Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Tribulaţii epidemice

Tribulaţii epidemice

Partea bună a acestei pacoste pretins mortale este că, naivi sau ignoranţi, ambuscaţi sau cârcotaşi, românii s‑au trezit. Numărul celor care vor mai înghiţi gogoaşa unui nou val mortal de epidemie va fi tot atât de mare ca numărul celor care au murit de coronavirus…

Pandemia i‑a împărţit pe români în patru categorii: naivii pasivi, ignoranţii fuduli, ambuscaţii interesaţi şi cîrtitorii lucizi.

Prima categorie a alcătuit grosul populaţiei aflate în degringoladă fricoasă. Încredinţaţi că virulenţa epidemiei este pînă într‑atît de mare, încît hecatombe de victime vor îndesa cimitirele, oamenii s‑au ascuns între patru pereţi spre a scăpa de monstrul viral. Ei au alcătuit masa de manevră a cărei docilitate a culminat în acea disciplină binefăcătoare fără de care nu ar fi respectat normele drastice de izolare, fireşte, cu excepţia acelor ipochimeni (comunităţile mult îndrăgite de noi) cărora nu le mai divulg identitatea spre a nu intra sub ochiul supraveghetor al cenzorilor de la CNCD. Am spus „disciplină binefăcătoare” pentru că românii chiar au dovedit că, în ciuda reputaţiei că sînt sociabili pînă la cufundarea în vînzoleală gregară, pot fi meticuloşi în asumarea prohibiţiilor de spaţiu, timp şi mişcare.

Din a doua categorie (ignoranţii fuduli) au făcut parte înţelepţii naţiei, persoanele publice care nu se pot abţine să nu se pronunţe asupra a tot şi toate, indiferent dacă îi leagă vreo afinitate de tema în discuţie. Politicieni sau intelectuali, moderatori sau bloghişti, trăsătura lor definitorie a fost aplombul orgolios cu care au dat verdicte în marginea unui clenci colectiv asupra căruia doar medicii aveau voie să deschidă gura. Aşa se face că, incompetenţi şi vanitoşi, fără cultură medicală, dar tresăltînd sub imboldul trufaş de a nu tăcea, aceşti înţelepţi ai naţiei au dat sentinţe în marginea unei teme în care erau tufă de Veneţia. Ar fi de prisos să întocmesc o listă cu intelectualii, gazetarii şi persoanele publice care ne‑au împărtăşit din clarviziunea lor epidemică în zilele de Paşti sau în săptămînile cînd starea de urgenţă ne sufoca viaţa. Toţi au intrat în pielea unor diletanţi înspăimîntaţi, dornici de a ne lămuri cît de periculoasă e virulenţa acestui Leviathan minuscul, a cărui gheară crudă ne vînează pe străzi, în parcuri, în cimitire, în „odioasele” biserici, în „perfida” linguriţă de împărtăşanie sau în ebriosul olipsitorul pahar de vin din restaurantele închise. Ignoranţii aceştia fuduli au dat sarea şi piperul unui renghi în care, în afara inşilor cu pregătire medicală, nimeni nu a căzut în peroraţie fără să lase un dampf cras de ignoranţă adîncă. Nici astăzi, dacă le‑aş aduce aminte ce maldăr de prostioare patetice au putut scrie, nu ar schiţa vreun semn de remuşcare. Blindaţi în filotimia de ei înşişi, ignoranţii fuduli au conştiinţa exersată în găsirea de circumstanţe atenuante: ei au vrut binele colectiv, chiar dacă au fost duşi de nas.

În a treia categorie (ambuscaţii interesaţi) intră învîrtiţii care au tras un profit copios din colapsul social în care preşedintele a împins ţara. Gama de cîştiguri pe timp de criză a fost prea numeroasă pentru a o prinde aici: de la comerţul cu dezinfectanţi pînă la fabricarea măştilor de protecţie, de la proviziile alimentare pînă la serviciile de mîncare la domiciliu, de la lanţurile de supermarketuri pînă la reţelele farmaceutice, încrengătura celor care au trăit din pleaşca pecuniară a euforiei rentabile e foarte largă. În acelaşi timp, aproape un milion de cetăţeni docili au muşcat din deliciile şomajului impus.

Tot din această categorie face parte tagma complicilor prăpăstioşi, acei gazetari anunţînd zilnic, cu glas de moarte, avalanşa de contaminări, decese şi factori de risc ce se năpusteau asupra noastră. Trei luni am fost sub asediu de ştiri macabre, copleşiti de un rău eshatologic a căror intensitate ne înnebunea. Acribia cu care presa ne vestea sporirea galopantă a pecinginei avea tăria unui război de propagandă. Dacă astăzi le‑aş aminti uşurinţa cu care au răspîndit dangătul fioros al războiului viral, ar ridica din umeri: au fost plătiţi pentru a ne informa „corect”, ce importanţă mai are că statisticile privind decesele erau necontenit măsluite, din cauza subterfugiului cu care se decreta că orice răposat care fusese infestat cu virus murise obligatoriu din cauza virusului, săvîrşind un sofism pentru care cei trei profeţi ai pierzaniei (Tătaru, Rafila şi Arafat) vor trebui să dea socoteală cît mai curînd, căci de la ei a plecat viziunea catastrofică a cohortei de exitus‑uri care urma să ne lovească în scurt timp. Numai că timpul nu le‑a dat dreptate, iar încrîncenarea cu care au vrut să scoată pe bandă rulantă noi cazuri de infestări, internări şi morţi fulgerătore s‑a dovedit zadarnică. Pur şi simplu virusul nu i‑a ascultat: s‑a încăpăţînat să fie cu mult mai benign decît portretul lugubru pe care i‑l întocmiseră experţii.

