Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Studenţii de la Putna, din 1871 şi din 2021

Studenţii de la Putna, din 1871 şi din 2021

Mulţi se întreabă cum au putut tinerii de acum un secol şi jumătate, prezenţi la Mănăstirea Putna, să facă ceremonii aşa de frumoase, să ia hotărâri aşa de mature şi să pregătească un viitor aşa de realist pentru România, pentru români. Asta pentru că, mai ales în ultima vreme, vedem adesea tineri imberbi foarte activi, cocoţaţi în funcţii înalte, fără nicio meserie şi fără nicio realizare în activitatea lor, care ne dau lecţii, care ridică vocea în mod impertinent, care‑i jignesc pe oamenii maturi şi mai ales pe bătrâni, considerându‑i „expiraţi”. Dar nu a fost întotdeauna aşa, în ciuda eternului conflict între generaţii. Cuvântul „student” vine de la verbul latinesc „studeo, ‑ere” care înseamnă „a învăţa pe altul” (în latină, a învăţa tu însuţi se zice „disco, ‑ere”). Prin urmare, în trecut, studentul era acel om atât de învăţat, încât era capabil să‑i înveţe şi pe alţii.

Unii profesori, consideraţi „de modă veche”, de pe vremea mea ni se mai adresau cu formula „Domnule student!” sau, după ce treceam de anul I, „Domnule coleg!”. Studenţii veniţi la Putna în 1871 erau din aluatul acestor învăţaţi tineri de odinioară, maturizaţi repede, modelaţi bine de familiile lor şi de şcolile prin care trecuseră, conştienţi de curgerea generaţiilor, de respectul datorat celorlalţi membri ai comunităţii, de moştenirea trecutului, de forţa credinţei, de mlădierea limbii române, de puterea exemplelor din trecut şi din prezent. Să ne amintim cum scria Eminescu, la vârsta de 16 ani, despre profesorul său de la Cernăuţi, ardeleanul Aron Pumnul, la moartea căruia întreaga Bucovină ar fi trebuit să se îmbrace în negru. Eminescu şi colegii lui ştiau că – în urma unor mari sacrificii – aveau să se facă şi independenţa, şi regatul, şi banca naţională, şi drumurile de fier, şi unirea cea mare şi câte altele, aducătoare de prosperitate, de energii nebănuite şi, mai ales, de demnitate naţională.

Această generaţie de tineri, de studenţi a ştiut să facă un program de ţară şi să construiască această ţară, urmând programul respectiv. De aceea, noi ne aflăm aici în continuarea unui ideal, idealul naţional, formulat aşa de frumos în Moldova, pas cu pas, încă de pe timpul cronicarilor. Exemplul venea de mai devreme, de la Ştefan cel Mare, acela în mintea şi în sufletul căruia prima Ţară Românească era chiar ţara lui, Moldova, din moment ce el numea ţara de la sud de Carpaţi „cealaltă Ţară Românească” (l’altra Valachia), acela care a stăpânit peste o sută de sate şi cetăţi în Transilvania, care a făcut episcopie românească lângă Cluj, care era numit „conte al Transilvaniei”, căruia cronicarii Ţării Româneşti îi recunoşteau 17 ani de domnie în ţara lor. Cronicarii moldoveni din secolul al XVII‑lea – care şi‑au scris cronicile în limba română – Grigore Ureche şi, mai ales, Miron Costin, definesc termenul de român, îl consideră sinonim cu acela de valah şi spun că este cel mai general şi mai corect nume al întregului nostru popor. Dimitrie Cantemir – primul cărturar român, cu clară conştiinţă de român, de talie europeană – demonstrează ştiinţific romanitatea românilor şi vorbeşte de unitatea istorică a românilor, scoţând la lumină o Ţară Românească generică, în stare să ne unească din nou pe toţi („Hronicon a toată Ţara Româniască (care apoi s‑au înpărţit în Moldova, Munteniască şi Ardealul) din descălecatul ei de la Traian, înpăratul Râmului”). Mihail Kogălniceanu – originar prin familie dintr‑o provincie înstrăinată, Basarabia – în anul 1843, la deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, definea patria ca toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte. Patria, dacă nu exista încă întreagă pe hartă, se afla în sufletele românilor şi trăia aievea prin limba română. Boierul bucovinean de viţă nobilă şi de stirpe cărturărească Eudoxiu de Hurmuzachi a iniţiat, ca mecenat, cea mai mare colecţie de „izvoare privitoare la istoria românilor”, culese din arhivele din străinătate, colecţie pe care Academia Română o continuă şi astăzi. Vasile Alecsandri – prezent în 1871 la Putna – scrisese Hora Unirii şi Cântecul gintei latine. Prima dintre aceste poezii a însufleţit masele de români la 1859, unindu‑i între ei, iar a doua i‑a reaşezat pe români în contextul continental al popoarelor romanice, reunindu‑i cu Europa. Basarabeanul Alexe Mateevici avea să scrie, întru împlinirea programului de la Putna, cea mai frumoasă poezie închinată limbii române, declarată „limbă sfântă”, „limba vechilor cazanii”, demnă de a fi preţuită precum sfinţii din icoane. Există, după cum se vede, o anumită înţelepciune a întemeietorilor, chiar a tinerilor întemeietori, care aveau conştiinţa menirii lor de arhitecţi ai naţiunii şi ai statului naţional. Moldova are, în această „ecuaţie” românească greu de rezolvat, un rol fundamental, de promotor al românităţii noastre. Toate provinciile istorice au avut un asemenea rol, numai că Moldova a fost dintre toate cea mai oropsită de soartă şi este şi astăzi. Migratorii şi neprietenii, când atacau din vechime Ţările Române ca să le jefuiască şi să ia robi, ajungeau primii în Moldova şi plecau ultimii din Moldova spre acele stepe ale Răsăritului. Te miri că oamenii nu s‑au hainit şi au rămas drepţi prin credinţă şi că bisericile şi mănăstirile care împodobesc Ţara Moldovei sunt cele mai frumoase şi mai multe de pe faţa pământului românesc. În Moldova, sărăcia fost a trupurilor, dar nu a sufletelor şi a minţii. Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, a compensat sărăcia materială cu cea mai mare bogăţie spirituală, fiindcă spiritele tutelare ale culturii româneşti s‑au născut, în cea mai mare parte, între Carpaţi şi Nistru: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Dimitrie Cantemir, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Nicolae Iorga – ca să nu‑i pomenim decât pe cei mari – au fost cei mai importanţi dintre români în domeniile lor, dobândind valoare universală.

Prima universitate modernă a ţării nu s‑a făcut la Bucureşti, ci la Iaşi, iar aceasta nu a fost o întâmplare, ci un destin împlinit. Profesorii au venit la Iaşi de peste tot, mai ales din Transilvania, ca să arate forţa intelectuală a românilor. Românilor li s‑au împletit sorţile lor îndreptate spre idealul naţional. Cea mai importantă mişcare de modernizare a culturii româneşti din secolul al XIX‑lea a fost „Junimea” de la Iaşi, cu acel spiritus rector numit Titu Maiorescu. Cu teoria formelor fără fond, Maiorescu a criticat ceea ce era de criticat, dar a oferit soluţii şi a construit. Cultura română s‑a sincronizat treptat cu cea europeană – cum avea să spună peste ani Eugen Lovinescu – dând fondului tradiţional forme mobile şi ajustând formele închistate după fondul dinamic al modernităţii. Aceşti vechi savanţi şi creatori de spiritualitate ne‑au învăţat ce este cărturăria, ce sunt poezia, proza, dramaturgia, muzica, arta plastică, ce sunt cultura şi educaţia în general şi de ce la baza educaţiei este bine să stea cultura naţională. Ei ştiau bine, ca şi iluminiştii, de ce sărăcia spiritului conduce la paupertate şi sclavie şi cum se poate ajunge prin cultură la libertate. Educaţia superioară sau studenţia a rămas din Evul Mediu încoace fundamentală pentru spiritul liber şi neîngrădit. Fireşte, noi, în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor, nu am putut avea mult timp şcoli înalte, capabile să le concureze pe cele ale Apusului. Dar, de la un moment dat, le avem. Nu sunt precum cele de la Sorbona sau Oxford, dar sunt onorabile, ţinând cont de soarta grea pe care am avut‑o. Azi sunt în lume circa 40 000 de universităţi luate în seamă de cei care fac clasamente (sau ranking‑uri, cum se spune acum pe neromâneşte!), iar primele 4‑5 universităţi româneşti se încadrează între primele 600‑700, aşa cum primele 10‑11 de la noi se numără printre primele 1000‑1200 din lume. Este mult, este puţin, rămâne să stabilească specialiştii. Clasamentele acestea nu le‑am făcut noi, ci agenţiile internaţionale specializate. După căderea comunismului, tinerii români – ca şi odinioară – s‑au putut duce din nou la cele mai bune universităţi din Europa şi de peste Ocean, câteodată chiar din Japonia etc. Dacă vrei să studiezi o disciplină anume care în România nu există ori care este neperformantă, o direcţie specială şi nouă pe care o afli doar la o universitate germană ori olandeză, este perfect să te duci peste hotare. Dar, din păcate, la noi, bejenia universitară a devenit, în mare măsură, o modă, încât mulţi aşteaptă să ia repede bacalaureatul (unii fac şi liceul prin alte părţi) şi să plece cât văd cu ochii. Aşa le spun părinţii de mici, aşa le spun profesorii, acesta este trendul. Evident, la asta contribuie şi „târgurile de universităţi” făcute de străini în România, în timpul cărora profesioniştii comunicării ştiu să ademenească. Goana după studenţi este curentă în Occident. Am constatat, însă, că – cercetând o perioadă de timp relevantă – între două treimi şi trei sferturi dintre tinerii români care, cu oarecare sacrificii, merg la studii peste hotare ajung la universităţi mai slabe decât cele mai bune universităţi din România. Şi atunci mă întreb dacă mai merită toată strădania asta de îndepărtare de matcă. Dintre cele trei cicluri studenţeşti, măcar cel dintâi – adică licenţa – ar putea să fie făcută, de aproape oricine, cu folos, în România. Evident, fiecare este liber cu opţiunea sa în această lume globalizată, dar vin şi timpuri ca acestea, de blocaj, când te sfâşie dorul, când bunicele şi mamele se sting cătinel acasă şi când nu ai cui te plânge în limba doinei… Şi‑apoi este şi riscul mare al înstrăinării complete. Cu ce preţ? Eu mai sunt dintre acei naivi care cred că locul românilor este în România sau în preajma României, dar, fireşte, nu pot sfătui pe nimeni să nu se realizeze acolo unde doreşte. Continuitatea unui ideal înseamnă şi revenirea la matcă, aşa cum au făcut Alecsandri, Eminescu, Xenopol, Slavici, Victor Babeş, Emil Racoviţă, Titu Maiorescu şi atâţia alţii. Au fost şi din aceia care au rămas printre străini şi au devenit neaoşi acolo unde i‑a aşezat soarta, au dus faima României în lume şi au cinstit numele de român. Cu toţii merită amintirea şi preţuirea noastră.

În fond, studenţii de la Putna din 1871 ne îndeamnă la înflăcărare tinerească, în numele credinţei creştine şi al naţiunii române, dar ne îndeamnă şi la echilibru, la cumpătare, la îmbinarea tradiţiei cu înnoirea, la căutarea adevărului şi a dreptăţii, întru eterna iubire de oameni. Idealul lor ne însufleţeşte şi astăzi şi, cât timp acest ideal există, nimic din lucrarea lor nu este pierdut. Studenţii de la Putna din 2021 – urmând exemplul de responsabilitate al celor de la 1871 – au în ei forţa să copleşească răul, să îndepărteze blasfemia, să alunge aroganţa şi necredinţa, să primenească societatea noastră, conform idealului muncii stăruitoare care învinge orice. La libertatea adevărată se poate ajunge prin muncă şi prin cultură, prin educaţie serioasă şi prin virtuţi dublate de valori. Din toate acestea, va putea renaşte încrederea în forţa noastră individuală şi de grup. Iar grupul cel mai drag nouă este poporul român, vegheat de Dumnezeu, popor care, atât timp cât mai poartă în suflet şi pe buze limba română, rămâne de neclintit.

„Sus să avem inimile!”.

Discurs ţinut la Putna.
August 2021

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest