Într‑o carte recentă, numită „L’histoire, pour quoi faire?” (2015), Serge Gruzinski se întreabă la ce este bună istoria şi răspunde indirect: „Viitorul este o oglindă în care este reflectat trecutul”. Istoricul francez pledează pentru o istorie folositoare societăţii, pentru un dialog între trecut şi prezent, el ştiind bine că timpul este împărţit de oameni printr‑o convenţie şi că, altminteri, el este viaţă continuă. Această idee vine din trecut, pe linia medievistului Marc Bloch, care spunea că istoricul nu este un anticar, ci un om de ştiinţă social. Din moment ce cunoştinţele despre trecut sunt necesare ca să înţelegem prezentul (Paul Valéry), este de prisos să încercăm înţelegerea trecutului fără să pornim dinspre problemele actuale. Mijloacele intelectuale pentru studierea istoriei ne sunt arătate de prezent, istoricii se formează într‑un prezent şi pleacă din el spre trecut. Dar după ce ajunge, cu mari sacrificii de energie şi de timp, într‑un trecut anume, este bine să rămână un moment acolo, adică să se identifice cu acel trecut, în funcţie de legile şi de morala lui. Internetul a făcut ca sursele de informare să fie accesibile întregii societăţi, dar a deschis şi uşile dezinformării şi ale ştirilor false.
Repudierea democraţiei şi a meritului
Este o bucurie imensă pentru mine să văd că mai sunt în societatea occidentală opinii ca acelea ale istoricului Serge Gruzinski, care vin pe linia trasată încă de Cicero acum două milenii şi care susţineau că „istoria este învăţătoarea vieţii”. Era firesc să fie aşa, fiindcă istoria este, în esenţă, viaţa însăşi. Sunt şi opinii care susţin cu totul altceva şi este iarăşi firesc să fie aşa, din moment ce pretindem că trăim într‑o societate liberă. Societatea îşi regândeşte valorile şi, adesea, le repudiază în favoarea nonvalorilor. În lumea premodernă, poziţia oamenilor în societate era moştenită, adică oamenii se năşteau ceea ce erau şi nu puteau schimba această ordine socială: nobilul rămânea nobil, iar şerbul era menit să fie mereu şerb. Dobândirea poziţiei sociale în conformitate cu meritul vine în perioadele de după Evul Mediu. La noi, meritul s‑a afirmat încet, în secolele al XVII‑lea şi al XVIII‑lea – când apar pledoarii timide pentru promovarea oamenilor în funcţie de studiile lor, de pregătirea intelectuală – dar domnia meritocraţiei se instalează parţial abia după 1800. Tudor Vladimirescu voia, la 1821, ca funcţiile publice să se dobândească nu cu bani ori după boierie, ci după merit. Societatea europeană (euroatlantică, occidentală) a ajuns la stadiul de dezvoltare contemporan şi a devenit un model pentru lume în urma promovării oamenilor în poziţiile potrivite prin merit. Democraţia a fost un alt stâlp al acestei societăţii şi a fost strâns legată de promovarea pe bază de merit. Revoluţiile franceze care s‑au succedat de la 1789 încoace au susţinut abolirea privilegiului naşterii şi au preamărit libertatea, egalitatea, fraternitatea între oameni.
Azi, democraţia şi meritocraţia sunt în mod serios ameninţate. Democraţia clasică, prin care minoritatea era obligată să respecte decizia majorităţii, este tot mai des criticată sau abolită, încât se impun în anumite colectivităţi decizii ale minorităţile de diferite feluri. Astfel, majorităţile ajung să fie ignorate, criticate şi pedepsite pentru ideile lor, pentru anumite vini imaginare, pentru culoarea pielii, aşa cum se întâmpla în anumite comunităţi premoderne. În privinţa meritocraţiei, se vede cum, de câteva decenii, în anumite segmente ale societăţii occidentale nu mai este admisă examinarea cunoaşterii pentru avansarea socială, pentru ocuparea de posturi, pentru verificarea abilităţilor cuiva. Mai mult, se invocă şi se obţin chiar drepturi colective pe baza sexului ori a culorii pielii. În ultimul timp, s‑a trecut de la demontarea meritocraţiei la crearea unei noi ordini sociale, bazate pe caracteristici exterioare şi nu intrinseci. Întreaga maşinărie a promovării pe bază de merit este respinsă ca fiind o creaţie a „mişcării eugenice”, a „imperialismului”, a „modului alb” de privi lumea.
Revoluţia woke („trezirea”) nu urmăreşte altceva decât să remedieze nedreptatea trecută: „Singurul remediu pentru discriminarea rasistă” devine „discriminarea antirasistă”. Justificarea e că unele grupuri sunt mai înţelepte şi mai morale decât altele în virtutea istoriei lor de marginalizare şi exploatare. Convingerea că rasismul nu se limitează la acte intenţionate de discriminare, ci e ţesut în ADN‑ul societăţii implică faptul că oamenii albi devin în mod automat vinovaţi de adăpostirea gândurilor rasiste şi de conceperea lumii prin ochi rasişti. Minorităţile rasiale se bucură inevitabil de un statut moral mai înalt decât albii – ni se spune –, dar se bucură şi de ceva la fel de important: de acces mai mare la înţelegere şi înţelepciune morală. Acesta este motivul pentru care cei „treziţi” invocă în mod obişnuit „experienţa trăită” şi „adevărul meu”. În schimb, oamenii albi sunt vinovaţi de păcatul originar, până când se răscumpără prin a se desfiinţa ori sinucide ca clasă. Lozinci ca „Aboliţi tot ce e alb!” sau „Vieţile albe nu contează, ca vieţi albe!” ajung să fie curente. A fi alb, heterosexual, educat, specializat, plin de cunoştinţe, cu rezultate deosebite la universitate reprezintă pe alocuri handicapuri de netrecut.
Aceste argumente bazate pe rasă, sex, orientare sexuală etc. aduc cu ele dezgroparea obiceiului premodern de a judeca oamenii pe baza caracteristicilor de grup şi nu a realizărilor individuale. Individul aristocrat era „superior” fiindcă aparţinea categoriei respective, nu fiindcă era valoros în sine. În loc să progresăm către un viitor post‑discriminatoriu, avem, din nou, o structură piramidală, dar de data aceasta este inversată. Clasele superioare nu stau în vârf şi clasele inferioare jos, ci foştii proscrişi ocupă acum poziţiile de comandă, numai pentru că au fost proscrişi cândva. Astfel, anumite categorii de oameni, instituţii, popoare, confesiuni sau religii ajung să fie considerate vinovate pentru ceea ce au făcut înaintaşii lor în urmă zeci, sute sau mii de ani. Iar indivizii actuali din fruntea acestor instituţii, popoare, religii trebuie să‑şi ceară scuze ori chiar să se autoflageleze pentru ceea ce au făcut strămoşii lor. Nu cu multe decenii în urmă, se întâmpla aproape acelaşi lucru în societăţile comuniste: originea socială era hotărâtoare pentru avansarea în societate, iar indivizii cu „origine nesănătoasă” sufereau pentru „greşelile” taţilor, unchilor, bunicilor etc. Toate acestea nu înseamnă doar schimbarea criteriilor prin care oamenii sunt selectaţi pentru poziţii de elită, ci şi schimbarea oamenilor care fac selecţia. Pentru reuşita acestei strategii, este necesar ca oamenii să fie cât mai proşti, mai lipsiţi de cunoştinţe, mai incapabili de corelaţii şi de decizii. Şcoala nu trebuie să mai ofere instrucţie şi educaţie, ci să meargă pe minima rezistenţă, să nu se mai bazeze pe discipline serioase şi verificate, ci pe aspecte exclusiv practice, de genul cum să facem sex, cum să procedăm într‑o bancă, cum să deschidem o afacere, cum să circulăm pe drumurile publice, cum să fim ecologişti, vegetarieni, vegani etc. Or, în trecut, acestea erau metode şi mijloace de trai în lume, dobândite inclusiv în şcoală, dar nu materii de studiat la şcoală. Înlocuirea fondului cu forma conduce spre o lume lipsită de discernământul meritului, de concurenţă şi de competiţie, o lume răsturnată, în care modeştii intelectual sunt lideri, iar supradotaţii intelectual sunt executanţi. Ideea de bază a acestor mişcări neomarxiste, „progresiste”, „anulatoare ale culturii”, „trezite” etc. este una distructivă pentru societate. Ele nu urmăresc echilibrarea lumii, nici onestitatea şi nici eficienţa, ci pedepsirea majorităţii pentru „vinile sale istorice”. Cu alte cuvinte, aceste mişcări cer „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, adică un fel de răzbunare istorică, cu aceleaşi arme din trecut. Altfel spus, de exemplu, dacă „rasa albă” a fost stăpână timp de două milenii (să spunem), atunci să fie de‑acum sclavă pentru două milenii. Ceea ce este nedrept, absurd şi distrugător pentru societatea umană. Soluţia la o nedreptate nu este altă nedreptate, ci corectarea nedreptăţii dintâi.
Teoria adevărului
Mişcările acestea producătoare de anarhie au corespondent şi în cercetarea trecutului care, oricum, este anevoie de făcut, fiindcă trecutul nu ni se dezvăluie de la sine. Căutarea, cercetarea, ancheta realităţilor trecutului s‑au efectuat în funcţie de viziunile generale despre adevăr. În teoria adevărului‑corespondenţă (sau echivalenţă), discursul trebuie să se adecveze cât mai exact cu realitatea, iar ideile specialiştilor se cuvine să reflecte realitatea aşa cum este ea, s‑o descrie şi s‑o prezinte oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea. În teoria adevărului‑coerenţă (de la Kant încoace), ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora. În teoria adevărului‑semnificaţie, semnele şi codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcţie de utilitate; prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni şi chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani şi cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei. Sau „zăpada este albă” atunci când ea este cu adevărat albă, altminteri zăpada este verde, albastră sau roşie, după cum vrem noi sau după cum ne apare unora ori altora, în funcţie de voinţă, de sentimente, de impresii. Unii au dedus de aici că şi realităţile trecute ar trebui să fie tratate în funcţie de această accepţiune contemporană relativizantă a adevărului‑semnificaţie.
Ce mai este astăzi adevărul istoric
De exemplu, ideea mai veche a lui Francis Fukuyama despre „sfârşitul istoriei” a deschis multora calea unor speculaţii gratuite, în condiţiile în care se consideră că lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post‑modernă a realităţii contemporane a dus la afirmarea noţiunii de post‑adevăr (istoric), fapt echivalent cu repudierea conştientă a tendinţei reconstituirii veridice a frescelor trecutului. Conform tendinţelor actuale de a nu mai explica lumii realitatea care există, ci de a construi prin comunicare o nouă realitate (noi realităţi), există şcoli de gândire istorică înclinate să reconstruiască trecutul în funcţie de imaginaţie, de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităţilor. În aceste tendinţe, noţiunea de adevăr istoric dispare, ca şi disciplina clasică numită istorie, care „se topeşte” în ideologie, politologie, literatură, artă plastică, film, care, toate la un loc, ar trebui să formeze un fel de scientia universalis, adecvată spre a aborda lumea pieptiş, fără niciun fel de limitări, ordonări, reguli. De la istoria „reînviată” sau „fotografiată” până la istoria „imaginată” sau „inventată”, există o mulţime de nuanţe, de tonuri intermediare, care au creat şcoli istoriografice şi au dat lumii remarcabile personalităţi.
Istoria privită ca o construcţie are rolul de a legitima un anumit tip ideal de lume, de comunitate şi de a forma societatea (pe tineri, mai ales) în funcţie de acest ideal. De exemplu, istoricii Renaşterii – convinşi că lumea, după „tenebrele Evului Mediu”, trebuie să imite cât mai bine luminoasa antichitate greco‑romană – au idealizat modelul lor, l‑au prezentat drept prefect. La fel, romantismul istoriografic, preamărind Evul Mediu, construieşte idealul naţional, prezintă forţa şi raţiunea de a fi a popoarelor şi naţiunilor, care vin din trecut şi se îndreaptă spre viitor, împotriva imperiilor multinaţionale. Istoria‑construcţie porneşte, de regulă, de la o idee preconcepută, pentru a se proceda apoi la ilustrarea ei, la dovedirea ei prin argumente selectate din trecut.
Istoria‑reconstituire tinde să privească domeniul drept ştiinţă de sine stătătoare, aproape ca ştiinţele exacte. Aceasta şi‑a avut apogeul în curentul pozitivist (din secolul al XIX‑lea, cu prelungiri până astăzi), care a aşezat în centrul ei scopul reconstituirii a ceea ce a fost exact „aşa cum a fost” (Leopold von Ranke). Scopul acestei istorii nu este acela de a da sens societăţii, ci de a pătrunde în trecut de dragul trecutului, de a trăi prezentul oamenilor din trecut, de a se rupe de prezent, de toate prejudecăţile, ideile şi idealurile prezentului, pentru a reînvia o lume (lumi) cu propriile prejudecăţi, idei şi idealuri. Această istorie împinge cercetarea spre surse, afirmând că nu se poate cunoaşte trecutul altminteri decât prin izvoare, urme, mărturii.
În fine, istoria ca o deconstrucţie este pentru unii istoria critică, deşi cea mai critică formă de istorie, de discurs istoric a fost cea pozitivistă (mai ales în faza sa finală), în cadrul căreia nimic neverificat, nimic ipotetic, nimic imaginar, nimic legendar şi nimic aproximativ nu era acceptat. Deconstructiviştii acceptă şi istoria‑construcţie şi istoria‑reconstituire, cu condiţia de a face loc în cadrul lor deconstrucţiei, regândirii oricărei abordări trecute, cu metode noi, critice. Vechile metode sunt deconstruite, încât orice operă istorică din trecut este „distrusă” în piese disparate, care, reanalizate prin prisma noilor metode, sensibilităţi, viziuni, ajunge să fie recompusă într‑un ansamblu nou, ispititor. Istoria ca deconstrucţie nu abandonează căutarea adevărului lumilor trecute, dar aşază adevărul într‑un context foarte larg, ceea ce îl relativizează adesea nepermis de mult, lovind în specificul discursului istoric autonom.
Istoria ca ştiinţă şi disciplină de studiu (cercetare)
Orice formă de cunoaştere se realizează prin reguli prestabilite, care definesc domeniul, scopul, metodele, formele de abordare etc. Istoria ca disciplină de studiu sau ca ştiinţă (formă de cunoaştere) înseamnă cercetarea şi diseminarea trecutului omenirii în ansamblu şi/ sau al comunităţilor umane, privite în spaţiu (pe zone geografice) şi în timp (în diacronia lor). Scopul istoricului ca specialist este descoperirea şi relevarea adevărului istoric (care este, în fapt, un adevăr parţial) cu ajutorul metodelor verificate şi consacrate ale disciplinei istorice. Metodele acestea, denumite şi ştiinţe auxiliare ale istoriei, sunt arheologia (autonomizată, între timp, şi ca ştiinţă distinctă), epigrafia, paleografia, diplomatica, sigilografia, numismatica, heraldica, genealogia, arhivistica, muzeologia, codicologia, bibliologia, demografia istorică, vexilologia şi altele. Pentru aplicarea acestor metode, este nevoie de apelul la anumite discipline conexe, precum filologia clasică şi modernă, geografia, geologia, statistica, filosofia, sociologia, politologia şi altele. Aşa cum cercetarea în fizică o poate face, cu statut deplin autorizat, fizicianul, cercetarea istorică o poate face, de regulă, istoricul, adică acela care are, prin pregătire sistematică instituţionalizată, „meseria de istoric” (Marc Bloch). Deopotrivă specialiştii şi amatorii în istorie au fost tentaţi de admirabile, fascinante şi atractive construcţii sau deconstrucţii, dar ele se situează în afara ştiinţei istorice, pentru că pun între paranteze sau aşază în plan secund adevărul istoric. Pe de altă parte, fetişizarea adevărului, absolutizarea forţei istoricului de a reconstitui trecutul, de a reînvia lumile exact „aşa cum au fost” sunt la fel de neproductive, conducând la discursuri la fel de neistorice ca şi cele dintâi.
(Continuare în numărul viitor)
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