Măcar Iohannis, Vela sau Orban sînt inculţi sub unghi medical, lor le pot găsi motive de a‑i privi pe jumătate cu milă, pe jumătate cu dispreţ, dar cei trei profeţi ai contaminării mortale au cultură medicală, de aceea ei nu aveau voie să muşte din nada statisticilor aduse din condei, cu blocarea medicilor anatomopatologi în a săvîrşi necropsii, căci ştiau prea bine că numai prin autopsie s‑ar fi putut depista adevărata cauză a morţii celor declaraţi ca fiind decedaţi din cauza coronavirusului. Dar ei au fost cei dintîi care nu şi‑au dorit aflarea etiologiei deceselor. Li s‑ar fi dat peste cap proorocirile. Să vîri la grămadă, sub aceeaşi etichetă a mortalităţii virale, pacienţi care oricum aveau să moară în acest an, dar de pe urma unor boli de o mie de ori mai grave decît maladia epidemică prin care am trecut, aduce cu voinţa de a îndeplini cu orice preţ norma unui măcel care, de vreme ce fusese anticipat cu mijloace epidemiologice, ar fi fost de rău‑augur să nu se încadreze în graficele prevăzute.

Azi gogoaşa s‑a dezumflat: virulenţa coronavirusului e atît de mică, încît nu atinge nici măcar pragul de agresivitate al gripelor sezoniere din fiecare an. Epidemia cu coronavirus a fost reală, la fel cum gradul de contagiozitate a bolii a fost mare, dar mortalitatea ei este ridicolă, pînă într‑atît de infimă încît, privind înapoi la ultimele luni, nu poţi să nu izbucneşti în rîs: cum de aţi putut să ne jucaţi o asemenea farsă, domnilor? Zilnic în România mor între 500 şi 600 de oameni, dintre care 99% suferă orice altă maladie în afara celei virale. Despre ei de ce nu aţi pomenit o vorbă în aceste luni, lăsînd impresia că, dacă se murea, cauza nu putea fi decît una singură? Cum aţi putut, domnilor, să îngroşaţi statisticile minţind cu bună‑ştiinţă în privinţa mortalităţii pe care o provoacă acest microb? Cum aţi putut să aruncaţi ţara în letargie generală din pricina unui germene?

Pe a patra categorie (cei lucizi cu limbă cîrtitoare) şovăi să o descriu pentru simplul fapt că eu însumi fac partea din ea. Eigenlob stinkt. Dar ar însemna să fiu iremediabil bleg ca să‑mi închipui că preşedintele va recunoaşte într‑o zi că restricţiile au fost nu doar exagerate, ci absurde în accentul lor draconic. Cînd împingi o ţară în colaps nu poţi mărturisi după aceea că ai greşit. Deocamdată rămîn sutele de mii de şomeri cărora mă îndoiesc că studiile prospective privind morbiditatea virusului le va ridica moralul. Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, din acest motiv nu‑i pot cere preşedintelui să‑şi mărturisească eroarea. El a acţionat mimetic, s‑a uitat cum procedează occidentalii, şi a făcut întocmai. Dacă aceasta e o scuză, trebuie să i‑o acceptăm: cine imită nu se irită, sub prurit de gîndire originală. Cum nu le pot cere nici ignoranţilor fuduli, intelectualii cu morgă severă, să recunoască faptul că au vorbit despre pericolul epidemiei precum viţelul la poarta nouă. A te da competent într‑un domeniu în care eşti tufă e semn de aroganţă hilară. Cum nu le pot cere nici gazetarilor să admită că vria macabră de ştiri negre în care ne‑au absorbit ca într‑un vîrtej al groazei a fost o plăsmuire la care au pus umărul pentru a‑şi păstra ridicată audienţa.

Partea bună a acestei pacoste pretins mortale este că, naivi sau ignoranţi, ambuscaţi sau cârcotaşi, românii s‑au trezit. Numărul celor care vor mai înghiţi gogoaşa unui nou val mortal de epidemie va fi tot atât de mare ca numărul celor care au murit de coronavirus. Adică infim. În plus, medicii au început să spună adevărul, fie mai timid, fiindcă le e frică să nu li se desfacă contractul de muncă, fie mai făţiş, în cazul celor care nu pot fi ameninţaţi cu concedierea. Dar adevărul se va afla, şi atunci vreau să‑i văd pe guvernanţi cum ne vor explica cît de eficientă a fost profilaxia cu care au făcut din ţară un lazaret de faliţi. Oricum, o altă epidemie de „virulenţa” celei prin care am trecut nu va mai apărea decît cu preţul unei revolte naţionale. Sapienti sat.

Sorin Lavric

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Sorin Lavric

Sorin Lavric s-a născut la 27 noiembrie 1967, Turnu-Severin. A absolvit Facultatea de Medicină Generală, Institutul Medico-Farmaceutic „Carol Davila“ (1987–1993) din Bucureşti, fiind medic stagiar la Brăila în 1993-1994. Simţind că profesia de medic, deşi l-ar fi împlinit social, i-ar [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest