aquitania îi revine lui Carol al II‑lea cel Pleşuv. La 840, cei doi fraţi, Ludovic şi Carol, stăpâneau zone mai omogene etnic, dar mai puţin dezvoltate, şi s‑au revoltat împotriva fratelui lor mai mare, Lothar I, care deţinea şi titlul imperial, după moartea tatălui lor în 840. Lothar a fost învins în 842. A urmat în 843 tratatul de la Verdun, prin care cei doi îşi extindeau teritoriile spre interiorul vechiului imperiu, însă nu au eliminat Lotharingia. Confruntarea pe întinsa şi bogata Lotharingie a continuat de atunci, prima împărţire efectivă a ei fiind în 870 prin tratatul de la Mersen, succesorul lui Lothar I şi Lothar al II‑lea stăpânind numai nordul Italiei. Confruntarea pentru Francia Media a durat până în vremuri moderne, cu intermitenţe. Cum a fost, de pildă, în secolele X‑XII, când din vechiul regat germanic se naşte Imperiul Roman de Naţiune Germană, care va include cea mai mare parte a regiunilor Lotharingiei, inclusiv statele independente Burgundia şi regatul Italiei, fapt care a atras aversiunea Franţei, pentru următoarele secole. Din confruntarea celor două blocuri apar primele breşe ale Europei moderne, după trei decenii de războaie religioase, în 1648, când este recunoscută independenţa Ţărilor de Jos Unite (Olanda), precum şi a Confederaţiei Elveţiene, teritorii care se desprind din Imperiul Roman de Naţiune Germană. Războiul pentru dominaţia Rinului a continuat până la mijlocul secolului al XX‑lea, în jurul unei frontiere dantelate, care pornea de la fluviul Rin (Alsacia) şi se oprea pe Canalul Mânecii, demarcaţie stabilită în linii mari încă de la 1715. Cea mai importantă miză era, desigur, stăpânirea malurilor Rinului.

Pars Orientalis

În Europa Orientală, oprirea invaziilor triburilor ungureşti la Lechfeld, în 955, de împăratul romano‑german Otto cel Mare a determinat schimbarea direcţiilor de atac ale acestora către vecinătăţile Câmpiei Panonice. În a doua parte a secolului X începe îndelungata confruntare a maghiarilor cu vecinătăţile: frăţiile ceho‑morave, cnezatele slovace, regatul Croaţiei, ţaratul sârb şi cel bulgar de la Vidin şi, desigur, cnezatele şi voievodatele româneşti din Banat, Crişana, Maramureş şi Transilvania. N‑a existat o stăpânire efectivă a acestor teritorii, ci relaţii de supunere bazate pe jurământul de vasalitate al liderilor locali, îndeosebi în Croaţia şi Transilvania. Apare, astfel, în secolul al XI‑lea, un regat medieval maghiar multinaţional, cu zone autonome la periferie, după modelul şi cu sprijinul Imperiului Roman de Naţiune Germană. Confruntarea dintre români şi unguri a fost cea mai îndelungată în această regiune, din secolul X până la mijlocul secolului XX, aşadar şi în perioada post‑Trianon. Confruntare finalizată prin semnarea Tratatului de pace de la Paris în 1947, care pacifică din nou frontiera româno‑maghiară, stabilită prima oară prin actul de la Trianon. Acelaşi tratat din 1947 restabilea şi frontierele dintre Franţa şi Germania, de la finalul Primului Război Mondial.

Dacă privim cele două frontiere, din nord‑estul Franţei şi cea română‑ungară, vedem o asemănare a dantelăriei care se strecoară printre localităţi cu populaţie mixtă, de o parte şi alta. Francezi şi germani sau francezi şi valoni, pe de o parte, români şi maghiari, pe de altă parte. Zonele de amestec nu pot fi evitate.

Dacă Franţa şi Germania au rămas fidele traseului istoric care a dus către statul naţional, confruntarea dintre români şi unguri a avut un traseu puţin diferit. În vreme ce România a ales proiectul unui stat naţional şi independent, un drum foarte greu, care a presupus mari sacrificii, necesare însă pentru dezvoltarea unei naţiuni tinere, Ungaria a ales o altă cale, una a compromisului politic pentru o idee medievală. Ceea ce a pus‑o în dezavantaj pe termen lung.

În anul 1866, după înfrângerea de la Sadowa – care a pus capăt Imperiului Roman de Naţiune Germană din centrul Europei – pentru a nu se prăbuşi, Austria a acceptat compromisul cerut de elita politică şi financiară maghiară: dualismul. Astfel împăratul Austriei a devenit şi rege al Ungariei. Cu alte cuvinte, Ungaria a preferat statului modern să se conserve prin modelul medieval de regat multinaţional, dar cu o singură naţiune la guvernare în detrimentul celorlaltor naţiuni. Şi a conservat acest proiect de stat medieval în interiorul unui imperiu, care nu s‑a putut nici el moderniza tocmai din cauza dualismului, Imperiul Austro‑Ungar fiind numit între timp „închisoarea popoarelor”. Elita maghiară a rămas până la final fidelă acestui model de stat şi de guvernare, în vreme ce România şi statele balcanice, ulterior, au ales modernizarea şi limitele etnice ale statelor lor.

În vreme ce elita maghiară sărbătorea la 1898 „mileniul maghiar”, românul bănăţean Aurel C. Popovici a redactat un nou proiect politic de reformare a Imperiului, proiect pe care l‑a făcut public în 1906: Statele Unite ale Austriei Mari. Conceptul lui Aurel C. Popovici presupunea înfiinţarea a 15 provincii autonome (state), constituite pe principiul naţionalităţii, respectând frontierele etnice şi beneficiind de o largă autonomie internă, după modelul elveţian sau american. Era prevăzută, de asemenea, o întărire considerabilă a executivului central şi folosirea sistematică a limbii germane în administraţie şi ca limbă oficială. Una din consecinţele cele mai importante era pierderea importanţei jucate de Ungaria. În consecinţă, ceea ce nu s‑a putut realiza prin dialog şi colaborare a fost împlinit după cinci ani de război, în anii 1918‑1919. Deşi ultimul împărat al imperiului, Carol al X‑lea, a redactat apelul numit Către popoarele mele credincioase, acesta a sosit însă prea târziu.

Conflictul româno‑maghiar a rămas, însă, într‑o formă bizară şi sterilă de manifestare, fiind alimentat de revizionismul maghiar în perioada post‑Trianon. Dacă Ungaria va continua să dorească să investească timp şi resurse în modelul medieval al statelor multinaţionale conduse de o singură naţiune în detrimentul altora, ar trebui să privească spre Iugoslavia şi Cehoslovacia sau fosta URSS, în perioada post-1990.

Vindecarea

După 1947, Franţa eliberată a solicitat, în schimbul despăgubirilor de război, după modelul anilor 1919‑1920, anexarea delimitată în timp a landului german Saar şi dominaţie economică în zona industrială Ruhr. Puterile Aliate aleg înfiinţarea Republicii Federale Germane în 1949. Peste numai câţiva ani, în urma negocierilor dintre Franţa şi RFG mai ales, este înfiinţată în 1951 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, pentru a partaja resursele de oţel şi cărbune ale statelor membre, prevenind astfel un nou război european. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului include în spaţiul său vechiul imperiu Carolingian: Franţa, RFG (teritoriul iniţial avut de Ludovic Germanicul), Olanda, Belgia, Luxemburg şi Italia. Aşadar, întinsa şi bogata Lotharingie a fost, în sfârşit, pacificată! Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a devenit nucleul viitoarei Uniuni Europene. Potrivit lui Robert
Schuman, artizanul acestui proiect politic, noua construcţie trebuie să se bazeze pe „egalitatea statelor şi nu prin puterea politicii de dominaţie”.

În Europa Orientală, singura breşă rămasă deschisă continuă să fie hrănită prin manipularea bazinului electoral, de o parte şi alta a frontierei româno‑maghiare. Ceea ce dovedeşte că elitele politice ale ambelor ţări fie nu pot câştiga suficientă legitimitate din partea naţiunilor lor pentru a guverna, fie nici nu doresc aceasta. Şi preferă să întreţină un tangaj electoral permanent, ţintind un fals conflict, pentru a ascunde sub paravanul acestuia realele slăbiciuni ale propriilor guvernări şi interese de grup. Sunt lideri politici sau… mercenari politici?

Adrian Majuru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Majuru

Adrian Majuru, istoric, eseist, scriitor și editor roman. S-a născut la București, în data de 19 decembrie 1968. Absolvent al Liceului „Zoia Komsodemianskaya” (astăzi Colegiul Național Școala Centrală, 1989) și al Facultății de Istorie a Universității București. (1997) Debut editorial [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest