Există două proiecte ale DSBA care au ca punct de plecare opera lui Constantin Brâncuşi, pe care o abordează în două moduri diferite: unul prin intervenţie directă, altul prin extensie, prin citat postmodern.
Primul proiect este acela al AXEI Brâncuşi de la Târgu Jiu prin care se urmăreşte, simultan, o readucere a Căii Eroilor la conceptul urbanistic originar, dar şi o modernizare a acesteia, o adaptare la cerinţele şi la estetica secolului al XXI‑lea. Propunerile arhitecturale nu intervin asupra elementelor sculpturale din cadrul ansamblului, ci asupra oraşului, a traseului dintre acestea, prin eliminarea elementelor de confuzie vizuală (cabluri suspendate, parcări supraterane etc.), prin uniformizarea peisajului, recurgându‑se la folosirea aceluiaşi pavaj din granit, şi prin ritmarea lui, din loc în loc, cu mobilier urban unitar. Alte propuneri fac parte din aria peisagistică, precum îndepărtarea bordurii dintre Scaune şi aleea principală, aducerea acestora în acelaşi plan cu Masa, trasarea unor cercuri concentrice în jurul Coloanei, după o schiţă a lui Brâncuşi, dar şi nivelarea linilor de cale ferată, prin realizarea unui pavaj în jurul lor dintr‑o masă de piatră cubică, soluţie ce ar tempera vizual trecerea acestora prin mijlocul traseului. Fără a deveni redundant sau pleonastic cu ansamblul brâncuşian, proiectul lui Dorin Ştefan este, în primul rând, un demers postmodern care comentează şi pune în lumină un aspect esenţial al Căii Eroilor: acela de desfăşurare în spaţiu, de cuprindere a oraşului în construcţia lui. Introducerea unor elemente proprii de‑a lungul traseului nu interferează cu proiectul originar, acesta permiţând şi chiar luând în calcul evoluţiile şi metamorfozele oraşului în timp.
În ce măsură este proiectul AXEI Brâncuşi mai mult decât un demers de salubrizare urbană şi când anume devine el autonom şi relevant în sine? Răspunsurile nu sunt deloc simple sau evidente. Dacă ar fi fost vorba despre sistematizarea unui bulevard oarecare, despre modernizarea unei piaţete sau a unui pasaj pietonal dintr‑un oraş anonim de provincie, atunci răspunsul ar fi fost, cu siguranţă, acela că proiectul este unul atractiv ca propunere peisagistică şi ca soluţii logistice, dar irelevant la nivel cultural înalt. Dar ce se întâmplă, de fapt, în Târgu Jiu este cu totul altceva: în primul rând, asistăm la un dialog între două personalităţi artistice pregnante, pe de o parte, Constantin Brâncuşi, care lasă o operă deschisă atât interpretărilor, cât şi schimbărilor şi, pe de alta, Dorin Ştefan, ale cărui arhitecturi schimbă în mod dramatic peisajul din jurul lor, iar în al doilea rând, suntem martorii unei negocieri postmoderne despre identitatea operei de artă. Cât anume se cuvine să se intervină asupra operei primare, cât se poate modifica din constituţia ei iniţială, astfel încât ea să rămână autentică şi simultan să fie actualizată, modernizată? Soluţia pe care Dorin Ştefan o propune este aceea de înnoire prin punere în valoare, prin accentuare a unor caracteristici preexistente. Este ca şi cum restauratorul unei picturi observă curgerea deosebită a unei anume nuanţe de albastru în tablou şi decide să o sublinieze prin deschiderea ei cu un semiton. Intervenţia lui nu va schimba în mod fundamental natura lucrării, dar îi va adăuga acesteia încă un nivel, acela al lecturii proprii şi al omagiului accentuat adus operei iniţiale. La terminarea lucrărilor AXEI Brâncuşi vom fi martorii unei lucrări de arhitectură contemporană care comentează şi reactualizează Calea Eroilor, aşa cum este ea înţeleasă de Dorin Ştefan, fără însă a modifica proiectul iniţial al lui Constantin Brâncuşi. Efectul principal al intervenţiilor va fi acela de reîntoarcere la o viziune coerentă care fusese grav distorsionată, atât de regimul comunist, prin fracţionarea abuzivă a Căii Eroilor prin linia ferată, cât şi prin dezvoltarea ulterioară a oraşului, haotică şi plină de paraziţi.
Identitatea autorului este esenţială, atât în ceea ce priveşte opera lui Brâncuşi în totalitatea ei, aşa cum ne‑au demonstrat procesele lui cu Vama Statelor Unite, cât şi în acest demers particular asupra unei singure opere, cu atât mai mult cu cât proiectul AXEI nu este singurul proiect DSBA care îl are pe Brâncuşi ca referent. Centrul Internaţional Brâncuşi de la Craiova este cel de‑al doilea proiect major care aduce în discuţie opera sculptorului şi, mai exact, lucrările lui de arhitectură memorială. Dacă în cazul AXEI avem de‑a face cu un memorial existent, în cazul Centrului Brâncuşi punctul de pornire este un monument nerealizat, Templul din Indore. Despre acesta, Pavel Şuşară notează:
„Din descrierea lui Henri‑Pierre Roche, citat de Marielle Tabart, dar şi din alte surse care au reverberat imaginea posibilă a monumentului, pe care nu o ignoră niciunul dintre exegeţii importanţi ai lui Brâncuşi, se conturează o incintă ovulară, fără ferestre şi fără uşi, o variantă supradimensionată a Începutului lumii, cu acces printr‑o intrare subterană. În interior urmau să fie amplasate, pe lângă pânza de apă din bazinul dreptunghiular situat în zona centrală, cele trei Păsări, cea albă, cea neagră şi cea de aur, precum şi Spiritul lui Buddha, cioplit în lemn de stejar, iar pe pereţi, pictate în frescă, păsări în zbor orizontal, imagini geometrice severe, un fel de triunghiuri ca nişte avioane postmoderne de interceptare în plină dinamică a zborului. Printr‑o fantă circulară din tavan, într‑o anumită zi a anului, la o anumită oră, adică într‑un moment unic şi sacru, Pasărea de aur urma să fie luminată şi, la rândul ei, să emane în jur, ca o flacără condensată şi rece, lumina ei interioară. (Pavel Şuşară, Brâncuşi, Ed. Monitorul Oficial 2020, p. 147)
Proiectul lui Dorin Ştefan de la Craiova este o extensie a Muzeului de Artă, iar funcţia lui este de spaţiu expoziţional de artă digitală, spaţiu de conferinţe şi de documentare. Chiar dacă destinaţia lui este din alt domeniu decât cea a Templului lui Brâncuşi, ea păstrează ceva din caracterul imaterial al acesteia, natura expoziţiilor proiectate pentru viitor fiind una necanonică şi preponderent virtuală. Spaţiul subteran format din multiple camere cu suprafaţa totală de 1.200 de metri păstraţi se deschide către exterior printr‑o sculptură ovulară, din sticlă optică şi din lamele de aluminiu, amplasată la nivelul solului, care poate fi accesată din interior printr‑un lift de o singură persoană. Dorin Ştefan declara, într‑un interviu cu Florin Toma, următoarele:
„«Foişorul de sticlă» din incinta Muzeului de Artă s‑a născut din legenda acestui proiect nerealizat al lui Brâncuşi, este realizat din pereţi integrali de sticlă de 12 metri înălţime şi 3 metri lăţime, constituind la exterior un volum pătrat prismatic, iar la interior, din lamele orizontale de sticlă, este figurat un ovoid în interiorul căruia se citeşte silueta sculpturii «Măiastra». Din sala subterană un lift de sticlă urcă o singură persoană în mijlocul «Măiestrei» inundată de lumina exterioară.
Cel din lift are ocazia ca în cele câteva zeci de secunde cât durează «ascensiunea», cufundat în lumea lui Brâncuşi, să probeze ceea ce însuşi Brâncuşi şi‑ar fi dorit să transmită prin lucrarea sa: înălţarea, liniştea şi lumina spiritului.
Experienţa singulară pe care vizitatorii o au prin accesul în interiorul ovoidului este cea pe care însuşi Brâncuşi o urmărea în proiectul Templului din Indore: decuplare de la lumea profană şi obţinerea unei stări de meditaţie asupra transcendenţei. Prin citatele asumate şi exprimate ca atare pe baza cărora Dorin Ştefan şi‑a dezvoltat proiectul, construcţia devine în sine un fel de monument adus memoriei operei lui Brâncuşi. Şi aici, precum şi în proiectul AXA Brâncuşi de la Târgu Jiu, referentul este Brâncuşi nu ca persoană, ci ca paradigmă a creatorului. Comentariile pe care Dorin Ştefan le face asupra operei sale sunt, de fapt, lecţii învăţate despre natura sculpturii moderne, cea care poate fi simultan materie structurată, arhitectură, cât şi formă imaterială, eliberată de constrângerile contururilor. Ambele proiecte extind noţiunea de arhitectură memorială, chiar dacă scopul lor ţine de alte domenii practice (de modernizare şi sistematizare la Târgu Jiu şi de extindere a muzeului la Craiova). Ele nu comemorează evenimente istorice tragice sau victorioase, dar fac referire la un moment extrem de important, acela al apariţiei operei lui Brâncuşi, cea care schimbă în mod fundamental întreaga cultură apuseană.
Rememorarea referentului este una postmodernă, indirectă şi hiperculturală: Dorin Ştefan aduce în discuţie memoria memorialelor lui Brâncuşi, felul în care le percepem astăzi, ca proiecte concrete, care au modelat nu doar structura unui întreg oraş, ci şi întreaga creaţie artistică contemporană; meditaţii asupra vieţii şi a morţii, repere ale unei gândiri eliberate de constrângerile spaţiului imediat şi ale istoriei mici.
■ Artist plastic, critic şi istoric de artă
Dalina Bădescu
