Obligaţia ta morală e să asculţi, să te supui acelei voci lăuntrice – numite de mine alte dăţi Străinul, fratele geamăn, iar în romanul în versuri Ostrovul Învierii: Aedul –, să‑ţi onorezi obligaţiile faţă de ea, faţă de acea Voce absolută, notând totul până la capăt şi eliberându‑te de darul şi blestemul de a avea privilegiul de a fi ales să duci la capăt o poveste fabuloasă, al cărei epicentru ales eşti tu însuţi, deşi tu rămâi a fi un personaj secundar în toată această istorie. Eul subiectiv e oale şi ulcele în timp ce prin tine se scrie; eul subiectiv e redus la tăcere de forţa şi prezenţa covârşitoare a eului obiectiv. Abia după aceea intervine tehnica, invocată de G. Călinescu şi, da, cultura poetică, ştiinţa de a elibera versurile de balast, zorzoane, şlefuind diamantul dăruit până acesta capătă suita de calităţi, străluciri discrete, profunzime, simplitate, transparenţă şi alte calificative, descoperite ulterior de lectori, critici literari şi puse în valoare în timp. Dar nici aceste operaţiuni ce ţin de intimitatea turnului tău de fildeş nu le faci – ca să glumesc puţin – de capul tău.
De atâtea şi atâtea ori am simţit prin toţi porii cum sunt condusă spre ceva şi stăpânită de ceva nelămurit, ceva care invariabil îmi scapă – ce fac eu în această istorie‑miracol?; eu?; se cuvine să‑mi urmez intuiţia, să‑mi ascult instinctul, să ascult şi să fac ce mi se spune –, încât aproape că am încetat să mă întreb ce mi se întâmplă şi am început, pur şi simplu, să mă bucur. Când şi când, îmi propun, iarăşi, să înţeleg, apoi…, la capătul peregrinărilor prin ţara dorinţei de a înţelege, lunec din nou în albia copilăroasă a neînţelegerii şi… mă bucur, şi râd cu poftă, căci toate exerciţiile mele de înţelegere eşuează… în rime şi ritmuri, metafore, cascade de metafore, rime împerecheate, vers alb, stranii murmure, sonete, poeme în metru antic, poeme în metru safic, un soi de stranii bolboroseli sau şoapte ale cuiva dinlăuntrul meu, alte rime şi alte ritmuri, când şi când, sparte exact în clipa în care ţi‑e lumea mai dragă, cărora, uimitor, peste o vreme, în timp ce le ascultă, ceilalţi le spun poezie, iar eu, cea care le citesc cu voce albă, impersonală, aproape, în şoaptă, cu vocea cvasisugrumată de emoţie, le ascult cu aceeaşi atenţie încordată, încep să le pătrund parcă sensurile, le învăţ, le simt aburul, mă apropii parcă de matca în care au fost dictate – iar conştientizarea acestui adevăr mă face, uneori‑adeseori, să resimt un tremur straniu în mădulare – şi mă bucur de culmile‑i blânde sau de povârnişurile abrupte, stingându‑mă instantaneu într‑o silabă sau icnet, revenindu‑mi deodată, ca din senin, atunci când urmăresc – în privirile a zeci, sute şi sute
de spectatori –, iarăşi şi iarăşi, modul în care se schimbă subit ritmurile…, până „mă trezesc” din lectură ca dintr‑un vis şi – tot ca prin vis – îi văd pe cei care au ascultat şi au devenit, ca prin miracol, brusc, luminoşi. La lectura poemelor mele simt cum cei care le ascultă şi se lasă locuiţi de vraja degajată de poeme se transformă. Se transformă în profunzime. Văd şi simt lumina răsfrântă dinlăuntrul lor pe chipurile, brusc, înseninate. Straniu e că, citind poeme şi pentru lectorii pentru care limba română nu e familiară, acestea sunt aplaudate, uneori, adeseori, până să curgă versiunea în limba lor maternă; şi mă refer la cazurile în care traducerea poemelor în limba ţării‑gazdă nu e proiectată pe ecranul aflat, de obicei, în partea stângă a poetului invitat. Să înţeleg faptul că, în asemenea cazuri, iubitorii de poezie se lasă locuiţi de vraja poeziei? Sau că, pur şi simplu, sunt amfitrioni desăvârşiţi, deci politicoşi? Şi dacă e aşa, atunci din ce motive intensitatea aplauzelor scade atunci când e citit acelaşi poem în limba ţării în care mă aflu?
Cum să explic rezonanţa poemelor citite, rezonanţă numită, uneori‑adeseori, succes? Primul impuls m‑a făcut să ortografiez acel familiar şi inevitabil în anumite circumstanţe: nu ştiu. Şi de îndată în memorie mi‑a crescut o scenă descrisă şi odinioară, scenă care – înainte de a fi elocventă – rămâne a fi frumoasă; e un fragment de realitate, despre care ezit să susţin că este evenimentul cel mai important din destinul meu de scriitor; asemenea evenimente sunt câteva şi ar putea alcătui subiectul unei alte scrieri. Totuşi, secvenţa pe care o voi descrie de îndată spune multe despre relaţia scriitor‑cititor, despre importanţa literaturii şi, în special, a poeziei. Despre… Despre…
Era o primăvară cu un soare intempestiv; participam la Salonul de Carte şi Presă AMPLUS. Ca de obicei, aproape, stăteam într‑un colţ al standului Editurii Ideea europeană; scriu ca de obicei, fiindcă aleg mereu locurile de unde se vede totul, aproape, locuri imprevizibile, marginale, care din timp în timp se transformă cât ai clipi în centru. O doamnă fără vârstă le ceruse colegilor mei toate cărţile subsemnatei.
– Doamnă, sunt multe, replicase colegul meu; nici nu le avem pe toate.
– Ştiu. Le vreau pe toate, urmase răspunsul.
Doamna a fost invitată, la un moment dat, să‑i ofer dedicaţii. Scriind de zor dedicaţii, am întrebat‑o din ce motive a cumpărat cărţile mele. A urmat un răspuns la care mă gândesc, adesea, şi în ziua de azi:
– Mă hrănesc din ele. Cărţile dvs. mă ajută să trec prin viaţă. Mă ajută să rămân eu însămi, să rezist.
Variaţiuni ale aceluiaşi răspuns am auzit nu o dată şi cred că toate laolaltă reflectă o realitate şi, totodată, un dar – ca să nu zic o mostră – a modului în care un scriitor, mai grav, un poet influenţează, formând, lumea, mai exact, oamenii care se apropie de cărţile acestui serv al lirei. Cred că poezia apropie oamenii, le aduce aminte despre lucrurile cu adevărat importante şi îi deschide, harponându‑i mai aproape de Cer, căci îi face să uite de fuga şi dulcile bocceluţe ale cotidianităţii, să lunece în acea stenică, vitală „indiferenţă la eveniment”, invocată de G. Călinescu în timp ce scria la Istoria literaturii române…, şi să se întoarcă cu feţele toate spre propriul Suflet. Măcar pentru o clipă. Măcar pentru un ceas. Da, acea oră obligatorie pe zi – invocată tot de G. Călinescu – repaus în care să te retragi, să te smulgi curgerii fluviului nevăzut şi extrem de viu al existenţei şi să rămâi tu însuţi: cu tine, pentru tine, prin tine (pentru că în această poveste unică şi fabuloasă care e viaţa – tu însuţi, pentru tine însuţi, eşti cel mai important inclusiv fiindcă tu însuţi rămâi a fi, nietzschean vorbind, o punte, o punte‑miracol, care duce spre acel Ceva, spre Cel care este şi te iubeşte atât de profund, atât de total, cu o iubire necondiţionată – o iubire nebună, afirmă acel straniu eremit din miezul Cetăţii: Pavel Evdokimov. Oră în care asculţi muzică de calitate, citeşti, te rogi, stai cu tine însuţi, gândeşti cu capul tău şi realizezi, adesea, că aici, în marea trecere, eşti pe cont propriu şi că eşti însoţit clipă de clipă; vorbeşti cu Doamne, Doamne – cum susură la şapte ani nepotul meu, Matei Semion, care, atunci când e întrebat dacă merge la biserică, răspunde invariabil: „Da, da, mergem la Doamne, Doamne”.
A exclude poezia, artele din viaţa de zi cu zi, e ca şi cum ai omite sufletul din complicata, din fabuloasa alcătuire care este omul. A vorbi despre utilitatea poeziei e ca şi când ai aduce în discuţie – în mod absurd, barbar sau abuziv numai, ca să nu zic neavenit – utilitatea sufletului, e adevărat, în miezul unei epoci înjugate dictaturii utilitarismului, tehnologiei, confortului şi politicilor corecte, a întâlnirii la o răscruce – când şi când, împânzită de contradicţii – a unor ideologii ce‑şi regăsesc extremele (stigmatizate de un neo aşezat în faţă) cu rădăcinile întinse până spre prima jumătate a secolului trecut, e adevărat, de astă dată, în strictă şi vie contemporaneitate, acestea fiind reînnoite, schimbate la faţă, adaptate vremii şi, cu toate acestea, lesne recognoscibile, da, oricât de ingenioase ar fi semnele adaptării, menite să ascundă feţele limitelor care bântuie societatea zilelor noastre. Aşadar, e vremea reevaluării tuturor valorilor. În acest context al reevaluării începute cu relativizarea mai tuturor valorilor, ele sunt puse la încercare, sunt scrutate, cântărite de seculariştii înverşunaţi sau de nihilişti şi încercate de şapte ori – vorba psalmistului, ca argintul – ca să se vadă dacă rezistă tăvălugului globalizării, demitizărilor succesive şi tarelor confortului excesiv. Întrebările ţintind nevoia de poezie, nevoia de literatură, prin urmare, devin, aici, acum, cât se poate de fireşti şi aduc din start un calm fără fisură impus de conştientizarea nevoii de valoare, pe de o parte, iar pe de alta, de conştiinţa propriei valori; să cunoşti valorile culturii naţionale şi universale – şi să exişti în aerul lor –, indiscutabil, e o necesitate şi, totodată, un privilegiu. Unele dintre cele mai pregnante răspunsuri la întrebările ţintind nevoia de poezie, cultură şi nevoia de literatură, ni le‑a oferit perioada de izolare impusă pe parcursul realei sau falsei pandemii (vom respira fără mască în curând şi vom vedea), când au explodat statisticile care vizau direct, contondent, vizualizările înregistrate în tururile on line făcute prin muzeele de artă ale lumii, în timpul vizionării spectacolelor, lecturilor publice şi festivalurilor de poezie, pe parcursul lansărilor de carte etc. etc., toate activităţile culturale fiind mutate, fără excepţii, în salvatorul – pe termen scurt – spaţiu on line. Insist, temporar salvatorul, pentru că evenimentul cultural are nevoie de prezenţa reală, vie a publicului, relaţia poet‑public, artist‑public funcţionând conform principiului vaselor comunicante.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
