În ciuda alinierii la politica economică otomană, Ţara Românească a profitat de toate circumstanţele favorabile, de greutăţile financiare prin care a trecut Imperiul Otoman în acest interval, pentru a‑şi afirma propriile interese…
Apariţia şi dezvoltarea statelor medievale româneşti, precum şi consfinţirea statutului lor în sud‑estul Europei a fost o problemă de natură politică, militară, religioasă şi economică. Aspectul de ordin economic este legat în mod direct de dreptul administraţiei de a bate monedă şi de crearea unui sistem monetar propriu. Sistemul monetar al Ţării Româneşti ia naştere în momentul în care, la nordul Dunării, comerţul era în plină dezvoltare, intensificând utilizarea monedei. Alinierea Ţării Româneşti la sistemele monetare care funcţionau deja în ţările învecinate a avut raţiuni economice şi a ţinut cont de relaţiile comerciale tradiţionale. Emisiunile voievozilor munteni trebuiau să se încadreze în această direcţie, pentru a putea trece dincolo de graniţele ţării şi a fi acceptate şi în aceste state.
Lipsa izvoarelor istorice scrise privind întemeierea monetăriei Ţării Româneşti, momentul apariţiei primelor emisiuni medievale ale acestui stat şi locul în care au funcţionat primele ateliere
monetare plasează mărturiile numismatice în ierarhia principală, în vederea rezolvării acestor circumstanţe.
Monedele medievale româneşti au suscitat interesul cercetărilor încă din secolul al XIX‑lea, de când datează şi primele încercări de a reconstitui sistemele monetare ale celor două voievodate de la sud şi est de Carpaţi.
În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi bani din argint) sunt bătute de Vladislav I (1364‑1377), numit în izvoare şi Vlaicu Vodă, având pe ele stema ţării. Cu privire la originea termenului ducat, acesta apare pentru prima dată în izvoarele istorice româneşti în secolul al XV‑lea, în privilegiul comercial oferit de Mircea cel Bătrân (1386‑1418) negustorilor din Braşov. Din textul documentului rezultă că cele două monede ale lui Mircea cel Bătrân erau diferite, unitatea monetară fiind reprezentată de ducat, iar subdiviziunea acestuia fiind banul. Termenul îşi are originea într‑un sistem monetar apărut pentru prima dată la Veneţia, în anul 1202. Ducatul (moneda ducelui) s‑a răspândit foarte mult în Imperiul Bizantin şi în peninsula Balcanică (Serbia, ţaratul bulgar de la Târnovo) după anul 1204, fiind regăsit şi sub denumirea de gros sau matapan. Termenul a fost preluat în Ţara Românească fie datorită legăturilor comerciale cu oraşele italiene, legături care au dat şi expresia de galbeni venetici, fie prin legăturile comerciale cu Transilvania, unde nominalul circula sub denumirea de florin. În secolul al XV‑lea, de la termenul ducat a derivat cuvântul ducatar, însemnând meşterul care bate moneda.
Primul tip de monedă considerat în literatura de specialitate drept cea mai veche emisiune monetară a Ţării Româneşti este caracterizat de prezenţa pe avers a unui scut despicat, având în primul cartier patru fascii, iar în cel de‑al doilea, o semilună conturnată. Deasupra scutului se află o cruce cu braţele egale. Pe reversul emisiunilor monetare se află un coif închis spre stânga cu o cruce sub vizieră. Deasupra coifului este plasată acvila Ţării Româneşti, cu aripile închise, spre stânga, cu capul întors spre dreapta, ţinând cu ciocul o cruce. În faţa acvilei sau dedesubtul acesteia regăsim diferite mărci şi sigle, semne ale diferitelor succesiuni de emisiuni. Potrivit standardelor heraldice în descrierea unei steme, termenii de dreapta şi stânga sunt interpretaţi invers faţă dreapta şi stânga privitorului.
Coiful, acvila şi scutul reprezintă elementele heraldice ale blazonului voievodului Ţării Româneşti, blazon care a devenit şi stema statului. Coiful demonstra calitatea de nobil a purtătorului, iar emblema, acvila în cazul acesta, distingea purtătorii cu prilejul diferitelor ocazii, atât pe câmpul de luptă, cât şi la competiţiile cavalereşti. Se consideră că primele două reprezentări, coiful şi acvila, au fost dobândite încă din vremea lui Basarab I (cca. 1310‑1352), în perioada domniei lui Carol Robert Anjou (1308‑1342), care a introdus în cadrul statului ungar regulile heraldice vest‑europene. Adăugarea scutului s‑ar fi realizat ceva mai târziu, Vladislav I fiind cel care l‑ar fi adoptat ca o dovadă a dobândirii definitive a independenţei faţă de regatul Ungariei.
Reprezentativ pentru circulaţia monetară din Bucureşti şi împrejurimi, în perioada secolelor XIV‑XV, este tezaurul descoperit în anul 1926 la limita dintre judeţele Ilfov şi Ialomiţa, care, conform informaţiilor mai recente de care dispunem, cuprindea iniţial un număr de peste 2500 piese româneşti de la Vladislav I (1364‑1377), toate tipurile, Radu I (1377‑1383), toate tipurile, Dan I (1383‑1386), Mircea cel Bătrân (1386‑1418), tipul comun, şi peste 3000 de monede de la ţarul Ivan Sračimir (1356‑1396), dintre care multe erau falsificate. Dintr‑o menţiune mai veche, datând din anul 1935, aflăm că acest tezaur a fost descoperit în apropierea comunei Vlad Ţepeş, aflată la hotarul dintre Ilfov şi Ialomiţa, şi că iniţial cuprindea peste 2000 de monede româneşti.
Câţiva ani mai târziu, Petru I (1375‑1391), domnitorul Moldovei, bate groşi şi jumătăţi de groşi din argint.
Vreme de aproximativ un secol, voievozii din ambele principate au continuat să bată fără întrerupere monede. În perioada domniei lui Mircea cel Bătrân, monetăria Ţării Româneşti emite o cantitate impresionantă de ducaţi de diferite tipuri. Pe unele monede emise de acest domn apare efigia lui Iisus Christos, având ca model monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care erau angrenate în circulaţia monetară din epocă.
În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi cauzate în principal de cadrul politic intern şi internaţional.
Despot Vodă a instituit, între 1561 şi 1563, un sistem monetar original pentru Moldova. Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele domnitorului Eustatie Dabija (1661‑1665), care bate monedă la Suceava, în bănăria care exista acolo. Cazul poate cel mai cunoscut, vizând falsificarea de monedă pe teritoriul Moldovei, este acela al „şalăilor” contrafăcuţi în domnia lui Istrate Dabija, imitaţii ale şilingilor polonezi şi suedezi aflaţi în circulaţie în ţările vecine. Moneda moldovenească emisă de acest domnitor constituie o raritate. În schimb, acesta a pus în circulaţie multiple falsuri din cupru suflate cu argint (monede suedeze, poloneze, germane), de pe urma cărora s‑au făcut câştiguri substanţiale.
Şi în Transilvania s‑au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară de aramă.
Ca urmare a încetării emisiunilor monetare proprii pe piaţa monetară a Ţării Româneşti, în secolul al XVI‑lea au pătruns nominaluri străine, aşa încât la mijlocul secolului al XVII‑lea circulau în cele două Principate monede ale altor state, emisiuni ale Imperiului Otoman, dar şi monede ungureşti, poloneze, lituaniene, ruseşti, ragusane şi italiene. În ciuda alinierii la politica economică otomană, Ţara Românească a profitat de toate circumstanţele favorabile, de greutăţile financiare prin care a trecut Imperiul Otoman în acest interval, pentru a‑şi afirma propriile interese, factori care au determinat pătrunderea pe piaţa monetară a ţării a unei mari varietăţi de nominaluri străine (denari ungureşti, groşi şi tripli groşi din spaţiul monetar polonez, kreuzeri austrieci, copeici ruseşti, monede ragusane). Începând cu anul 1658, emisiunilor străine li se vor alătura şi monedele Ţării Româneşti, în perioada domnitorului Mihail Radu (1658‑1659), care a încercat o relansare a emisiunilor monetare proprii. Mihail Radu, cunoscut şi sub numele de Mihnea al III‑lea, a adoptat o monedă nouă, şilingul, o piesă divizionară din bronz destinată tranzacţiilor comerciale curente, care a rămas însă izolată în scurt timp. În a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, încep să pătrundă în Ţara Românească nominaluri din argint cu valori ridicate, precum guldenul, talerul sau realul, provenind din statele germane, Imperiul Romano‑German, Ţările de Jos sau Regatul Spaniei.
Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede – medalii aniversare, din aur şi din argint, ce purtau pe avers efigia domnitorului.
Aşa cum ne arată şi literatura de specialitate, piesele emise de Constantin Brâncoveanu au stârnit multe controverse. Punem aceste diferenţe de opinii pe seama lipsei unor documente oficiale care ar putea lămuri natura acestor emisiuni. Lipsa unor înscrisuri se poate datora faptului că aceste emisiuni nu au circulat efectiv pe piaţă, moneda neavând niciun rol economic din cauza morţii neaşteptate a emitentului, la aproape un an de la baterea pieselor. Este bine‑cunoscut faptul că, în anul 1714, cu complicitatea familiei Cantacuzinilor hotărâţi să‑l înlăture cu orice preţ din scaunul ţării, domnitorul a fost arestat şi decapitat de turci, după o serie de urzeli ale duşmanilor, între care putem aminti denunţurile la Poartă cum că ar întreţine corespondenţă secretă cu austriecii, ruşii, polonezii şi veneţienii, prezentat ca jecmănitor al săracilor şi al ţării, depunând averi uriaşe la băncile din Veneţia, averi cu care ar fi vrut să se întreţină în cazul în care ar urma să fugă în Transilvania, unde poseda terenuri, şi că ar fi bătut monede de aur. Având ca principal scop să asigure domnia fiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino a trimis Imperiului Otoman o monedă din aur, în vederea demonstrării nesupunerii domnitorului faţă de Poartă, oferind toate asigurările autorităţilor otomane că vistieria Principatului era plină de astfel de monede. Încă de la jumătatea secolului al XVI‑lea, de la stabilirea cunoscutelor legături cu domnii şi cu pretendenţii la domnie, până la jumătatea secolului al XIX‑lea, în ajunul proclamării independenţei Principatelor, Imperiul Otoman a ţinut să‑şi afirme faţă de cele două Principate dreptul regalian al sultanului de a bate monedă. În cazul lui Constantin Brâncoveanu, această din urmă acuzaţie a reprezentat cel mai probabil un pretext, dar, cumulată cu celelalte învinuiri, baterea de monedă cu efigia şi titlul princiar avea să producă un efect puternic. Cercul de duşmani din jurul domnitorului înţelegea foarte bine mentalitatea autorităţilor otomane, aşa încât respectiva acuzaţie a avut consecinţele scontate. După uciderea domnitorului, autorităţile otomane au confiscat din vistieria statului toate piesele emise de Brâncoveanu, pe care le‑au topit. Acesta este şi motivul pentru care aceste emisiuni sunt extrem de rare, pentru că probabil au scăpat foarte puţine piese, studii mai noi avansând ipoteza potrivit căreia o parte a exemplarelor a fost ascunsă de apropiaţi ai domnitorului, dornici eventual de a avea o amintire de la el.
În ceea ce priveşte nominalurile, se poate constata că ele au fost bătute după valorile ponderale ale ducaţilor, talerilor şi guldenilor. În baza pieselor păstrate în zilele noastre, acestea pot fi clasificate astfel: emisiuni din aur de câte 5 şi 6 ducaţi şi emisiuni din argint, de tipul talerilor, al jumătăţilor de taler, precum şi al pieselor de 2 guldeni şi jumătate sau 5 guldeni. Variantele ponderale sunt explicabile, ele fiind stabilite conform gramajelor diferitelor nominaluri care circulau pe piaţă, în Europa Centrală. Nu putem exclude nici ipoteza conform căreia emisiunile brâncoveneşti ar fi fost bătute, şi chiar contrafăcute, după anul 1714 sau chiar în vara acelui an, având posibil ca principal scop fie răspândirea lor în vederea agravării capetelor de acuzare, fie din raţiuni comerciale.
Alina Pîrvulescu
