Nu e nevoie de prea multă cultură cinematografică pentru a realiza că publicul (şi cel de la noi) e foarte atent la înnoiri, la schimbarea tonului dominant la un moment dat. Ne‑am reamintit acest lucru urmărind relansarea unui film care părea „de pe altă planetă” la momentul apariţiei sale, Fiul stelelor (1988) de Călin Cazan şi Mircea Toia, şi premiera unui nou lungmetraj românesc, Băieţii buni ajung în Rai de Radu Potcoavă.
Descoperirea, remasterizarea şi valorificarea unor SF‑uri realizate în anii 1980 la Studioul „Animafilm” începuse acum vreo doi ani, când o firmă americană – Deaf Crocodile – a readus în atenţie lungmetrajul Misiunea spaţială Delta, realizat de aceiaşi cineaşti. Fiul stelelor, filmul relansat acum şi în România, a fost rezultatul unei practici obişnuite în anii ’70‑’80: transformarea unor seriale în lungmetraje, având în vedere şansa distribuirii şi în sălile de cinema. În cazul de faţă, aventurile porneau de la serialul Ultima misiune, cu episoade semnate de cei doi plus Dan Chisovski. Fiul stelelor a fost distribuit deja în Statele Unite în copii Blue Ray, noua premieră fiind însoţită de comentarii de specialitate elogioase, cum nu a avut parte nici la prima apariţie.
Trebuie să amintim că relansarea filmului SF vine într‑un moment aniversar: anul acesta se împlinesc 60 de ani de la înfiinţarea Studioului „Animafilm”, ca o consecinţă a succeselor înregistrate de animaţia noastră în competiţiile internaţionale, unde campionul absolut era Ion Popescu Gopo, autorul mult elogiatei tetralogii a Omuleţului (Scurtă istorie, 7 arte, Homo sapiens şi Allo, hallo) şi primul câştigător român al unui Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, cu primul scurtmetraj citat. Şi tot el era deschizătorul de drum în abordarea genului SF, căruia îi aparţine şi Fiul stelelor.
Un comentator american afirma, foarte corect, că filmul, pe care îl consideră „un mix între The Empire Strikes Back, Alien şi Tarzan (romanul lui Borroughs, n.n.)”, are meritul de a fi „fascinant, un produs distractiv într‑un deceniu în care Star Wars a influenţat o mulţime de scenarişti şi de artişti vizuali”. Şi tot în acelaşi comentariu se amintea un atractiv atribut al lungmetrajului animat produs în România: „Fiul stelelor arată ca o variantă de Star Wars, ca şi cum ar fi fost regizată de Alejandro Jodorowsky. Asta este mai ales pentru că nu se mulţumeşte să povestească o poveste lineară, ci explorează variate concepte ale călătoriei în timp, sărind peste perioade temporale”. (Felix Velasquez, site‑ul cinema.crazed, 2023) Comparaţia cu Jodorowsky se referă, desigur, la tenta suprarealistă a acţiunii, care începe în anul 6470. El a fost considerat de americani „un film psihedelic”, referindu‑se la cromatica saturată şi vibrantă din filmul a cărui factură vizuală aminteşte uneori de Submarinul galben al lui George Dunning. Trecând peste unele incoerenţe narative, explicate prin comentariul citit de Ion Caramitru, unele scene, bazate mai ales pe tehnica rotoscopiei, par asemănătoare unor momente de vârf ale peliculelor SF de azi. De altfel, comentariul citat aminteşte şi că „filmul arată încă fantastic pentru vârsta lui, cu câteva momente vizuale de vârf, punctând suprarealismul inerent călătoriei intergalactice a lui Dan. Regizorii integrează şi elemente de animaţie desenată clasic, permiţând filmului să pară un hibrid demn de Ralph Bakshi”. Cine cunoaşte extraordinarul Heavy Traffic al lui Bakshi, minunea de animaţie independentă din 1973 realizată prin tehnici mixte, poate înţelege imensul compliment făcut filmului.
O apariţie de tip OZN pare şi nou lansatul Băieţii buni ajung în Rai, al treilea film al lui Radu Potcoavă, care dă comediei romantice o tratare originală, îndepărtându‑se de atât de faimosul realism românesc. Este povestea lui Dan (jucat de Bogdan Dumitrache), care moare într‑un accident de maşină, ajunge în Paradis, pe o plajă pustie unde vremea e mereu caldă, iar berea mereu rece, cum ar trebui să fie. În ciuda aspectului contemporan al locului, trecerea spre Paradis este, ca de obicei, controlată de un Sfânt Petru, aici unul prietenos (Sergiu Costache). Tot aici eroul întâlneşte o fostă iubire din tinereţe, Laura (jucată de premiata la Cannes, pentru rolul din După dealuri, Cosmina Stratan). Peripeţiile lor de dincolo de moarte ne dau speranţa că şi acolo ne putem găsi perechea visată şi – de ce nu – împăcarea cu sine.
Regizorul Radu Potcoavă mărturiseşte ce l‑a mânat să imagineze un astfel de story: „Când am început să scriu această poveste, era pandemie, fugeam de oameni pe stradă şi spălam cu spirt ambalajele produselor cumpărate de la magazin. În acele zile, mai mult ca oricând, îmi doream să nu mai fiu ameninţat cu nimic – nici măcar cu Judecata Divină. Pentru că, dacă tot credem în miracole, hai să credem în toate miracolele, nu doar în alea care ne convin. Lumea întreagă se clocea în case, iar eu îmi imaginam plaja aceea superbă, pustie, în care ne aduce Dumnezeu să ne odihnim un pic, înainte de «interviu»”. Aşadar, ni se propune „o comedie romantică departe de clişeele obişnuite, cu o evoluţie neaşteptată, încurajându‑ne să credem că şi «dincolo» poate apărea o iubire într‑un tărâm magic”.
Băieţii buni ajung în Rai încearcă să ne convingă apelând la o distribuţie în care, alături de Bogdan Dumitrache şi Cosmina Stratan, mai apar Şerban Pavlu, Florentina Ţilea, Ilinca Sava, Liviu Pintileasa, Marian Râlea. Argumente de convingere găsesc şi excelentul director de imagine Andrei Butică, monteurul Cătălin Cristuţiu sau compozitorul Alin Zăbrăuţeanu. Acest film fără înjurături şi ieşiri violente propune o viziune de un romantism bine temperat şi o altă cale a cinematografului realizat cu resurse economice puţine, dar cu încărcătură emoţională numai bună să fie transmisă unui public destul de marcat de un context depresiv.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
