Eseu - Publicistică

I. O reuşită deplină

Exceptându‑i pe adepţii săi entuziaşti dintotdeauna, care vor parcurge noul roman al lui Mircea Cărtărescu pentru bucuria de a se regăsi într‑un perimetru ficţional superb reconstituit, pasionant şi atractiv, fixat caligrafic într‑o dantelărie retorică uşor arhaizantă, proprie Levantului de odinioară, din substanţa senzorială a căruia noua intreprindere se şi trage, cititorii lui Theodoros (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2022) se vor împărţi, presupun, în două tabere distincte. În prima dintre ele, cea a mefienţilor apriorici, îi vom regăsi pe cârcotaşii de serviciu ai „supralicitatului” om de casă al editurii lui Gabriel Liiceanu, pregătiţi să‑şi verse damful şi fierea pe seama tuturor neîmplinirilor, reale sau imaginare, pe care un autor le poate acumula într‑o carte de peste 600 de pagini, frumoasă de altminteri şi complexă, dacă ţinem cont de exotismul subiectului abordat, adică domnia, sfârşită tragic, a unui violent împărat etiopian, Tewodros II (1855 – 1868), care uzurpă tronul, îşi pune ţara pe o traiectorie de modernizare compatibilă cu exigenţele civilizaţionale ale secolului al XIX‑lea, dar se şi răzbună crunt pe Occident prin luarea de ostatici şi printr‑o violenţă atroce, primară, care îl va aduce în cele din urmă în situaţia de a se sinucide.

Întrucât englezii au fost aceia care au „executat” voinţa punitivă a Occidentului, Sir Robert Napier luând cu asalt citadela etiopiană Magdala, Tewodros fiind pus într‑o situaţie ultimativă, extremă, exegeza ştiinţifică a fenomenului a luat o amploare considerabilă, sincronă cu evenimentele de pe teren, ea extinzându‑se pînă la analiza minuţioasă a unor detalii cu economie internă specială, cum sunt cele două scrisori cu caracter testamentar trimise de către împărat asediatorilor săi înainte de a‑şi pune de două ori ţeava pistolului în gură, prima tentativă de sinucidere fiind ratată. Nefiind deloc singulare, detaliile sunt suficiente pe moment pentru a sugera că un roman multistratificat cum e Theodoros nu se poate concepe fără ca radiografia socio‑istorică şi spirituală a ţinuturilor şi comunităţilor umane pe care le cuprinde cartea să fie făcută în prealabil foarte atent, cu o disciplină de erudit conştientă de exigenţa morală a exactităţii, chiar dacă ecuaţia finală pe care autorul şi‑o propune este una vizionară şi fantasmatică, spiritualist‑iniţiatică.

Aşa se face că în cea de‑a doua categorie de cititori i‑aş rostui pe răbdătorii erudiţi avizaţi, şcoliţi sub rafturi de cărţi grele în textele enciclopedismului ficţional iniţiatic şi pe arta combinatorie a istoriilor contrafactuale, care se vor apropia de Theodoros ca de un festin intelectual cu totul special, manierist şi sofisticat, înrudit, ca manieră de tratare hermeneutică sau simbolizantă, cu faimosul Baudolino al lui Umberto Eco. Cred, în consecinţă, că nu poţi parcurge cartea dintr‑un foc, răsuflând uşurat că ai înţeles‑o. Dimpotrivă, e un volum ofertant, dar extrem de solicitant, care presupune abordarea disparată a unor domenii la început incongruente, asamblate ulterior într‑un „organism” epic hibridizat, compus din suprafeţe disparate şi din fragmente ce vin unul spre celălalt, aşa cum fac afluenţii distanţaţi geografic ai câte unui fluviu însemnat, care curg înspre viitoarea albie comună fără să ştie că această unire le este predestinată. Acesta e motivul care mă face să presupun că destinul lui Theodoros în literatura română se va contura, în primul rând, pe linia erudiţiei academice, şi mai puţin pe aceea a receptării ingenue. Raportul e biunivoc: romanul îşi triază cititorii prin iniţierea prealabilă pe care le‑o solicită, însă îşi şi creează, la rândul său, auditoriul, oferindu‑i acestuia câteva domenii şi structuri inedite, pe care literatura română nu le‑a experimentat până acum decât la nivelul elitei şi doar pe texte ce vin dinspre un alt areal intelectual şi cultural decât al nostru.

Romanul nu dispune de o desfăşurare liniară, ci este construit pe modelul postmodern al quilt‑ului, al patchwork‑ului, unde suprafeţe brodate separat se adună în cele din urmă într‑o unitate estetică de tip eterogen, bazată pe disparităţi şi pe fragmente lejer convergente. Infinit mai bine lucrat decât Solenoidul, viciat pe alocuri de o grafomanie scăpată de sub control, Theodoros propune şi o altă perspectivă integratoare decât romanele „poetice” de până acum, aflată la întretăierea dintre Bildungsroman şi questa iniţiatică cu finalitate parabolic‑spiritualistă, chiar mesianică, separarea de linia ideatică Orbitor‑Solenoid fiind marcată, cu precădere, prin renunţarea la obsesia coordonatoare a „teseractului”, a „centrilor energetici” subterani care structurează cosmosul şi supramotivează comportamentul personajelor. Locul ei e luat, aici, de amprenta modelatoare, de tip gnostic, a dualismului cosmogonic, datorită căruia destinul personajului e „scris”, în fiecare moment al vieţii sale, deopotrivă de către Dumnezeu şi de către Diavol, sursa perspectivei reprezentând‑o, în afara lui Kebra Nagast, de care vom vorbi imediat, o operă majoră a misticismului iudaic, Sefer Ha‑Bakir (Cartea Strălucirii), atribuită, în primul secol al erei noastre, înţeleptului Nehunya ben HaKanah, care este un comentariu (midrash) al primelor cărţi ale Genezei, bazat pe o extrapolare din Ecleziastul 7:14, în care se spune că Dumnezeu a creat, în acelaşi timp, şi Binele, şi Răul, cele două manifestându‑se simultan şi inseparabil în fiecare fenomen al lumii.

Dualismul traversează Theodoros de la un capăt la altul, protagonistul fiind „uneori o bestie cu chip de om, iar altă dată un crin cu mireasmă dumnezeiască”. Vom reveni asupra acestei naturi ambivalente în partea a doua a cronicii noastre, aducând‑o acum în discuţie doar pentru a sugera profunda iniţiere prealabilă a autorului în această problematică, împlinită şi prin intermediul unor lecturi nuanţate din Vechiul şi Noul Testament. I se adaugă o monografiere scrupuloasă, ajutată de numeroase lucrări de referinţă, a multor altor domenii care alcătuiesc „patchworkul” final, cum sunt, de pildă, sociologia rurală de secol XIX a domeniilor boiereşti din Valahia, cu o specială atenţie acordată Gherganiului, moşia boierului Tachi Ghica în care este plasată naşterea protagonistului, harta mobilităţilor balcanice sau a traseelor piratereşti din aceeaşi perioadă, istoria socială, politică, cutumiară şi religioasă a Etiopiei din faza de început a modernizării ţării, istoria bizarului (până în ziua de azi…) împărat american Joshua Norton, din San Francisco, născut în aceeaşi zi cu protagonistul romanului, în data de 4 februarie 1818, sau elemente de istorie a Angliei victoriene, indispensabile pentru economia textului, dacă ţinem cont de obsesia bolnăvicioasă a împăratului cel real, Tewodros II, de a fi cauţionat de către campionii civilizaţiei tehnologice din secolul al XIX‑lea, convertită ulterior într‑o frustrare de o cruzime aparte, care va justifica, în cele din urmă, expediţia punitivă a lui Sir Robert Napier, sfârşită cu cele două tentative de sinucidere din asediul de la Magdala, prima dintre ele eşuând atunci când pistolul a cărui ţeavă împăratul şi‑a vârât‑o în gură a refuzat să percuteze.

Acestor detalii inventariate monografic, cu o acurateţe ştiinţifică foarte precisă, li se adaugă reconstituirea, de asemenea extrem de scrupuloasă, a ambientului geografic în care evoluează personajele (Valahia, Israel, insule şi oraşe din Arhipelagul Grec, America Împăratului Norton sau Etiopia Reginei din Saba şi, ulterior, aceea a fiului ei Menelik şi, în final, cea a lui Tewodros şi a preopinenţilor săi, pentru a trece în cele din urmă în Anglia Reginei Victoria). Numai antropologia sau nomenclatorul de plante, de animale sau cel al eresurilor, credinţelor şi superstiţiilor aferente fiecărei regiuni sau zone geografice prezente în roman, de regulă vag cunoscute, necesită săptămâni bune de cercetare în biblioteci credibile, cât de cât complete, şi de fixare comparativă. Autorul merită, cu prisosinţă, întreaga noastră admiraţie pentru minuţia de erudit devotat, responsabil, pe care şi‑a fundamentat fantasmele, „trupul material” al romanului mustind de o senzorialitate expresivă de tip special. Din nou, e „lecţia” Levantului aici, unele similitudini revenind şi la paliere de care ne vom ocupa în partea a doua a acestei cronici. Până atunci, o precizare: se simte, la tot pasul în Theodoros, bucuria, euforia, aproape juisanţa cărora autorul li s‑a abandonat atunci când şi‑a scris romanul. Sper să nu fiu înţeles greşit, dar am avut de multe ori impresia că supralicitarea imaginarului erotic din roman reprezintă extrapolarea unor voluptăţi de o intensitate specială, exorcizantă.

Nedorind să‑i îndepărteze câtuşi de puţin pe inocenţi, Cărtărescu e onest până la capăt cu cei care iau cartea în mână, atrăgându‑le atenţia, într‑o mică postfaţă, asupra potenţatei încărcături culturale care a generat romanul, prin asimilarea bibliei etiopiene Kebra Nagast (Gloria regilor Etiopiei), din care sunt preluate câteva scenarii specifice inexistente în versiunea canonică a Vechiului Testament, cum sunt detaliile, reconstituite ficţional, ale vizitei efectuate de Regina din Saba (Sheba) la Ierusalim, în căutarea înţelepciunii Regelui Solomon, sau sustragerea ulterioară a Chivotului Legii de către fiul acesteia, Menelik, şi aducerea sa pe ascuns în Etiopia, unde unii cred că s‑ar afla şi astăzi. Kebra Nagast e accesibilă cititorului român printr‑o versiune publicată de către Editura Cartier din Chişinău în 2011, reluată ulterior în 2023, regretabil fiind doar faptul că traducătorii din engleză ai textului, Felicia Andreca şi Liviu Papuc, au suprimat inexplicabil aparatul ştiinţific al ediţiei clasice pe care au lucrat, cea de la Oxford, din 1932, tradusă de către egiptologul Sir E. A. Wallis Budge (pe care, însă, editura n‑o menţionează ca sursă!), reducând la o păginuţă meschină impresionanta introducere de 80 de pagini a ediţiei originare, din care cititorul interesat ar fi putut afla mai multe. Mai sunt neconcordanţe, inclusiv de terminologie istorică, motivul pentru care ne oprim acum asupra lor fiind acela de a‑l avertiza pe cititorul român în privinţa acurateţei transpunerii, cu atât mai mult cu cât Mircea Cărtărescu inserează în romanul său pasaje din această traducere, echivalenţele fiind, în aceste cazuri particulare, din fericire corecte.

Nota finală adăugată la Theodoros este şi aceea care explică sursa scenariului istoric contrafactual din roman, identificabilă într‑o scrisoare din 1883 a lui Ion Ghica „adresată lui Vasile Alecsandri, [unde] autorul face presupunerea, bazată pe o epistolă către regina Victoria, păstrată în arhivele britanice”, că un tânăr servitor valah din Ghergani, numit Theodoros de către mama sa, grecoaica Sofiana, „ar fi devenit, după câteva decenii de aventuri nebuloase, Împăratul Tewodros II al Etiopiei”, care, aşa cum am menţionat deja, a domnit între 1855 şi 1868, el punând capăt unei foarte lungi perioade de incertitudine politică şi administrativă, dominată de luptele intestine dintre diferitele serii de „prinţi locali războinici” (Zemene Mesafint), istoriografia etiopiană şi cea internaţională rămânând, până azi, împărţită în ceea ce‑l priveşte, unii considerând că Tewodros II a reprezentat secvenţa finală, de amurg, a deceniilor de instabilitate politică, alţii fiind, dimpotrivă, de părere că domnia lui a fost una de tip auroral, marcând începutul unui incontestabil avânt de modernizare.

O contribuţie însemnată în ceea ce‑l priveşte este adusă de Taye Asefa, care discută, în The Journal of Ethiopian Studies (vol. 16, iulie 1983, pp. 115‑128), reprezentările lui Tewodros II în diferite opere de ficţiune, în cauză fiind câteva piese de teatru, dar şi romane, cel mai cunoscut pe plan internaţional fiind Warrior King (Regele războinic), publicat la Londra în 1974 de către Sahle Sellassie Berhane Mariam. Cred că între imaginarul acestui roman şi cel din Theodoros există unele corespondenţe, însă despre ele şi despre suprastructura spirituală a noului roman al lui Mircea Cărtărescu vom vorbi în cronica din numărul viitor. Tot acolo, despre Graal şi alte analogii complexe.

(Va urma)

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

Total 1 Votes
0

Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri Grădina magistrului Thomas.

A mai publicat: Xenograme (1997), Visul lupului de stepă (1999), De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul (2001), Opoziţii constructive (2002), Matei Călinescu. Monografie (2003), Cercul de graţie (2003), Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic (2003), Mitologie generală I. (2004), Despre Thomas Mann şi alte eseuri (2005), O carte pe săptămână (2007), Pornind de la Nietzsche (2010), Existenţa diafană (2011), Homo brucans şi alte eseuri (2011).

A coordonat volumele colective Experienţa externă (1999), respectiv Ion Pop – şapte decenii de melancolie şi literatură (2011) şi a realizat câteva traduceri.

Este membru al Uniunii Scriitorilor.

A colaborat la numeroase volume colective, printre care: Dicţionarul Scriitorilor Români (DSR, I-IV), Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (DESR), Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti (I-IV), World Novel Compendium, I-II (Facts on File, New York, 2008).

Bursier multiplu al Colegiului Noua Europă din Bucureşti, a beneficiat de stagii de pregătire în Marea Britanie (Oxford, 1999), Statele Unite şi India: bursier Fulbright în 1992, la Indiana University, Bloomington; visiting fellow la New York, Columbia University, respectiv la Institute for Psychohistory (1997, 1999, 2000), la University of North Carolina, Chapel Hill (2001), Jawaharlal Nehru University din New Delhi (Institute of Advanced Study, 2009) şi Universidad de Granada (2012). Incadrarea de baza: prof. univ. dr, Univ. Babes-Bolyai Cluj-N, Facultatea de Litere, Departamentul de Lit Comparata. Publică frecvent în Contemporanul/Ideea Europeană.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button