Comunismul românesc a profitat de o particularitate socială interbelică: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea în istorie a unei societăţi, în particular, şi a unui popor, în general, este cauzată, pe de o parte, de ignorarea voită şi agresivă a periferiilor sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa legată de creşterea pauperizării sociale, care este factor colonizator al subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate şi valori culturale construite cu greu.
Astăzi, sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, dar şi prin scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale, iar aceste realităţi au o vechime remarcabilă. Aceeaşi demoralizare era trăită şi la începutul secolului al XIX‑lea şi în perioada interbelică!
Constantele istorice sunt, adesea, ignorate, deoarece accesoriile cotidiene şi instrumentele de tortură sunt diferite de la o epocă la alta, însă fenomenele sunt practic identice. De pildă, naţionalizarea se presupune a fi o particularitate comunistă, fără precedent istoric, ceea ce este un fals.
Sute de ani, hainia domnească pentru o tabără sau alta, o familie nobilă sau o comunitate aparent opozantă sau diferită aşteptărilor celui puternic, a însemnat pierderea totală a bunurilor, a siguranţei personale, finalizată, uneori, cu execuţia capitală. Sute de ani „dreptatea a fost întotdeauna a domnului, fiind identică cu voia celui mai mare”. (Daniel Barbu, 2000)
Românii au văzut în cursul istoriei lor, cu fiecare generaţie, astfel de peisaje cotidiene, din care cei mai mulţi nu făceau parte şi se uitau pasiv, ca simpli spectatori. Astfel că o „hainie” în plus sau în minus nu are relevanţă la scară istorică, pentru cei mai mulţi dintre spectatori. Cu atât mai mult cu cât poporului spectator i s‑a dat impresia că poate deveni posesorul unor bunuri ca urmare a unei mari „îndreptări istorice”! A deveni proprietar, îmbogăţit, din nimica toată, fără muncă şi cu uşurinţa miracolului, a însemnat pentru gloată minunea istorică împlinită. Mulţi au primit locuinţă pe de‑a gata în casele naţionalizate sau noile cartiere dormitor, însă doar dacă aveau „origine sănătoasă”. Această „origine sănătoasă” a creat şi alimentat imaginea unui privilegiu fără precedent istoric pentru cei mulţi, şi de aceea nostalgia de azi este atât de prezentă.
Regimul popular, „urându‑i pe oamenii de cultură, voiau să coboare întreg poporul la nivelul lor, spre a nu se mai simţi în inferioritate”, lucru care le‑a reuşit pe deplin dacă urmărim pasajele vieţii
sociale contemporane. Puterea nu preferă omul complex. Spre deosebire de regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, unde au existat partide socialiste puternice şi mişcări comuniste intelectualizante, forjând într‑o populaţie majoritară mult alfabetizată şi educată în spirit civic, în România nu a existat decât o slabă mişcare socialistă. Iar în privinţa comuniştilor, nu mai este un mister istoric că majoritatea zdrobitoare a fost de origine străină, culturală, confesională, istorică, antropologică chiar, şi această comunitate străină întru toate avea un singur duşman: românul cultivat, care ar putea, la un moment dat, să spună adevărul istoric spre luminarea gloatei. De aceea românul cultivat a fost eliminat sistematic cu ajutorul necondiţionat, naiv şi ignorant al gloatei, iluzionată cu eliberarea dintr‑o istorie marginală. Chiar şi exilul românesc a cunoscut un surplus de agresivitate, puţin prezent la celelalte popoare, trecute în lagărul socialist. Puturoşii istoriei, comozii, şmecherii, lichelele, dezmoşteniţii şi toţi aceia care au subscris compromisului din nevoia de supravieţuire condiţionată au alimentat un cadru social vitreg realelor valori.
Triumful marxismului în Europa de Est a avut nuanţe şi etape diferite de la un popor la altul, în funcţie de nivelul acestuia de cultură, precedente istorice în mişcarea socialistă şi modalităţile de rezistenţă la compromisuri, rolul bisericii fiind primordial în acest ultim tip de educare populară.
Cucerirea României de comunism s‑a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor şi preocupărilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deliberată a vechilor valori şi, mai ales, marginalizarea agresivă a semenilor lor? Comunismul s‑a manifestat întâi profitând de micile lipsuri şi de micile defecte ale unui popor în istorie. Cei care au introdus prin export forţat comunismul în România au ştiut acest lucru şi s‑au sprijinit pe mulţime pentru a elimina o minoritate demografică, care cunoştea regulile jocului.
În istorie ar fi preferabil să ţii ritmul schimbărilor, să‑ţi păstrezi vie puterea de a înţelege succesiunea de peisaje umane sau politice. Altfel există primejdia să fii exclus, căci pierdut e cel care întârzie în istorie. Istoria cuprinde abisuri care separă şi mijloace de manevrare a simbolurilor, reuşind astfel să creeze privilegii de castă, adesea în mod arbitrar. Partidul, Marele selector uman, malformând destine şi reducându‑le la un arhetip abstract, a născut o comuniune mimată, o dorinţă impetuoasă de a vorbi unul cu altul, de a ne zâmbi reciproc, chiar şi fără motiv. Aceeaşi mână supremă, care s‑a substituit destinului, a oferit celor selectaţi senzaţia unei solidarităţi voioase între oameni necunoscuţi, aceştia fiind membri de partid. Conducătorul se transformă în marele selector al destinelor. Punctul final al jocului îl ştie doar el, pentru care masa amorfă a poporului a devenit o magmă, căreia îi poate da forme în funcţie de capriciu. Succesiunea capriciilor aplicate magmei populare ar fi trebuit să creeze o linişte de neimaginat: un popor fără viaţă, prezent doar în cărţile şi gândurile Conducătorului. Un astfel de popor a fost matriţat de un Conducător abil: este poporul lipsit de reacţii în faţa ilegalităţilor oficializate, a crimelor evidente, iar românii nu sunt departe de trăsăturile unei astfel de matriţări culturale şi ideologice. Sacrificiul poate lua şi aspecte dizgraţioase, înspăimântătoare. Poţi chiar să‑i ceri unui popor să se schimbe, iar conducătorii, de la Tegucigalpa la Tirana şi Bucureşti, au făcut‑o fără remuşcări: oamenii şi‑au schimbat la ordin vestimentaţia, preocupările, gustul pentru lectură. S‑a trecut agresiv de la clasici la marxism‑leninism; de la Baudelaire la Makarov. Pe fondul alterării culturale, al neantizării sociale, ceea ce ieri era catalogat drept groaznic, a doua zi, părea a fi o dulcegărie în comparaţie cu grozăvia imediatului. Toate acestea făceau parte din planul Conducătorului, căci el ştia reţeta: „După ce te umileai singur, era mai uşor să‑i umileşti pe alţii”. Astfel s‑a născut realitatea evenimentului non‑eveniment, definit prin existenţa unui public lipsit de reacţii în faţa abuzurilor.
Puterea de după 1945 reprezintă simbolic lumea omului simplu, care s‑a impus agresiv, eliminând civilizaţia omului complex, marginalizat, eliminat, adesea la propriu, şi obligat la un exil interior sau habitual diferit. Agresiunea a fost coordonată şi alimentată de ideile şi manevrele intelectualilor trădători, unii cu o înaltă cultură, şi care nu s‑au oprit la compromisul politic şi ideologic, care le aducea o sumedenie de privilegii, ci au dezvoltat tortura psihologică asupra semenilor lor cultivaţi.
De unde această câinoşenie a valahului împotriva propriilor săi semeni cu caracter, poate fi descoperit în impresionanta investigaţie realizată de Anca Ştef şi Raul Ştef despre dramele de familie din vremea comunismului. Radiografia terorii în detaliu nu a fost nicicând mai bine surprinsă în filele unei cărţi despre realitatea deceniilor de comunism, prin destinul unora dintre semenii noştri care nu au ales calea supunerii necondiţionate.
Volumul Dragă Sisiluţ, noi pe lumea asta nu o să ne mai vedem este şi despre cum ar fi fost ca propria ta mamă să‑ţi adreseze aceste vorbe, sau fratele, sora mai mare, tatăl sau tu însuţi celor dragi. Este şi o lectură a reflecţiei dincolo de documentarea elaborată şi anii petrecuţi în redactarea proiectului. Această carte este una dintre puţinele lucrări documentate care oferă imaginea clară a unei jumătăţi de veac, adesea trecută sub tăcere.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
