Când Mircea Platon mi‑a spus că are în lucru o carte despre Calistrat Hogaş, am ridicat din umeri, nedumerit. Oare nu s‑a scris deja prea mult despre însemnările de călătorie ale autorului moldovean, veştejite prin uz didactic de fastidioasele analize „pe text”? Ce să mai spui nou despre „primitivul” Hogaş, după abundentele comentarii ale celor mai importanţi critici români, de la Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu şi Vladimir Streinu la Constantin Ciopraga sau Mircea A. Diaconu? Ce‑i drept, scriitorul a lăsat o puternică impresie contemporanilor, şi mie însumi mi‑a fost totdeauna simpatic, cu figura‑i hirsută şi ochii oblici, de tătar, în care străluceşte un neastâmpăr vital, dar şi o moldovenească melancolie. În realitate, omul era ciufut şi cam aspru în relaţiile cu semenii, descurajând efuziunea sentimentală. Îi plăcea să fie ascultat şi nu căuta nicicum să intre în voia altora. Fotografiile îl surprind fie în mijlocul naturii, în straie improvizate de călător, fie într‑un cadru sofisticat, de salon, cu trabucul în gură, într‑o postură căutată şi cu o vestimentaţie îngrijită, de dandy. Simpatic ori nu, acest „minor mare” (cum l‑a etichetat Călinescu, fixându‑i definitiv locul în canonul literar românesc) terorizase generaţii întregi de şcolari cu descrierile lui „din natură”, şi mai ales cu acel episod de intens dramatism, relatând imixtiunea unei insolente muşte în nările simţitoare ale Pisicuţei. În şcoală nu i‑am citit deloc cu plăcere nici pe el, nici pe Sadoveanu, cel din Taine (fragmentul cu „lişiţa” m‑a ţinut mult timp departe de literatura marelui prozator). Iar descrierile lui Vlahuţă sau Geo Bogza mi se păreau de‑a dreptul insuportabile, dat fiind că prin ele ţi se băga pe gât cu de‑a sila dragostea de neam şi de ţară, la pachet cu adulaţia obligatorie faţă de conducător.
Cu Mircea Platon fiind aproape de‑o vârstă, trecând, aşadar, amândoi prin aceleaşi experienţe de lectură (şi mai ales de interpretare) în şcoală, mă întrebam ce l‑o fi apucat să scrie tocmai despre simpatic‑nesuferitul de Hogaş? Nedumerirea n‑a durat mult, căci, după ce i‑am citit cartea (Geografie şi conştiinţă naţională. Calistrat Hogaş şi potecile neumblate ale naţionalismului românesc, Ideea Europeană, 2018), pe care mi‑a dăruit‑o cu un zâmbet mefistofelic, am fost aşa de surprins şi de încântat, că mult timp numai despre ea am vorbit, descoperind alte şi alte detalii entuziasmante. Cartea e, într‑adevăr, remarcabilă atât prin stilul ei savuros, din care umorul şi ironia sunt nelipsite, cât mai ales prin originalitatea interpretărilor şi prin informaţia vastă ce reconstituie în culori vii biografia scriitorului, deopotrivă cu epoca prin care el a trecut, într‑o perioadă de dramatice schimbări sociale.
Mircea Platon a scris, de fapt, un studiu de sociologie şi de istorie culturală, apelând la o mulţime de surse documentare încă nevalorificate de istoria literară, de‑ar fi să amintesc doar scrierile
geografilor noştri din interbelic, de la George Vâlsan şi Simion Mehedinţi la prolificul I. Simionescu. Redactorul‑şef al Convorbirilor… de azi relevă astfel o legătură directă între constituirea geografiei ca ştiinţă predată după Primul Război în universităţile României Mari şi afirmarea „conştiinţei naţionale”, legătură ce ar fi fost „exprimată pentru prima dată literar” de Hogaş. Plecând de la consideraţiile mai vechi ale lui Ernest Renan despre naţiune (definită drept „rezultatul unei conştiinţe morale” bazate pe „memoria unui trecut comun” şi pe „voinţa de a continua valorificarea acestei moşteniri spirituale”), Mircea Platon identifică o utilizare asemănătoare a termenului (culturală, şi nu rasială) în conferinţa lui G. Vâlsan, Conştiinţă naţională şi geografie, susţinută în deschiderea cursului său din 1919 de la Universitatea din Cluj: „Cultura naţională presupune nu numai cult pentru străbuni, pentru limbă, pentru manifestările de artă şi ştiinţă ale unui popor, ci şi cult pentru pământul care ne ţine, ne hrăneşte şi cuprinde rămăşiţele acestor strămoşi”.
Înţelegând lucrurile în acelaşi fel, exegetul depăşeşte orizontul îngust al analizei „pe text” şi al clişeelor aferente, pentru a desluşi resorturile mai adânci (decât cele estetice) ale literaturii hogaşiene, însufleţită nu de fascinaţia faţă de frumuseţea generică a naturii, ci de dorinţa de a‑i cunoaşte, prin drumeţie, pe oamenii locului, de a comunica şi de a intra în comuniune cu ei, cu „ghiorlanii” (cum drăgălaş îi alintă povestitorul). Interesul antropologic constituie, aşadar, ni se atrage dintru început atenţia, imboldul plecării şi al consemnării celor petrecute pe mereu imprevizibilul traseu al călătoriei montane.
„De ce a scris Hogaş Pe drumuri de munte?” – iată întrebarea la care îşi propune să răspundă, de fapt, cartea de faţă, fără a mai recurge la interpretarea „stilistică” a textelor, ca până acum. Luând ca punct de pornire observaţia plasată chiar în debutul volumului Amintiri dintr‑o călătorie („Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine”), Mircea Platon semnalează aversiunea vădită a scriitorului pentru tren şi pentru celelalte invenţii ale civilizaţiei moderne, trecând mai apoi în revistă, cu ironie benignă şi neascunsă emoţie coparticipativă, cele mai semnificative episoade ale periplului hogaşian, ritmat de binecuvântatele mese de la stână, unde murdăria nu e deloc în măsură să domolească apetitul pantagruelic al drumeţilor hămesiţi, îmbiaţi să guste din ce a dat Dumnezeu, adică din toate produsele locului, de la borşul de oaie şi mămăliga strămoşească la hribii perpeliţi direct pe jăratic. Şi fiindcă tot veni vorba de hrană, exegetul sancţionează din mers interpetările în cheie simbolologică, pe linia Guenon‑Vasile Lovinescu, ce ar putea răstălmăci lucrurile în mod hilar, evidenţiind spre exemplu „transmutaţia mămăligii cu mujdei” în „contemplaţie de săhastru sadovenian”. În realitate, îşi continuă gândul ironicul comentator, Hogaş „citeşte într‑un castron de borş ca într‑un glob de cristal […] ochiurile de umanitate care compun mreaja civilizaţiei ţărăneşti azvârlite peste Munţii Neamţului”. Care va să zică, în pofida imaginii sale anoste de manual, prozatorul moldovean ar fi unul dintre „inventatorii geografiei umane”, numărându‑se, aşadar, printre „marii scriitori antropologi ai culturii române”, alături de Creangă, Sadoveanu, Rebreanu sau Preda. Deşi la prima vedere poate părea exagerată o asemenea afirmaţie, prezentul studiu demonstrează convingător că lectura atentă a operei lui Hogaş oferă suficiente argumente, dezvăluind o complexitate uimitoare, ce nu se lasă desluşită din prima.
