Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Când dramele supravieţuiesc ideologiilor

Când dramele supravieţuiesc ideologiilor

Comunismul românesc a profitat de o particularitate socială interbelică: lipsa de eficienţă a programelor institu­ţio­nale privind asanarea socială, igienizarea şi cul­tu­ra­li­zarea întregului angrenaj al nocturnului social. Pră­bu­şirea în istorie a unei societăţi, în particular, şi a unui popor, în general, este cauzată, pe de o parte, de ignorarea voită şi agresivă a periferiilor sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa legată de creşterea pauperizării sociale, care este factor colonizator al subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate şi valori culturale construite cu greu.

Astăzi, sărăcia progresivă care se extinde în multe stra­turi sociale contemporane se manifestă şi prin demo­ra­lizare faţă de propriul viitor, dar şi prin scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale, iar aceste realităţi au o vechime remarcabilă. Aceeaşi demoralizare era trăită şi la începutul secolului al XIX‑lea şi în perioada interbelică!

Constantele istorice sunt, adesea, ignorate, deoarece acce­soriile cotidiene şi instrumentele de tortură sunt di­fe­rite de la o epocă la alta, însă fenomenele sunt practic iden­tice. De pildă, naţionalizarea se presupune a fi o parti­cu­la­ri­tate co­mu­nistă, fără precedent istoric, ceea ce este un fals.

Sute de ani, hainia domnească pentru o tabără sau alta, o familie nobilă sau o comunitate aparent opozantă sau dife­rită aşteptărilor celui puternic, a însemnat pierderea tota­lă a bunurilor, a siguranţei personale, finalizată, uneori, cu execuţia capitală. Sute de ani „dreptatea a fost întot­dea­una a domnului, fiind identică cu voia celui mai mare”. (Daniel Barbu, 2000)

Românii au văzut în cursul istoriei lor, cu fiecare ge­ne­ra­ţie, astfel de peisaje cotidiene, din care cei mai mulţi nu făceau parte şi se uitau pasiv, ca simpli spec­ta­tori. Astfel că o „hainie” în plus sau în minus nu are re­le­vanţă la scară istorică, pentru cei mai mulţi dintre spec­ta­tori. Cu atât mai mult cu cât poporului spectator i s‑a dat impresia că poate deveni posesorul unor bunuri ca ur­­ma­­re a unei mari „îndreptări istorice”! A deveni pro­prie­­tar, îmbogăţit, din nimica toată, fără muncă şi cu uşu­rinţa miracolului, a însemnat pentru gloată minunea isto­rică împlinită. Mulţi au primit locuinţă pe de‑a gata în ca­sele naţionalizate sau noile cartiere dormitor, însă doar dacă aveau „origine sănătoasă”. Această „origine sănătoasă” a creat şi ali­men­tat imaginea unui privilegiu fără pre­cedent istoric pentru cei mulţi, şi de aceea nostalgia de azi este atât de prezentă.

Regimul popular, „urându‑i pe oamenii de cultură, voiau să coboare întreg poporul la nivelul lor, spre a nu se mai simţi în inferioritate”, lucru care le‑a reuşit pe deplin dacă urmărim pasajele vieţii sociale contemporane. Pu­te­rea nu preferă omul complex. Spre deosebire de regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, unde au existat partide socialiste puternice şi mişcări co­mu­niste intelectualizante, forjând într‑o populaţie majo­ri­tară mult alfabetizată şi educată în spirit civic, în România nu a existat decât o slabă mişcare socialistă. Iar în privinţa co­muniştilor, nu mai este un mister istoric că majoritatea zdro­bitoare a fost de origine străină, culturală, confe­sio­nală, istorică, antropologică chiar, şi această comunitate stră­ină întru toate avea un singur duşman: românul cul­tivat, care ar putea, la un moment dat, să spună adevărul istoric spre luminarea gloatei. De aceea românul cultivat a fost eliminat sistematic cu ajutorul necondiţionat, naiv şi ignorant al gloatei, iluzio­nată cu eliberarea dintr‑o istorie marginală. Chiar şi exilul românesc a cunoscut un surplus de agresivitate, puţin prezent la celelalte popoare, trecute în lagărul socialist. Puturoşii istoriei, comozii, şmecherii, li­che­lele, dez­moş­te­niţii şi toţi aceia care au subscris com­pro­mi­sului din nevoia de supravieţuire condiţionată au ali­men­tat un cadru social vitreg realelor valori.

Triumful marxismului în Europa de Est a avut nuanţe şi etape diferite de la un popor la altul, în funcţie de nivelul aces­tuia de cultură, precedente istorice în mişcarea socia­lis­tă şi modalităţile de rezistenţă la compromisuri, rolul bi­s­e­ricii fiind primordial în acest ultim tip de educare populară.

Cucerirea României de comunism s‑a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor şi preocupărilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deli­berată a vechilor valori şi, mai ales, marginalizarea agre­­si­vă a semenilor lor? Comunismul s‑a manifestat întâi pro­fi­tând de micile lipsuri şi de micile defecte ale unui popor în istorie. Cei care au introdus prin export forţat comunismul în România au ştiut acest lucru şi s‑au sprijinit pe mulţime pentru a elimina o minoritate demografică, care cunoştea regulile jocului.

În istorie ar fi preferabil să ţii ritmul schimbărilor, să‑ţi păstrezi vie puterea de a înţelege succesiunea de peisaje umane sau politice. Altfel există primejdia să fii exclus, căci pierdut e cel care întârzie în istorie. Istoria cuprinde abisuri care separă şi mijloace de manevrare a simbolurilor, reu­şind astfel să creeze privilegii de castă, adesea în mod arbi­trar. Partidul, Marele selector uman, malformând des­ti­ne şi reducându‑le la un arhetip abstract, a născut o comu­ni­une mimată, o dorinţă impetuoasă de a vorbi unul cu altul, de a ne zâmbi reciproc, chiar şi fără motiv. Aceeaşi mână supremă, care s‑a substituit destinului, a oferit celor selectaţi senzaţia unei solidarităţi voioase între oameni necunoscuţi, aceştia fiind membri de partid. Con­du­că­to­rul se transformă în marele selector al des­ti­nelor. Punctul final al jocului îl ştie doar el, pentru care masa amorfă a poporului a devenit o magmă, căreia îi poate da forme în funcţie de capriciu. Succesiunea capri­ciilor aplicate mag­mei populare ar fi trebuit să creeze o linişte de neimaginat: un popor fără viaţă, prezent doar în cărţile şi gândurile Conducătorului. Un astfel de popor a fost matriţat de un Conducător abil: este poporul lipsit de reacţii în faţa ile­ga­lităţilor oficializate, a crimelor evidente, iar românii nu sunt departe de trăsăturile unei astfel de matriţări culturale şi ideo­lo­gice. Sacrificiul poate lua şi aspecte dizgraţioase, înspăimântă­toare. Poţi chiar să‑i ceri unui popor să se schim­be, iar conducătorii, de la Tegucigalpa la Tirana şi Bu­cureşti, au făcut‑o fără remuş­cări: oamenii şi‑au schim­­bat la ordin vestimentaţia, preocupările, gustul pentru lectură. S‑a trecut agresiv de la clasici la marxism‑leninism; de la Baudelaire la Makarov. Pe fondul alterării culturale, al nean­tizării sociale, ceea ce ieri era catalogat drept groaznic, a doua zi, părea a fi o dulce­gărie în comparaţie cu grozăvia imediatului. Toate acestea făceau parte din planul Condu­că­torului, căci el ştia reţeta: „După ce te umileai singur, era mai uşor să‑i umileşti pe alţii”. Astfel s‑a născut realitatea evenimentului non‑eveniment, definit prin existenţa unui public lipsit de reacţii în faţa abuzurilor.

Puterea de după 1945 reprezintă simbolic lumea omu­lui simplu, care s‑a impus agresiv, eliminând civilizaţia omu­lui complex, marginalizat, eliminat, adesea la propriu, şi obli­gat la un exil interior sau habitual diferit. Agresiunea a fost coordonată şi alimentată de ideile şi manevrele intelec­tu­a­li­lor trădători, unii cu o înaltă cultură, şi care nu s‑au oprit la compromisul politic şi ideologic, care le aducea o sume­de­nie de privilegii, ci au dezvoltat tortura psihologică asu­pra semenilor lor cultivaţi.

De unde această câinoşenie a valahului îm­potriva propriilor săi semeni cu caracter, poate fi descoperit în impresionanta investigaţie realizată de Anca Ştef şi Raul Ştef despre dramele de familie din vremea comunismului. Radiografia terorii în detaliu nu a fost nicicând mai bine surprinsă în filele unei cărţi despre realitatea deceniilor de comunism, prin destinul unora dintre semenii noştri care nu au ales calea supunerii necondiţionate.

Volumul Dragă Sisiluţ, noi pe lumea asta nu o să ne mai vedem este şi despre cum ar fi fost ca propria ta mamă să‑ţi adreseze aceste vorbe, sau fratele, sora mai mare, tatăl sau tu însuţi celor dragi. Este şi o lectură a reflecţiei dincolo de documentarea elaborată şi anii petrecuţi în redactarea proiectului. Această carte este una dintre puţinele lucrări documentate care oferă imaginea clară a unei jumătăţi de veac, adesea trecută sub tăcere.

■ Scriitor, istoric, publicist şi editor

Adrian Majuru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Majuru

Adrian Majuru, istoric, eseist, scriitor și editor roman. S-a născut la București, în data de 19 decembrie 1968. Absolvent al Liceului „Zoia Komsodemianskaya” (astăzi Colegiul Național Școala Centrală, 1989) și al Facultății de Istorie a Universității București. (1997) Debut editorial [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest