La mormântul poetului

Nu este de mirare că Noica, filosoful, pentru a‑şi selecta interlocutorii, le aplica „testul Eminescu”. Adică aducea vorba despre Poetul Naţional sau despre opera Acestuia…

S‑au dus 170 de ani de la‑nălţarea Stelei noastre călăuzitoare şi 131 de la lăsarea ei către Apus, dar pe Cerul Sufletului Românesc ea tot răsare şi străluce la ceas de taină şi de „sară” şi nimeni n‑a mai reuşit de‑atunci să fie Stea, pe fruntea vreunui gânditor, de veghe şi de pază a Naţiei Române.

Constantin Noica i‑a spus „Omul deplin al culturii noastre” şi altul ca Dânsul n‑a mai fost şi nici n‑o să mai fie. Dar Eminescu a fost chiar mai mult decât „omul deplin”, a fost şi Românul deplin şi într‑atâta a şi ajuns să fie, încât astăzi dacă zici Eminescu, spui România, şi dacă spui România, zici Eminescu.

Dânsul este Eroul nostru Eponim. Şi nu ştiu cum, de s‑ar putea mai mult, mai mult i‑aş zice.

A fost poetul nostru la superlativ, căci numai El ştia s‑asculte „mândra glăsuire a pădurii de argint”. Şi tot numai el avea cuvinte potrivite, tot de argint, de aur şi de diamante, bine şlefuite, ca să cânte‑n versuri glasul de pădure, de codru şi de corn, de bucium şi de jale. Căci numai El ştia s‑asculte, pe „foşnetul de frunze” şi pe „bătut de ramuri”, chemarea Mamei Pământ, a Terrei Mater, din care s‑a născut terranul nostru, omul Pământului Românesc, căruia aşa i‑au fost scris să fie: să se nască din Pământul Ţării şi‑n Pământul Ţării să se‑ntoarcă. De secole şi mii de ani, să‑l facă tot mai bun şi mai fertil, ca să‑l rodească, acum o sută şaptezeci de ani, pe „omul deplin” care să‑i poarte Numele de Ţară, România.

Şi a ştiut să cânte simţămintele noastre toate ca nimeni altul. Faţă de trecutul îndepărtat a cărui strălucire prin el şi versurile sale „luci vederii noastre”. Căci n‑am avut la vremea cuvenită aezii potriviţi care să‑l cânte. Sau vor fi fost, dar glăsuirea lor nu ne‑a rămas în scripte, de pe atunci „pe când fiinţă nu era nici nefiinţă”. Ca să ajungă singur apoi să‑i cânte pe strămoşii noştri şi pe mume, de pe vremurile‑acelea neştiute după nume. Au venit apoi la rând Iliada românească, învelită‑n manta veche traco‑getă, purtată încă de păstori valahi cu plete aurite şi mioare fermecate din Carpaţi hiperboreici până‑n ţărmurile talaselor cretane. Le‑a urmat acestora, sculptată‑n drame versuite, ursita celor descălecători de ţară, Bogdan şi Dragoş, ale căror nume Poetul le leagă‑ntreolaltă în faţa duşmanilor, mânaţi de vânturile pustiei ca să ne aducă rău şi moarte. Şi dramele apoi, mai cunoscute, ale Domnilor din Principate, căci nu i‑a scăpat nimic lui Eminescu din tot ce‑i Românesc, din tot ce‑a fost şi mai ales din tot ce şi‑a dorit Dânsul să fie pentru „dulcea Românie”. „Suflet Românesc”, zice Poetul, „Asta ţi‑o doresc!”

Dar El a fost şi cel mai mare ziarist. Primul care ţinea singur „Timpul”. Căci cine altcineva ar fi putut să ştie trecutul, prezentul şi viitorul României, mai ales atunci spre sfârşit de secol, când se simţea deja că venise „Timpul” României Mari, şi cine să fie mai mare luptător pentru Unirea provinciilor române decât fiul de suflet al Bucovinei care era în stăpânire austro‑ungară? Decât animatorul Societăţii „Carpaţi”, adică al unirii cu România a Transilvaniei, a Crişanei, a Banatului, a Maramureşului şi a Bucovinei. Dar se iviseră de pe atunci şi trădătorii de ţară, camarila regală şi „canalia liberală”, cum îi zicea Poetul.

Bun ziarist ai fost, Eminescule!, şi mare iubitor de ţară şi de ţărani, dar mult i‑ai dispreţuit pe trădători, pe străini şi pe asupritori „de la Nistru pân‑la Tisa”. Şi i‑ai încondeiat pe toţi şi le‑ai spus‑o în faţă. Şi l‑ai chemat pe Ştefan cel Mare şi Sfânt pentru salubrizarea Moldovei de „neagra străinătate”, pe Mircea să‑şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, iar pe „Ţepeş‑Doamne” să‑i împartă‑n „două cete” şi să le repartizeze „locuinţe” corespunzătoare.

Nu este de mirare că Noica, filosoful, pentru a‑şi selecta interlocutorii, le aplica „testul Eminescu”. Adică aducea vorba despre Poetul Naţional sau despre opera Acestuia şi, dacă „pacientul” avea oscilaţii sau strâmba din nas, zicea că „nu e de ultimă încredere”. Ceea ce s‑a şi dovedit curând despre unii dintre cei care i‑au stat în preajmă şi care îl înjură şi astăzi deschis pe Eminescu, dar şi pe Noica şi toată cultura românească.

Istoria noastră veche, pe care o cântă Eminescu în versuri, se zice că‑i o adunătură de poveşti. Că noi românii nici n‑am fi existat şi, ca atare, nici n‑are rost ca să mai fim. Dar ce ne facem cu Sufletul nostru, despre care dacii ziceau că e nemuritor? Şi ce ne facem, oameni buni, cu Eminescu, care trăieşte de‑aproape două veacuri, neegalat de nimeni, aşa „deplin”, cum îl ştim şi cum se zice că trăia de la‑nceput în tainiţele limbii noastre, şi ni se face cunoscut de fiecare dată, şi pentru fiecare la vremea cuvenită? Adică iar şi iară şi mereu, cum este şi Sufletul Românesc şi cum a fost dintotdeauna, cu Eminescu la un loc, nemuritor.

Pentru a fi cât mai deplin, încercase Poetul nostru să deprindă scrieri tăinuite, pentru a‑l însoţi pe Machedonul cel Mare cu gândul până în fabuloasa Indie. Ca să‑l „cheme‑n somn pe Kama–Kamadeva zeul indic”. Să fi ştiut Eminescu despre deva, dava şi davos, care însemna „lup” în limba traco‑getă, adică „dac”? Mai bine decât noi, de bună seamă, căci numai El ştia să‑i zică zeului pe nume şi să stea cu zeul la taclale, cum o făcea la „Timpul”, câteodată, cu bătrânul Caragiale.

Avea cunoştinţe serioase din multe domenii Eminescu. O dovedeşte cu prisosinţă Opera Lui, la a cărei editare a lucrat o armată de cercetători mai mult de 100 de ani, deşi Poetul n‑a apucat să scrie mai mult de 10‑15 ani cu întreruperi. Ştia astronomie, matematică, fizică şi chimie, ştiinţe biologice, botanică şi zoologie, după Fragmentarium alcătuit de Dimitrie Vatamaniuc. Iar din domeniul ştiinţelor sociale: demografie, economie, comerţ, drept şi administraţie şi multe altele, la care se adaugă etnografia şi folclorul. Dar nu trebuie uitat că Eminescu era filosof de profesie, că studiase 3 ani la Viena şi 2 la Berlin cu cei mai vestiţi filosofi ai vremii.

În Lecturi kantiene am editat, alături de Constantin Noica, traducerea lui Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Kant – cea mai grea carte a filosofiei. Dar El citea şi din Platon, şi mai ales din Schopenhauer.

La îndemnul Părintelui Teofil Bradea, pe care îl consider „de ultimă încredere” – cel care ţine aici, la Mormântul Poetului, în fiecare an slujba de pomenire a lui Eminescu –, am adunat, la ceas de pandemie, câteva dintre scrierile mele despre Eminescu şi filosofia, care mi‑au fost la îndemână şi pe care, strânse‑ntreolaltă, le‑aduc aici ca semn de‑aducere aminte şi ca cinstire, după puterile mele, a omului deplin al culturii noastre.

„Deasupra criptei negre a Sfântului Mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt./ Şi bat încet din ramuri şi‑ngână glasul tău. / Mereu se vor tot bate, Tu vei dormi mereu./ Dar vei rămâne viu în Sufletele noastre şi vei străluci ca Steaua noastră de pază şi călăuzitoare, atâta timp cât pe lumea aceasta va mai trăi pe undeva vreun român adevărat. După care te vei stinge «în depărtări albastre»”. Slăvit să fie‑n veci Numele Tău de Erou al Naţiunii noastre şi de Icoană a Sufletului Românesc.

„Discurs rostit la Mormântul Poetului”
15 iunie 2020

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S-a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest