Între Edirne şi Cetinje. (Balcanii voievozilor Radu cel Mare şi Neagoe Basarab)
A trecut aproape o jumătate de veac de când am lansat, în 1974, teza celor două „coridoare culturale” ale Sud‑Estului european[1], legate în cele din urmă de cele două „priviri”, de fapt, perspective (şi aici îl citez pe Nicolae Iorga[2]) ale regiunii noastre, aceea adriatică şi aceea pontică, din preistorie până în timpurile moderne. Este vorba, pe de o parte, despre „coridorul apusean” – cel al Sf. Dimitrie – unind regiunile macedonene, Salonicul şi Marea Egee, cu Craina sârbească şi Vidinul bulgăresc, cu văile Moravei, Timocului şi Iskerului, mai departe cu Banatul, Oltenia dunăreană, Porţile de Fier şi bazinul Tisei, pe de altă parte de „coridorul răsăritean” – cel al „Sf. Gheorghe” –, plecând de la Constantinopol (Stambul) şi Adrianopol (Edirne), spre Câmpia Mariţei, Nord – Estul bulgar, Câmpia Română, stepa dobrogeană şi cea a Moldovei meridionale, zona cuprinsă în sistemul geografic al stepei dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră, părţile orientale ale Dunării de Jos, între gurile fluviului şi Giurgiu. Distincte, rareori interferente – chiar şi atunci când erau cuprinse în provincii diferite ale aceluiaşi imperiu[3], fie el roman, bizantin sau otoman –, aceste „coridoare” s‑au aflat de câteva ori în legătură cu domniile româneşti, aşadar cu singurul spaţiu sud‑est european ce şi‑a păstrat autonomia în secolele Turcocraţiei care a cuprins ambele „coridoare”, cu particularităţi pline de interes, explicabile prin tradiţii istorice diferite.
A existat un moment anume, în jurul anului 1500 şi imediat după această dată, când principii munteni Radu cel Mare (1495‑1508) şi Neagoe Basarab (1512‑1521) – protectori ai ortodoxiei
balcanice – au stat în relaţii cu centre aflate pe ambele „coridoare” ce şi‑au trimis simultan spre Târgovişte şi Curtea de Argeş elemente de spiritualitate şi de artă care merită atenţia cercetătorului şi care, independent unele de altele, şi‑au avut investigatorii avizaţi.
Dacă pentru istoricii culturii[4] este un loc comun faptul că ţările române au preluat, alături de marele cnezat al Moscovei, după căderea sub turci a Bizanţului şi a monarhiilor balcanice, rolul activ de patronare a ortodoxiei, constituie un caz cu totul aparte cel al Ţării Româneşti ca spaţiu de salvare a elitelor sârbeşti a doua zi după căderea cetăţii Smederevo în 1459. Mă gândesc, în primul rând, la faptul că membrii celei de‑a treia dinastii sârbeşti – după Nemanja şi Hrebelianović –, anume neamul Branković din Srem, şi‑au găsit refugiul la nord de Dunăre: este cazul lui Maxim Branković, călugărul care vine la curtea lui Radu cel Mare, în 1505‑1506, cu relicvele despoţilor Ştefan şi Iovan din aceeaşi familie, cel care cu ajutor princiar muntenesc întemeiază mânăstirea Krusědol, mausoleul familiei Branković, aşezământ monahal ce avea să joace un rol capital, mai târziu, în viaţa românilor din Banat şi Transilvania şi, mai ales, este cazul prea bine ştiut al „despoinei”, al fiicei de despot care a fost soţia lui Neagoe Basarab şi care a făcut să pătrundă nu puţine elemente de cultură, de iconografie sârbească în Muntenia primilor ani ai secolului al XVI‑lea.
Acestui curent îi aparţine reprezentarea, în pictură murală, a aşa‑numiţilor „îngeri de investitură” la bolniţa Coziei, la Snagov, Bucovăţ şi Căluiu, ca şi cultul sfinţilor sârbi Simeon şi Sava, întâlniţi pe o icoană dată la schitul Ostrov de însăşi Despina doamna sau, alături de cneazul sârb martir Lazăr, zugrăviţi în pronaosul mânăstirii Argeşului, în vremea ginerelui postum al lui Neagoe, Radu de la Afumaţi, fiul lui Radu cel Mare, cel care punea acolo, alături, într‑o supremă împăcare, efigii ale Dăneştilor şi ale Drăculeştilor[5].
Tot sub semnul acestui curent sud‑slav stă, până la urmă, şi întemeierea marelui centru de pelerinaj care a fost mânăstirea Bistriţa din Oltenia, posesoare a moaştelor unui sfânt bizantin din epoca iconoclastă, Grigore Decapolitul din Isauria Asiei Mici, ca şi a unor manuscrise sârbeşti, între care cel al Zakonik‑ului lui Ştefan Duşan. Aici s‑a aflat şcoala de slavonie creată de „banoveţii” Craioveşti dintre care cel puţin unul, Barbu, marele ban Cralevschi, ţinea o nobilă sârbă, Negoslava, şi a cărui ctitorie este bolniţa din 1519‑1520 a Bistriţei, care adăposteşte unul dintre cele mai valoroase ansambluri de pictură de după căderea Constantinopolului, într‑un stil paleolog târziu, înrudit cu arta de la Mistra, respirând o atmosferă neo‑isihastă demnă de statura vlastelinului muntean călugărit aici sub numele de Pahomie[6]. Dar, mai ales, acestui curent sud‑dunărean şi sud‑slav îi aparţine episodul aducerii tiparului în Ţara Românească pe filiera veneto‑sârbească, prin ieromonahul Macarie din Cetinje, cel al cărui demers întemeietor poate fi comparat cu acela, mai vechi cu un secol, al altui sârb venit într‑o ţară abia întemeiată, Nicodim de la Vodiţa şi de la Tismana.
Dacă magnifica descoperire a lui Johannes Gensfleisch, zis Gutenberg, şi‑a avut loc de afirmare spaţiul foarte alfabetizat al Renaniei, mai precis spus, zona Strasbourg‑Mainz – cu încercări paralele în tot Occidentul, de la Avignon la Haarlem –, opera tipografilor colportori creatori ai acestui obiect de lux care este cartea[7] va fi avut în curând un centru de excelenţă la Veneţia, unde, în 1476, era tipărită carte grecească, unde în 1493 îşi începea opera de tipograf umanistul Aldo Manuzio, prietenul lui Erasmus, exact atunci când apărea, tot în Serenissima Republică, cu elemente de artă grafică veneţiană, prima carte sârbească, şi unde, îndată după 1500, avea să funcţioneze tiparniţa slavonă a lui Bojidar Vuković, continuat de fiul său, ale cărui creaţii mergeau, prin intermediul negustorilor raguzani, la Vidin, la Nicopole şi la Belgrad[8].
Era geneza unei filiere tipografice, alta decât aceea germană, una veneţiano‑balcanică şi în acest mediu va fi zăbovit ieromonahul Macarie, cel format într‑o mănăstire lângă Cetinje şi în vecinătatea imediată a cetăţii adriatice şi veneţianizante Kotor, care după ce a slujit, tipărind cărţi de cult, neamul Cernojević – aliat matrimonial cu nobilimea veneţiană – a părăsit Muntenegrul cucerit de turci în 1496, luând calea emigraţiei sârbeşti spre Târgovişte, chemat fie de Maxim Branković[9], fie la îndemnul albano‑sârbo‑grecului Nifon al II‑lea[10] fostul ecumenic; aici „smeritul ieromonah” pomenind pe sfinţii sârbi Sava şi Simeon, va încheia Liturghierul, la câteva luni după moartea Radului vodă, în domnia căruia sosise în Muntenia carte tipărită – ne spune Iorga – „cu slove mari, drepte, de tăietură veneţiană şi măiestre împletituri de linii ca în manuscriptele moldoveneşti şi bistriţene”[11].
Ecoul exodului cultural sârbesc de la sfârşitul secolului al XV‑lea şi începutul celui de‑al XVI‑lea va stărui câteva decenii, de vreme ce în 1545, sub Radu vodă Paisie, tot un meşter din Serbia, Dimitrie Ljubavić, nepotul lui Bogdan Vuković, cel stabilit la Veneţia, relua tiparul slavon, se pare, cu matriţele aduse de la Sud de Dunăre. Era actul final al unui moment de cultură strâns legat de Balcani, urmarea sa logică şi cronologică fiind tiparul românesc al veacului, din oraşele săseşti ale Transilvaniei meridionale, pregătit la rându‑i de texte manuscrise în limbă vernaculară, cum ar fi cele rotacizante din Maramureş sau celebra scrisoare a lui Neacşu din Câmpulung.
Se intra astfel într‑o nouă vârstă a culturii noastre vechi, aparent mai coerentă, mai lipsită de prezenţe externe majore, mai „naţională”, spre a folosi un termen ce va deveni propriu abia peste un veac. Sigur este însă că fără momentul muntenesc de la 1500, fără suma de elemente otomane, sud‑slave şi nord‑italiene pe care vremea lui Radu cel Mare şi a lui Neagoe Basarab a ştiut să le îmbine armonios, de la arhitectură şi sculptură, la tipar, cultura vizuală şi scrisă a Ţării Româneşti ar fi arătat altfel în vremea lui Matei Basarab, a Cantacuzinilor şi a lui Constantin Brâncoveanu. În sinteza de civilizaţie de la Carpaţi şi Dunărea de Jos momentul de acum o jumătate de mileniu rămâne unul memorabil.
***
Cronologic, acest episod balcano‑muntean începe cu o legătură a curţii valahe cu „coridorul oriental” al Sud‑Estului european şi cu domeniul arhitecturii sacre care cunoaşte o paranteză stilistică în anii 1499‑1517. Se construiesc acum cele două mari necropole – cea a lui Radu cel Mare de la Dealu, lângă Târgovişte, în 1499‑1501, şi cea a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş terminată în 1517 –, ambele cu o decoraţie înnoitoare, indicând o limpede inspiraţie din arta moscheilor islamice: faţade din piatră profilată, panouri sculptate cu împletituri geometrizate, portalul vestic cu bolţari din marmură bicromă (alb‑roşu); în acest ultim caz analogia merge până la identitate între Dealu – apoi Curtea de Argeş – şi Stambul, la Sultan Beyazit Cami, prima ctitorie imperială începută de Baiazid al II‑lea în 1501, putând lesne bănui că un meşter creştin, poate caucazian, a venit din capitala sultanală în reşedinţa voievodală, aducând un repertoriu integral turcesc – suntem la debutul unui autentic «Commonwealth otoman» – grefat pe o structură arhitectonică tradiţională”[12].
Acelaşi orizont stilistic ne întâmpină, tot la Târgovişte, în cazul bazelor de cruci cioplite în formă de turban cu crini stilizaţi, datate 1503‑1505, pentru dispăruta biserică a mitropoliei Ungrovlahiei. Aceleaşi flori de crini, ca şi alveole, stalactite de vechi origini orientale, ca şi un aghiazmatar amintind de fântânile de abluţiune ale moscheilor (şadirvan) se găsesc în mai încărcata ctitorie neagoeană consacrată de patriarhul Teolept, aici adăugându‑se şi detaliul semnificativ al celor două turle torsate de pe pronaos, amintitoare de minaretul nord‑vestic – „Burmali minaret” – al moscheii Uç Şerefli Cami din Edirne[13], ctitoria de secol XVI, cu sugestii selgiucide, a sultanului Murad al II‑lea (torsare pe care o regăsim la Imaret Cami din Plovdiv).
Cu ani în urmă am încercat să explic asemenea împrumuturi stilistice pentru lăcaşuri ortodoxe muntene din repertoriul otoman est‑balcanic, prin existenţa în această zonă – din care Radu cel Mare aducea pe fostul patriarh ecumenic Nifon al II‑lea (1486‑1488, 1496‑1498) exilat de sultan chiar la Edirne – a mişcării eretice islamice iniţiate de şeicul Bedreddin de Samavna, care proclama unirea creştinismului cu Islamul şi reunea, în rugăciuni comune, în moschei şi biserici, călugări isihaşti şi bektaşi musulmani[14].
În acei ani atât de înnoitori în ceea ce priveşte zidirile sfinte, curtea munteană intra într‑o legătură plină de consecinţe, iarăşi, înnoitoare cu centre culturale de pe celălalt „coridor”, „occidental” al Europei sud‑orientale: este vorba despre momentul 1508‑1512 al tipăririi primelor cărţi slavone de la noi, de‑a lungul câtorva domnii valahe, la începutul şi la încheierea cărora stau, din nou, Radu cel Mare şi Neagoe Basarab.
Tiparul, noua artă meşteşugărească a Europei creştine (interzisă în Imperiul Otoman[15]) a avut, în varianta sa chirilică un al treilea centru la Târgovişte, după Cracovia (1491) şi Cetinje (1493) – prin Liturghierul început a fi imprimat în 1506‑1507 sub Radu cel Mare – sprijinitor, între altele, al marii lavre athonite sârbeşti de la Hilandar[16] – şi încheiat sub Mihnea cel Rău, printr‑un Macarie care se pare că a ucenicit la Veneţia[17], unde s‑a aflat împreună cu principele Gheorghe Cernojević, aducând în Muntenegru, la 1482, tipografia lui Andrea Toressani şi care, după 1496, vine la curtea de la Târgovişte, alături de Maxim Branković, efemerul mitropolit, şi de Solomon Cernojević, fiul principelui muntenegrean refugiat la Veneţia[18]; la Târgovişte meşterul sud‑dunărean va tipări cu litere viguroase, mai puţin elegante decât cele de inspiraţie renascentistă din tipografia din Cetinje – care nu a fost adusă la Târgovişte – şi cu ornamente venite din manuscrisele moldoveneşti.
Octoihul din 1510 apărut în domnia lui Vlad cel Tânăr – care nu seamănă cu acela tipărit la Cetinje în 1494 şi care, ca şi celelalte tipărituri macariene, este în medio‑bulgară, folosită la nord de Dunăre (tipograful venind dintr‑o arie medio‑sârbă!) – şi care cuprinde reprezentări antropomorfe sacre, precum şi silueta unei biserici în care s‑a încercat să se vadă biserica de la Dealu şi Tetraevangheliarul din 1512, în domnia lui Neagoe vodă, din nou cu ornamente ale locului (cercuri întretăiate, vrejuri împletite) care va fi model pentru tipografii următori, Filip Moldoveanul şi Coresi, desăvârşesc nu doar un capitol de cultură românească veche, ci şi un episod al relaţiilor balcano‑muntene, parte integrantă a civilizaţiei est‑europene.
Note:
[1] Au sujet des „corridors culturels” de l’Europe sud‑orientale, în Roumains et Balkaniques dans la civilisation sud‑ est européenne, Bucureşti, 1999, p. 13‑18
[2] Ce este Sud‑Estul European (extras), Bucureşti, 1940, p. 7
[3] Un exemplu de paralelisme pentru evenimente de pe cele două „coridoare”: în 72 î.e.n. Terentius Varo Luculus supunea oraşele greceşti din Dobrogea, iar în 74 î.e.n. Scribonius Curio ducea legiunile romane la Porţile de Fier dunărene
[4] Reproduc aici textul meu Civilizaţia Ţării Româneşti la 1500 în Octoihul lui Macarie 1510/2010, Târgovişte‑Cluj‑Napoca, 2010, p. 23, p. 28‑30
[5] Înfruntarea celor două ramuri basarabeşti, Drăculeştii şi Dăneştii, descendenţi ai lui Mircea cel Bătrân şi ai fratelui acestuia, Dan, punctează o istorie tulbure, din care răzbate o logică dinastică impecabilă – suntem, în fond, contemporanii succesiunilor apusene Valois‑Orléans‑Angoulême, Lancaster, York sau Tudor, sau, în cazul valah, de la Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş la Radu cel Frumos şi Mircea al II‑lea, de la Vlad Călugărul, Radu cel Mare şi Mihnea cel Rău – catolicul sub care Macarie din Cetinje scoate la 10 noiembrie 1508 Liturghierul – la Mircea al III‑lea şi Vlad cel Tânăr – sub care apare Octoihul din 1510 –, pe de o parte, de la Dan al II‑lea şi Basarab al II‑lea la Vladislav al II‑lea, Basarab Laiotă cel Bătrân, Basarab cel Tânăr şi Neagoe Basarab, sub care, la 20 iunie 1512, apare Tetraevangheliarul
[6] Pentru el şi fraţii săi vezi N. Stoicescu, Dicţionar de mari dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV – XVII, Bucureşti, 1971, p. 17‑19. Pentru bolniţă, C.L. Dumitrescu, Pictura murală din Ţara Românească în veacul al XVI‑lea, Bucureşti, 1978, p. 9‑10, p. 67‑68
[7] F. Braudel, Structurile cotidianului: posibilul şi imposibilul, II, Bucureşti, 1984, p. 164
[8] V. Neumann, Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud‑Est, ed. a II‑a, Bucureşti, 1997, p. 14‑42
[9] N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. a II‑a , I, Bucureşti, 1929, p. 129
[10] Ibidem, p. 121
[11] Ibidem, p. 129
[12] R. Theodorescu, Tolérance et art sacré dans les Balkans: le cas valaque autour de 1500, în Roumains et Balkaniques, p. 267‑ 275
[13] Edirne era cucerit de sultanul Murad I în 1361, devenind reşedinţă europeană a sultanilor până la cucerirea din 1453 a Bizanţului, alături de Bursa, reşedinţa microasiatică
[14] M. Balivet, Islam mystique et révolution armée dans les Balkans ottomans. Vie du cheich Beddredin le „Hallaj” des Turcs (1358/ 1359‑1410), Stamboul, 1995
[15] D. Zamfirescu, în Octoihul…, p. 79
[16] B. I. Bojović, Chilandar et les pays roumains (XV-e – XVII-e siècles, Paris, 2010, p. 134-136, p. 139-140, 141-143)
[17] L. şi L. Demeny, în Octoihul…, p. 107
[18] P. P. Panaitescu, în idem, p. 129-130
Răzvan Theodorescu