Deşi un critic pătrunzător ca I. Negoiţescu descoperea, spre exemplu, nişte note wagneriene şi o sensibilitate fin de siècle în scrierile scriitorului‑călător, Hogaş nu e, totuşi, „un parnasian al păşunismului românesc”, un autor modernist adică. Mircea Platon îl plasează, după cum am văzut, în familia scriitorilor ieşiţi din rândul ţăranilor sau măcar din al celor cu simpatie pentru popor, al căror conservatorism e în primul rând cultural, asemenea celui eminescian, caracterizându‑se prin „scepticismul faţă de ideologii” şi prin ataşamentul pentru trecut şi pentru tradiţia naţională, adică pentru un mod specific de viaţă. Aşa explică autorul cărţii de faţă de ce Hogaş, din aceeaşi generaţie cu Creangă, Slavici şi Eminescu, a debutat totuşi atât de târziu, refuzând să frecventeze cercul junimiştilor (intelectuali elitişti şi „cosmopoliţi”), pentru a se apropia în schimb de junimiştii mai tineri care au dezertat către liberalii naţionalişti, precum Panu sau Xenopol. În „Arhiva” ieşeană şi‑a publicat, de altfel, Hogaş la început însemnările lui de călătorie, pentru a fi redescoperit şi pus în circuitul literar mult mai târziu de Ibrăileanu şi de cercul poporaniştilor de la Viaţa Românească, patronaţi ideologic de ţărănistul C. Stere.
E limpede că hoinăreala lui Hogaş prin munţi nu are nimic de a face cu turismul sau cu alpinismul modern, practicat îndeosebi de germani, ca exerciţiu de fortificare a voinţei sau ca „formă de căutare a lumii spirituale” (în paginile cărţii se fac numeroase trimiteri la cartea Bucurei Dumbravă, Prin munţii noştri, autoare celebră în interbelic atât prin romanele ei, cât şi prin militantismul social şi preocupările de natură teozofică). Nu întâmplător, Mircea Platon aminteşte un episod sugestiv pentru modul în care eram priviţi noi, românii, în Occidentul civilizat, ca un popor primitiv, asemănător în multe privinţe indienilor din romanele lui Karl May. E vorba despre o povestire în care se relatau isprăvile vânătoreşti ale unui ofiţer german din garnizoana Sibiu, publicată într‑o cunoscută revistă germană pentru tineret (cam în aceeaşi perioadă apăreau şi însemnările lui Hogaş în gazeta lui Xenopol), textul fiind însoţit de o fotografie sugestivă înfăţişând scena răpunerii unui bivol. Mircea Platon subliniază cu acest prilej faptul că România devenea în ochii colonizatorului occidental un „simbol al naturii răpuse”, refuzul scriitorului moldovean de a merge cu trenul fiind motivat şi de observaţia că la acest mijloc de locomoţie ar fi recurs îndeosebi străinii ce se uită cu jind, ca nişte furi, la frumuseţea încă nepervertită şi la bogăţia munţilor noştri (în treacăt fie spus, exegetul ţine să precizeze că altminteri decât germanii dedaţi la alpinism se comportă francezii, popor prieten care înţelege drumeţia la fel ca noi, drept un „exerciţiu de libertate”). Iar Hogaş pleacă la drum, conchide Mircea Platon cu îndreptăţire, tocmai pentru „a verifica dacă libertatea de tip vechi, libertatea omului în natură, mai e posibilă”. Nu ştim la ce concluzii va fi ajuns pătimaşul drumeţ. Consultând sursele memorialistice, exegetul ne informează că astfel de exerciţii de libertate se repetau, pare‑se, foarte des, vară de vară, spre exasperarea soţiei scriitorului, care l‑ar fi vrut mai puţin hoinar şi l‑ar fi ţinut cu plăcere acasă.
Mircea Platon stabileşte apoi un surprinzător paralelism între „primitivul” prozator moldovean (care a scris Amintiri dintr‑o călătorie ca „exerciţiu de libertate reală la asfinţitul vechii lumi româneşti”) şi rafinatul Al.I. Odobescu (care a compus Pseudokynegetikos ca „exerciţiu de libertate literară în zorii literaturii române moderne”), confirmând astfel concluziile unui Alex Drace Francis, de pildă, istoric prestigios, care constata că profesionalizarea scrisului şi afirmarea autonomiei esteticului coincide în cultura noastră cu cristalizarea conştiinţei naţionale şi cu dobândirea independenţei statale (cf Geneza culturii române moderne, 2016). Analogia lui Platon scoate în evidenţă, de fapt, legătura ombilicală dintre literatură şi viaţă, suprapuse până la completa lor identificare în forma eseului practicat cu o strălucire inegalabilă de ambii autori, căci amândoi au bătut câmpii (sau munţii) cu graţie, lăsând cititorului satisfacţia de a imagina un final oarecare şi de a trage concluzii. Inserţiile livreşti (deloc amatoristice, cum greşit s‑a spus) joacă de aceea la Hogaş un rol similar cu basmul flăcăului din Bisoca în compoziţia odobesciană, integrând într‑o sinteză armonioasă fondul popular şi cel cult, la Odobescu pregnantă fiind ipostaza cărturarului captiv, ce tânjeşte după natură şi după lumea cea largă, călătorind autour de sa chambre, pe când dionisiacul Hogaş e mai greu de surprins în postura şoarecelui de bibliotecă, deşi frecventarea cărţilor a fost, de bună seamă, una din îndeletnicirile sale de căpătâi. Nu întâmplător, pe coperta a patra a cărţii Mircea Platon a selectat un fragment dintr‑o scrisoare a lui Ibrăileanu, în care criticul evoca admirativ personalitatea inubliabilului autor al Amintirilor dintr‑o călătorie, asociată simbolic ţinutului de vis al Moldovei, cu munţii, cu mănăstirile şi cu trecutul ei cu tot.
Şi fiindcă tot am vorbit de insuficienţa analizei stilistice (necesară la urma urmei în demersul didactic), mă văd nevoit să subliniez că, departe de a neglija valoarea estetică, Mircea Platon o are, de fapt, mereu în vedere, de vreme ce scoate în relief autenticitatea „eseistică” (eseismul e şi o formă de viaţă, nu doar de scriitură) a însemnărilor de călătorie hogaşiene, incomparabil superioare din punct de vedere literar descrierilor sistematice, dar lipsite de viaţă ale lui Vlahuţă din România pitorească (1901). Autentic e şi Vlahuţă, nu‑i vorbă, dar în celelalte scrieri ale sale, cum bine observă autorul cărţii, în File rupte, Din goana vieţii sau în monografia consacrată lui Grigorescu, şi nu în volumul compus la comandă, reeditat de nenumărate ori şi ţinut la mare cinste, după cum am văzut, şi în comunism. România turistică din cartea propagandistică a lui Vlahuţă nu are nimic de a face cu România profundă descoperită de Grigorescu sau Hogaş în călătoriile lor, spune Mircea Platon, arătând cum aceste călătorii solitare şi neprogramate refac, de fapt, „legătura cu ţara, cu frumuseţile ei umane şi naturale, cu armonia universului românesc nealterat de modernizare”.
Pe de altă parte, optând pentru călătoria în munţi (mai exact: în Munţii Neamţului) şi refuzând să meargă şi să descrie, prin ordin de sus, alte locuri din ţară, Hogaş ar fi confirmat intuitiv observaţiile unor istorici şi geografi ca Xenopol, Simion Mehedinţi, Vâlsan ş.a., potrivit cărora munţii ar fi fost „matricea în care s‑a format poporul român”, „cetatea din inima României întregite”, abia drumeţia prin astfel de locuri aducând cu sine „rememorarea de pagini din istoria naţională”, şi nu mai puţin „cunoaşterea sufletului şi energiei poporului”. Ca atare, relatările călătorilor străini despre Ţările Române, creditate de istoriografia mai nouă pentru presupusa lor „obiectivitate”, se fac, de fapt, vinovate de a fi vehiculat o imagine deformată, căci românii „stăteau în munţi, nu pe drumurile bătute de duşmani”, istoria lor curgând de sute de ani pe cărările neumblate de pe înălţimi. Iar continuitatea în timp a fost asigurată de păstori, de ţăranii liberi, care au şi reprezentat de altfel, cum s‑a mai spus, unica aristocraţie veritabilă a neamului nostru. Ideile acestea le regăseşte exegetul într‑o conferinţă mai puţin cunoscută a lui Hogaş, Câteva cuvinte asupra psicologiei şi caracterului popular la români (1899), în care oratorul recapitula toate locurile comune ale naţionalismului de secol al XIX‑lea, anticipând, totodată, şi proiectul de ţară al sociologiei lui Gusti şi Vulcănescu din interbelic, potrivit cărora România se cere cunoscută nu prin ideologii, ci prin contactul cu realităţile concrete, adică prin „amănunţit studiu etnografic/ sociologic/ antropologic”.
Naţionalist şi regionalist deopotrivă, unionist declarat şi apologet fanatic al moldovenismului (era apropiat prin legături de familie cu separatistul mitropolit moldovean Calinic Miclescu), de un conservatorism radical ce se împăca, totuşi, cu ideile democratice, Hogaş lasă impresia unui scriitor „intens personal şi localist”, ce vorbeşte „despre ale sale şi ale noastre”, fiind, de fapt, un „lup reacţionar în haină poporanistă” (Mircea Platon dixit!), ca Sadoveanu – comparaţie ce prilejuieşte exegetului o binevenită reevaluare a rolului jucat la început de secol de Viaţa Românească şi de scriitorii grupaţi în jurul lui Ibrăileanu şi Stere. În acest sens, ideologia grupării ieşene, care prin Ibrăileanu a formulat ideea unui „specific naţional” descris în termeni sociologici, e plasată în continuitatea liberalismului conservator al junimiştilor, „reacţionarismul” acuzat în epocă de un H. Sanielevici fiind cât se poate de autentic – lucru care nu convenea defel după 1944, când „vieţiştilor” li s‑a configurat un trecut exclusiv „progresist”. De altminteri, uitatului Sanielevici i se consacră în volum numeros pagini, comentatorul subliniind ironic bovarismul criticului îndrăgostit de Moldova şi de locurile copilăriei, dar care vitupera împotriva lui Sadoveanu şi a scriitorilor moldoveni, tributari unei viziuni patriarhal‑primitive, pentru a evidenţia prin contrast valoarea literaturii ţărăneşti din Ardeal, considerate mai obiective, marcate în plus şi de un etos liberal, mittel‑european. În paginile revistei noastre, la rubrica Texte de ieri pentru azi, s‑a şi publicat, de altfel, splendida descripţie lirică în care autorul de origine evreiască născut pe meleaguri botoşănene făcea apologia Moldovei ca tărâm binecuvântat şi a moldovenilor ca exemplare umane superioare – superioritate determinată de ambientul geografic montan‑deluros şi de bogăţia nutritivă a alimentelor, stropite din belşug cu smântână.
Spre deosebire de istoricii care refuză să iasă din limitele propriei specializări, dar şi de cronicarii care nu văd nimic dincolo de hotarele textului, Mircea Platon ştie să citească literatura şi cu sensibilitate estetică, de scriitor, şi cu o curiozitate nesăţioasă, de cărturar doritor să cunoască tot ce se poate şti şi încă ceva pe deasupra. Cercetând literatura atât ca document, cât şi ca formă specifică de creaţie, interpretul reuşeşte, aşadar, performanţa de a reinventa istoria literară ca demers cu adevărat interdisciplinar şi de a conjuga într‑unul şi acelaşi discurs critica estetică şi studiul cultural, în maniera unui eseism erudit şi de inconfundabilă expresivitate, marcă înregistrată.
Volumul de faţă vine apoi să confirme, o dată în plus, cunoscuta opinie călinesciană potrivit căreia talentul critic nu‑i alceva decât capacitatea de a descoperi în textele vechi, istovite de exegeză, sensuri noi, într‑o manieră ce aduce izbitor cu periplurile hogaşiene prin munţi – aceiaşi de mii de ani, şi totuşi, la fiecare călătorie, parcă mereu alţii. Prin însemnările de călătorie ale prozatorului moldovean, Mircea Platon ne‑a călăuzit de fapt, cu bună ştiiinţă, pe „potecile neumblate ale naţionalismului românesc”, descoperite parcă abia acum, după o lungă amnezie, cu plăcută uimire.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, profesor universitar
Antonio Patraș
