Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Amintiri despre Noica şi Eminescu

Amintiri despre Noica şi Eminescu

M‑a intrigat faptul că Eminescu scria doar pe jumătate de pagină, în dreapta, iar cealaltă era goală, textele arătând ca nişte coloane…

Prin anul 1965, nu‑mi aduc bine aminte, primăvara sau toamna, eram la Centrul de Logică al Academiei Române, înfiinţat de curând de către Acad. Athanase Joja, fost Preşedinte al Academiei Române, la care fuseseră angajaţi şi câţiva foşti deţinuţi politici, eliberaţi în 1964, printre care şi Anton Dumitriu. Era o atmosferă destinsă. Anton Dumitriu, cu talentul său deosebit de povestitor, evoca, acompaniat de Prof. Eugen Mihăilescu, specialist în logică matematică, vremurile pe când era asistent al lui P.P. Negulescu la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Mai erau de faţă tinerii cercetători de la sectorul de logică matematică şi noi, cei de la logică clasică şi istoria logicii, printre care Niels Öffenberger, Sorin Vieru, Valeriu Streinu şi Virgil Stancovici (ultimii doi foşti deţinuţi politici).

Tudor Ristea, matematicianul, care nu‑l prea agrea pe povestitor, stătea lângă una dintre ferestrele dinspre Strada Negustori şi urmărea trecătorii. Deodată se ridică şi zice: „Maşina securităţii!”, oarecum conspirativ, să nu‑l audă administratorul de la secretariat, care era un fost „ofiţer” pensionat.

Ne‑am ridicat toţi. „De unde ştii?”, a întrebat Anton Dumitriu. „E neagră şi are număr mic!”. Dar nici nu mai trebuiau comentarii, căci din maşină a coborât un „ofiţer”. Şi lângă el, un omuleţ, cam zgribulit când a dat de frigul de afară, îmbrăcat într‑un „loden”, cum se purta pe atunci, cam larg pentru el şi foarte şifonat, care şi‑a scos din buzunar o bască albăstrie închisă, şifonată şi aceasta, care îi stătea oarecum ciudat, mai mult într‑o parte, poate fiindcă avea o mână ocupată cu batista pe care o ţinea la nas şi la gură. Era slab, cu obrajii căzuţi, palid şi întunecat la faţă. Se vedea că nu are dinţi. „Ăsta e Constantin Noica”, zice Anton Dumitriu. Am rămas uluiţi.

Ofiţerul i‑a făcut semn să aştepte şi a intrat în curtea clădirii. Noica s‑a sprijinit de gardul de fier forjat ridicându‑şi gulerul de la loden, ferindu‑se parcă. Se făcuse o tăcere apăsătoare. „Deschideţi fereastra!” a zis cineva.

Şi, fiind aproape de a doua fereastră dinspre stradă, am deschis‑o eu. Era cam înţepenită şi a făcut ceva zgomot. Omuleţul şi‑a întors faţa spre mine. Mirat, speriat, nu ştiu. Dar am simţit că privirea lui mi‑a pătruns în suflet şi am ştiut că va rămâne acolo pentru totdeauna.

Am fost „colegi” la Centrul de Logică până în 1975 şi am fost poate cel mai apropiat colaborator al lui Constantin Noica din vremea aceea. Aşa se face că mi‑a povestit despre un fel de angajament pe care îl făcuse cu Securitatea înainte de a fi eliberat din închisoare, în 1964, că va încerca, printre altele, să republice traducerea lui Mihai Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Immanuel Kant. Venise vremea să se ţină de cuvânt şi m‑a întrebat dacă vreau să‑l ajut la transcrierea manuscriselor lui Eminescu de la Biblioteca Academiei. Am fost, fireşte, de acord şi ne‑am prezentat la Bibliotecă. Numai că şeful Secţiei de Manuscrise de pe atunci, Gavril Ştrempel, nu ne‑a permis accesul, foarte restricţionat, la manuscrisele lui Eminescu. Noica a obţinut recomandarea de la un general de Securitate.

Ţin minte cât am fost de impresionat la vederea paginilor din Caietul de format mare, cota 2258 al lui Eminescu, aşezat pe un fel de suport. Noica dădea pagină după pagină. Nu mai văzusem un caiet atât de mare şi de voluminos. Erau, de fapt, trei caiete legate împreună. Cum nu vedeam prea bine, căci scrisul era foarte frumos, dar mărunt şi subţire, m‑am aplecat către pagină, dar Noica m‑a îndepărtat uşor. Paginile erau galbene şi uscate, căci aveau un fâsâit pronunţat. M‑a intrigat faptul că Eminescu scria doar pe jumătate de pagină în dreapta, iar cealaltă era goală, textele arătând ca nişte coloane. Apoi am observat că partea goală din stânga era mai îngustă, cum se scriau cererile pe vremuri, prin îndoirea colii pe partea stângă pentru observaţii sau pentru prinderea în dosare.

Eu aveam un text dactilografiat de către Doamna Bâzu, secretara de la Centrul de Logică, după ediţia din 1914 a lui A.C. Cuza, al cărui nume era interzis să fie rostit pe vremea aceea. Dar Noica părea că nu se mai teme de nimic. „Tu citeşte din Cuza, iar eu te urmăresc pe manuscris”, mi‑a zis Noica. Dar imediat au urmat reacţiile din partea lui Şerban Cioculescu şi a lui Petru Creţia, care cereau linişte. A sosit Ştrempel la faţa locului. „În sală nu se vorbeşte!”. „Vreţi, zise Noica, să vorbesc cu generalul?!”. Nu s‑a vrut aşa ceva şi am primit îngăduinţa să ne retragem pe scara care ducea la depozit şi să stăm acolo pe o ladă cu nisip contra incendiilor. Capacul lăzii era tare şi Noica avea nişte suferinţe. Şi‑a făcut rost de o pernă pneumatică pe care o regla la „tăria” potrivită, ceea ce mă făcea să zâmbesc. „Ai să vezi matale ce‑o să păţeşti”, mi‑a zis Noica. Am păţit‑o şi eu, ce‑i drept, dar mult mai târziu.

Şi, apropo de „şezut”, într‑o zi ne caută „la manuscrise”, cum era numită sala, profesorul Constantin Floru, care, împreună cu noi şi cu Virgil Bogdan, frecventa ceea ce Noica numise Seminarul „Nae Ionescu”. „În amintirea lui Nae”, zicea Noica. La „seminar” discutaserăm traducerea în limba română a Logicii lui Hegel („logica mică” de Radu Stoichiţă şi „logica mare” de D.D. Roşca), dar după aprobarea obţinută de Noica, ne‑am întors la Kant (Zurück zu Kant, cum zicea Noica). Iar C. Floru găsise traducerea lui Titu Maiorescu la un fragment din Critica lui Kant şi făceam „texte comparate” din traducerile lui Eminescu şi Maiorescu.

Stăteam de vorbă pe hol în faţă „la manuscrise”. Şi, zice Noica, aş sta undeva jos, şi s‑a aşezat pe bordura lată de beton de deasupra scărilor. Dar era foarte rece. „Staţi pe dosarul acesta”, l‑am îndemnat eu. „Cum, să stau pe scrierea lui Eminescu?!”, s‑a răstit Noica. „Dar este dosarul de la Doamna Bâzu”, am spus eu. „Te rog!”, a zis Noica poruncitor. Atât de mult ţinea la orice avea legătură cu Eminescu! Şi i se înmuia glasul când vorbea despre el, şi parcă mijea din ochi.

Am avut o mulţime de aventuri cu traducerea lui Eminescu şi a lui Maiorescu din Critica lui Kant, căci ne tot amânau cei de la Editura Tineretului, pe diferite motive. Noica preferase această editură, condusă pe atunci de un tovarăş Georgescu, secondat de scriitorul Petre Ghelmez, căci voia să se adreseze tinerilor. Eminescu avea pe când traducea din Kant vreo 20 de ani şi, zicea Noica, să fie de învăţătură pentru tinerii de astăzi. Dar era cam dezolat de titlul cărţii. „Vine o fetiţă, zicea Noica, mă rog, o elevă, şi întreabă la librărie: aveţi Traducerea lui Mihai Eminescu din Critica raţiunii pure a lui Immanuel Kant?”. „Crezi că merge?”, mă întreba. „Nu, Domnule Profesor”, îi răspundeam eu. Îi ziceam „profesor”, deşi zicea că a fugit toată viaţa de aşa ceva. Dar, pentru mine, el era Profesorul. „Trebuie să găsim altceva”.

Cel care a găsit titlul potrivit am fost eu, ce‑i drept la îndemnul lui Noica: „Ia cu tine şi «lectura a II‑a»”, mi‑a zis el într‑o zi, adică „lectura a II‑a” din traducerea lui Eminescu. „Am găsit titlul lucrării!”, i‑am spus. „Cum?!”, şi s‑a uitat la mine cu oarecare milă. L‑am lăsat puţin şi i‑am zis rar: Mihai Eminescu, Lecturi kantiene. Nu l‑am mai văzut niciodată atât de bucuros. M‑ar fi îmbrăţişat, dar nu obişnuia astfel de gesturi. S‑a uitat însă la mine într‑un fel deosebit. Ca atunci, cu ani în urmă, când m‑a văzut pentru prima dată la fereastra Centrului de Logică. S‑a întors apoi cu spatele la mine şi a plecat, repetând cu glas tare: Lecturi kantiene, Lecturi kantiene… cartea pe care o visase când era în închisoare şi care avea, într‑adevăr, cel mai frumos nume de carte. S‑a întors însă către mine, „dar şi Devenirea întru Fiinţă…” a zis el. „Da, Domnule Profesor!”, şi Devenirea…, am spus eu, dar mă gândeam deja la un alt titlu de carte, tot atât de frumos: Pentamorfoza artei, la care lucram pe atunci, şi pe dosarul căreia n‑aş fi şezut şi n‑aş fi lăsat pe nimeni să şadă.

Dar lucrarea nu se mai publica şi „generalul” l‑a sfătuit pe Noica să încerce la Editura Univers. Înainte de a scoate cartea, Noica mi‑a propus ceva neaşteptat, să‑i fiu martor, când îl va înjura pe Directorul Editurii Tineretului. Credeam că glumeşte, dar am auzit când i‑a cerut Directorului Georgescu să fie de faţă, împreună cu Ghelmez, când vom veni să retragem cartea. Şi am fost de faţă cu toţii. Noica a luat dosarul, l‑a băgat în servietă, după care i‑a spus Directorului: „Am venit să te înjur. Avem aici şi doi martori. Poţi să mă dai în judecată. Sunt dispus să mai fac zece ani de puşcărie pentru Mihai Eminescu. Futu‑ţi mama ta de netrebnic!”. Se făcuse alb la faţă şi tremura. Când am ieşit avea lacrimi în ochi. În ochii aceia atât de trişti şi de speriaţi. Miraţi totuşi că pe lumea aceasta poate să existe cineva împotriva lui Eminescu, pentru care el ar fi fost în stare să se întoarcă la închisoare. Ce le‑ar fi zis oare Noica detractorilor lui Mihai Eminescu din zilele noastre?

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S-a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest