Spre finalul anului trecut, am anticipat bilanţul surprinzător de optimist al cinematografiei noastre, care, deşi subfinanţată şi afectată grav de restricţiile sanitare din pandemie, a continuat să producă filme de tot interesul. Semnele bune se măsurau mai ales în premiile la mari festivaluri (Ursul de aur berlinez pentru Babardeală cu bucluc sau porno balamuc de Radu Jude, Marele Premiu Scoica de aur la San Sebastian pentru Crai nou de Alina Grigore, Marele Premiu la Moscova pentru #dogpoopgirl de Andrei Huţuleac). Iar toamna s‑a adăugat pe listă Miracol, noul lungmetraj regizat de Bogdan George Apetri care, după ce a devenit primul film românesc selectat la Veneţia în secţiunea Orizzonti şi a fost foarte bine comentat de critica de specialitate, a obţinut Marele Premiu al Festivalului de la Varşovia.
După ce precedenta sa producţie, Neidentificat, fusese premiată, anul trecut, cu Premiul FIPRESCI (al criticii internaţionale) la TIFF (Transilvania Film Festival), regizorul prezent la competiţia veneţiană a fost declarat noua speranţă a cinematografului românesc de unii comentatori. De pildă, Owen Gleiberman scria în „Variety” (pe 6 septembrie 2021) despre Miracol ca „filmul care ar putea reaprinde cinematografia românească”. Autorul sugera că semnatarul său promite şi o aşteptată înnoire, pentru că el vedea, în profilul respectatei mişcări cinematografice, o anume stagnare care ar veni, după opinia lui, dintr‑o „obstinată ură de sine”.
Cel care l‑a făcut pe critic să recunoască „un spirit nou” nu e un cineast necunoscut celor care au urmărit constant evoluţia Noului cinema românesc. Bogdan George Apetri a fost remarcat de la
debutul cu Periferic (2011), o poveste cu iz detectiv care privilegia un portret feminin surprinzător, al unei foste puşcăriaşe care contrariază toate aşteptările în legătură cu ea, jucată de Ana Ularu. Pe răsturnări de situaţie şi surprize în suită, mai ales faţă de convenţiile filmului cu intrigă poliţistă, se construieşte şi profilul aparte al premiatului Neidentificat (a adăugat în palmares şi Marele Premiu al Festivalului Anonimul). Intervievat de Mihai Fulger imediat după succesul lui Miracol la Varşovia, autorul recunoştea că‑i place „să se joace cu aşteptările publicului” (Interviul Revelaţii în revista Film nr. 3/ 2021, p. 23). Absolvent de Drept în România şi apoi al Facultăţii de Film de la Universitatea Columbia, el predă acum Introducere în Regia de Film la aceeaşi universitate şi are la activ multe scurtmetraje, dar e şi semnatarul al celor trei lungmetraje deja amintite. La unele dintre ele a scris sau rescris şi scenariul, propunând poveşti din ce în ce mai inteligent articulate dramaturgic, incluzând convenţii de gen fără să opteze decis pentru o formulă care bifează convenţiile, setul de teme sau tipologia unuia consacrat. El preciza, în acelaşi interviu: „Orice film e, într‑adevăr, un joc permanent cu aşteptările publicului evident, într‑o măsură mai mică sau mai mare. Scenaristic, dramaturgic, regizoral. Nu poate exista film fără să creezi aşteptări în mintea spectatorului e baza pe care se sprijină orice poveste, indiferent de tipul ei, de gen, de cât de simplă sau complicată e. E ceva fundamental. Dar nu e scopul în sine, ci doar punctul de plecare…. E vorba, încă o dată, de respectul pe care vrei să i‑l arăţi spectatorului, nu vine din dorinţa de a‑l manipula, de a‑l scutura, de a‑l impresiona cu orice preţ”. Iar puţin mai departe adaugă: „Eu gândesc filmele pentru oamenii care îl vor vedea, sperând că vor fi cât mai mulţi, bineînţeles. Nu vreau să spun o poveste doar pentru că simt nevoia unei terapii sau ceva de genul ăsta… La fiecare alegere, la fiecare decizie, mă gândesc cum va fi receptată de cealaltă parte a ecranului, dacă funcţionează dramatic, emoţional, tematic şi, cum spuneam mai înainte, cu ideea de a le lăsa spectatorilor cât mai multă libertate, fără să le controlez fiecare reacţie”.
Progra
mul estetic rezumat astfel e foarte riguros pus în operă în filmele sale. Am remarcat şi la Neidentificat, oscilând între elemente de thriller şi de dramă de familie şi apelând la atenţia sporită a spectatorului pentru a remarca distanţarea eroului principal de profilul obişnuit al poliţistului în thriller. Şi în Miracol întreprinde ceva asemănător, alegând o structură simetrică, „în oglindă” a poveştii care se concentrează în prima parte asupra personajului feminin, novicea Cristina Tofan (Ioana Bugarin). Intrăm brusc în lumea ei, la mănăstire, de unde ea pleacă în oraşul vecin, pentru un consult medical, cu un taxi chemat de o măicuţă proteguitoare. La bordul maşinii conduse de fratele măicuţei (Valeriu Andriuţă, interpretul stareţului din filmul lui Cristian Mungiu Dincolo de dealuri) eroina schimbă câteva cuvinte cu celălalt client, un doctor care pleacă spre aceeaşi policlinică (Valentin Popescu). Conversaţia din maşină oferă deja nişte date în legătură cu eroina, care e foarte evazivă în legătură cu motivul vizitei medicale. Bănuieli care se amplifică atunci când vedem că nu migrena o aduce pe Cristina la medic, ci nevoia unui control ginecologic. Fără să aflăm exact diagnosticul, o vedem plecând intempestiv spre mănăstire, apelând la un taxi din staţie, cu un şofer vorbăreţ (Cezar Antal) care îi pune o casetă cu Gică Petrescu. Evitând un spoiler, voi aminti că prima parte are drept final că novicea nu mai ajunge la mănăstirea.
Partea a doua, perfet simetrică, reface drumul invers al eroinei, aşa cum apare în investigaţia întreprinsă de inspectorul de poliţie Marius Preda (Emanuel Pârvu), care pare implicat emoţional
nepermis de mult în anchetă. El îi anchetează nervos pe toţi cei care au avut o interacţiune cu novicea, inclusiv pe doctoriţa ginecolog, jucată cu evident rapel cinefil la rolul interpretat în lungmetrajul de debut al lui Apetri, Periferic. Declarat de regizor al doilea film dintr‑o trilogie care va avea drept fundal Piatra Neamţ, oraşul său natal, Miracol stabileşte şi alte legături cu filmele precedente ale cineastului. De pildă, cu Neidentificat, prin personajul cu ieşiri abuzive (contra presupusului criminal) al inspectorului de poliţie şi, desigur, mai important, prin tema recurentă a violenţei împotriva femeilor. Nu în ultimul rând, legătura dintre cele două filme este asigurată de plasarea în prim‑plan a unor personaje care apăreau în cel lansat anul trecut ca secundare, Cristina Tofan şi Marius Preda, jucate de aceiaşi actori: Ioana Bugarin (revelaţia feminină 2021) şi, respectiv, Emanuel Pîrvu. În plus, ambele lungmetraje cu elemente de thriller au fost filmate de operatorul Oleg Mutu, cel asociat cu o anume scriitură tipică Noului cinema românesc (bazată pe cadre lungi, deep focus etc.) lansată prin Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu.
Foarte bun constructor al suspansului, Bogdan George Apetri ştie să îndrepte curiozitatea spectatorului înspre evenimentele interioare, nu spre cele exterioare, ceea ce oferă un plus de distincţie filmelor sale. Cu Miracol a convins deja mai mult decât cu Neidentificat, ceea ce sporeşte curiozitatea noastră în privinţa următorului lungmetraj al trilogiei. Să vedem dacă se confirmă anticiparea criticilor străini că noutatea, în cinemaul românesc, vine din această direcţie.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
