Istorie – Documente – Politică

Ştefan cel Mare – prevestitor al „Daciei” şi apărător al „Republicii Creştine”

În 1473, adică acum 550 de ani, Ştefan cel Mare purta trei bătălii, una cu oastea condusă de Radul cel Frumos, domnul Ţării Româneşti, alta cu o garnizoană munteană la cetatea Dâmboviţa şi a treia cu o armată otomană şi un corp de oaste muntean, toate într‑un interval de zece zile. Nu ar fi lipsit de interes să vedem ce timpuri erau acelea când se petreceau asemenea fapte. 

Ştefan al III‑lea, supranumit „cel Mare”, face parte dintr‑o adevărată galerie de luptători din „prima linie” pentru apărarea „Republicii Creştine”, în „secolul de aur” al rezistenţei antiotomane. Aceştia au fost Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Drăgulea, supranumit „Ţepeş”, Matia Corvin, ca să nu‑i menţionez decât pe cei din spaţiul vechii Dacii. În primăvara anului 1457, Vlad Ţepeş i‑a oferit sprijin tânărului Ştefan, cu care se cunoscuse de copil, spre a ajunge domn al Moldovei. Cu aceasta, marele efort antiotoman trecea, după Transilvania şi Ţara Românească, asupra Moldovei.

Ştefan a fost cel mai important domn român din Evul Mediu, a stat în fruntea ţării aproape o jumătate de secol şi a dat nume şi conţinut unei epoci, ca şi regina Elisabeta I în istoria Angliei sau ca şi Cazimir al IV‑lea în istoria Poloniei. Poporul l‑a numit „mare şi sfânt” încă din timpul vieţii, l‑a slăvit ca pe un erou şi l‑a imaginat mereu, peste veacuri, cu crucea într‑o mână şi cu sabia în alta. După fiecare izbândă contra „păgânilor” (dar şi contra altor inamici), indiferent de rezultat – spune tradiţia –, ridica câte o biserică, ca să aducă preaplecată mulţumire Domnului. Astfel, a înălţat zeci de biserici şi mănăstiri, fiind unul din cei mai mari ctitori din istoria României. Astăzi, el este trecut în calendar, între sfinţi, după cum au fost proclamaţi în alte calendare mulţi suverani importanţi din întreaga Europă.

Ştefan s‑a impus cu greutate la tron, fiindcă avea duşmani chiar între membrii familiei sale, dornici de putere, aşa cum avea inamici şi între boieri, temători de domni puternici. Cu stăruinţă, el a învins toate împotrivirile, a „tăiat” (a condamnat la moarte) o parte dintre boieri şi şi‑a întărit domnia. A mărit domeniul (bunurile, moşiile, curţile) domnesc, a întărit sfatul ţării cu boieri credincioşi, a dezvoltat oraşele şi a pregătit bine armata. A asigurat funcţionarea şi înflorirea economiei şi, mai ales, a negoţului (îndeosebi cu oraşele din Transilvania şi Polonia) şi i‑a răsplătit pe cei credincioşi cu slujbe şi moşii. Domnul s‑a bazat mult pe boierimea mică şi mijlocie, pe orăşeni şi pe ţăranii liberi (numiţi răzeşi). A întărit cu mare folos cetăţile de apărare dinspre munţi, dar mai ales pe cele de pe Valea Nistrului, apărând astfel Moldova de incursiunile duşmanilor tătari.

Nici în exterior nu era înconjurat de prieteni. Ungaria şi Polonia se întreceau să‑şi impună suzeranitatea, în chip apăsător, asupra Moldovei, iar Imperiul Otoman dorea să‑şi subordoneze şi el această ţară. Domnul a folosit cu dibăcie rivalitatea ungaro‑polonă pentru a asigura independenţa ţării sale. Iniţial, s‑a recunoscut, conform tradiţiei, vasal al regelui polon şi, în paralel, s‑a luptat pe cale armată cu Ungaria, a cărei oaste a învins‑o, cu greu, la Baia, în decembrie 1467. Unii boieri moldoveni au trădat atunci, dar, cu toate acestea, regele Matia a plecat de pe câmpul de bătălie pe targă, cu „răni de moarte” (vulnera lethalia).

Nu mult după aceasta, în ciuda unor ani de relaţii încordate, suveranul Ungariei a înţeles că este mai bine să aibă un aliat în Ştefan cel Mare, iar relaţiile dintre cele două ţări s‑au îmbunătăţit. Între Ungaria şi Moldova s‑au încheiat tratate de alianţă, în formă medievală, ca între doi principi creştini, unul mai puternic (suzeran) şi altul mai slab (vasal). Dar domnul Moldovei nu a rămas mereu „slab” şi nici nu a acţionat în postură de supus. Prestigiul lui Ştefan cel Mare şi influenţa sa în Transilvania creşteau pe zi ce trecea. În primăvara lui 1479, saşii braşoveni îl considerau pe Ştefan menit să le fie lor apărător sub autoritatea Sfintei Coroane a Ungariei. Cam tot pe‑atunci, domnul de la Suceava avea să ridice episcopie şi biserică episcopală românească lângă Cluj (la Feleacu), sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei. Iar regele Matia avea să dăruiască mai apoi voievodului român două cetăţi (Ciceul şi Cetatea de Baltă), cu domenii întinse şi cu zeci de sate româneşti, în Transilvania. Spre finalul secolului al XV‑lea, Polonia a devenit ameninţătoare, voind să impună pe tronul Moldovei un prinţ polon. Dar oastea polonă invadatoare a fost învinsă de moldoveni în 1497, la Codrii Cosminului (nu departe de Cernăuţi, în nordul Bucovinei, azi în Ucraina), iar după aceasta, şi între Polonia şi Moldova s‑a încheiat un tratat de alianţă, acesta cu suprimarea totală a vechilor relaţii de suzeranitate‑vasalitate.

Mai dificile şi complicate au fost raporturile cu Poarta, cu Imperiul Otoman. Cu un an înainte de venirea lui Ştefan la tron, domnul de atunci al Moldovei, Petru Aron, acceptase plata simbolică a unei sume de bani către sultan, ca o răscumpărare a păcii (ceea ce însemna neamestecul turcesc în treburile ţării în schimbul plăţii). Ştefan a plătit un timp tributul, care‑i asigura liniştea, dar s‑a pregătit de luptă, fiindcă nu se putea lăsa la voia „păgânilor”, el socotind ţara sa drept o „poartă a Creştinătăţii” (în sens de stavilă sau zid în faţa apăsării otomane). Domnul a încheiat alianţe, a făcut planuri, a încercat să atragă de partea sa şi Valahia dinspre sud sau, cum o numea el, „cealaltă ţară românească”. Pentru domnul moldovean, prima ţară românească era chiar Moldova, adică ţara sa. S‑a luptat şi s‑a duşmănit cu mulţi dintre domnii de la sud de Carpaţi, contemporani ai săi şi vorbitori de aceeaşi limbă (chiar şi cu Vlad Ţepeş), atunci când interesele sale şi ale Moldovei o cereau şi când aceşti domni se dădeau prea uşor de partea sultanului. Pentru aceşti principi din Evul Mediu conta mai întâi credinţa, dinastia, persoana lor şi ţara, încât etnia şi chiar rudenia de sânge erau de mai mică importanţă. Or, scopul principal al lui Ştefan, pentru cea mai mare parte a domniei sale, a fost eliminarea ameninţării otomane. Când totul era pregătit, domnul a refuzat plata tributului, după care sultanul a trimis contra Moldovei o armată de 120 000 de oameni (din care făcea parte şi oastea Ţării Româneşti). Ştefan, cu vreo 40 000 de oameni, plus câteva mii de ardeleni şi de polonezi, a reuşit să obţină marea victorie de la Vaslui (Podul Înalt), la 10 ianuarie 1475. După bătălie, domnul român a trimis o scrisoare circulară către toţi monarhii creştini din Europa, prin care el aducea la cunoştinţă biruinţa („am luat sabia în mână şi, cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic, am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii, i‑am biruit şi i‑am călcat în picioare şi pe toţi i‑am trecut pe sub ascuţişul sabiei noastre”) şi le arăta marea primejdie care se prefigura pentru Moldova şi pentru Europa, dacă nu veneau cu ajutoare. Împăratul turcilor va veni curând, cu toată puterea sa – spune domnul – „să supună ţara noastră, care este poarta Creştinătăţii şi pe care Dumnezeu a ferit‑o până acum”, iar „dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva! – atunci toată Creştinătatea va fi în mare primejdie”. Ajutorul cerut nu a venit însă şi, în vara lui 1476, Ştefan a înfruntat singur o oaste uriaşă, condusă de însuşi cuceritorul Constantinopolului. În înfruntarea directă care a avut loc (la Războieni sau Valea Albă), oastea Moldovei a fost învinsă, dar otomanii nu au putut trage folos de pe urma victoriei, datorită tacticii de pustiire aplicate de moldoveni. Oastea inamică a fost urmărită şi obligată să se retragă peste Dunăre, fără să‑l poată înlocui pe domn şi fără să poată supune ţara.

În ciuda acestor presiuni otomane continue şi a sacrificiilor imense făcute de Moldova, Ştefan cel Mare nu a încetat să spere într‑o mare alianţă creştină, absolut necesară salvării ţării sale şi, prin ea, a întregii civilizaţii europene. A adresat adesea, pe calea diplomaţiei, chemări la rezistenţă comună şi conjugată, fără să primească, din păcate, prea multe răspunsuri concrete şi eficiente.

Până la urmă, dezamăgit şi fără sprijin, Ştefan s‑a văzut în situaţia să facă pace cu turcii, să le cedeze (în 1484) cele două importante cetăţi de la Dunăre şi Mare (Chilia şi Cetatea Albă) şi să plătească anual un tribut. Simţind presiunea crescută dinspre otomani, domnul şi‑a asigurat alianţele creştine europene. Îndată după moartea lui Matia Corvin (aprilie 1490), Maximilian, „regele romanilor”, a cerut Transilvaniei să‑l accepte drept guvernator în numele său pe Ştefan, voievodul Moldovei, fidelul regelui romano‑german. Era vorba despre o adevărată „proclamaţie transilvăneană” a lui Maximilian, dată la Graz, în 11 august 1490: „Venerabililor, măriţilor, aleşilor, nobililor şi onorabililor şi chibzuiţilor prelaţi, baroni şi nobili şi comiţi ai târgurilor şi satelor şi dregătorilor şi cârmuitorilor acestora de oriunde, în Transilvania orânduiţi, iubiţilor fideli ai noştri şi ai Regatului nostru al Ungariei, mila regească şi tot binele. […] Vă punem în vedere şi poruncim tuturor ca pe acest Ştefan Voievod, venit în numele nostru, să‑l ascultaţi şi să vă supuneţi lui şi să aveţi, pentru nevoile voastre, adăpostul vostru la el”.

La 1490, Ştefan cel Mare trebuia să intervină în Transilvania, în conivenţă cu Habsburgii, dar domnul a condiţionat intervenţia de înţelegerea Habsburgilor cu Ioan Corvin, fiul lui Matia, împărţind demnitatea regală a Ungariei. Domnul i‑a şi scris tatălui lui Maximilian, împăratul Frederic al III‑lea, să‑l „aleagă” rege al Ungariei pe acest Ioan. Relaţiile lui Ştefan cu Ioan Corvin s‑au deteriorat ulterior.

Până la urmă s‑a întâmplat cum prevăzuse Ştefan al Moldovei: Ungaria a fost împărţită legal, dar nu între Habsburgi şi Hunedoreşti/ Huniazi, ci între Habsburgi şi Jagielloni. Ştefan s‑a adaptat situaţiei şi şi‑a conservat domeniile primite de la Matia în Transilvania. Poziţia lui a fost sprijinită de impunerea lui Bartolomeu Drágffy, cuscrul lui său şi urmaşul Drăgoşeştilor, drept co‑voievod (de la 1493) şi apoi singur voievod (de la 1494) al Transilvaniei. În consecinţă, Viena şi Veneţia l‑au considerat şi prezentat oficial pe Ştefan drept „contele Transilvaniei”.

Nu peste mult timp, ca dovadă a marelui său renume şi a puterii sale, prin 1496‑1497, domnul Moldovei era invitat să intre într‑o alianţă secretă cu „regele romanilor”, Maximilian de Habsburg, în vederea răsturnării de la putere a Jagiellonilor şi mai ales a lui Vladislav, regele Ungariei şi Boemiei. Moldova se afla „sub tutela şi protecţia specială” a regelui romanilor. În februarie 1498, prin solul Gutierre Gómez de Fuensalida (c. 1450 – c. 1535), „regele romanilor”, Maximilian de Habsburg, le‑a transmis „regilor catolici”, Ferdinand şi Isabella, planul său de reformă a continentului. Proiectul pornea de la realitatea – în viziunea sa – că jumătate din Ungaria era cu românul, era ţinută de român (de Ştefan al III‑lea cel Mare al Moldovei) – una parte del Reyno de Ungria es con el Valaco –, iar jumătate era cu Maximilian, îl chema pe acesta ca stăpân al ei (Maximilian fiind, de altminteri, în mod legal, din anul 1492, co‑rege al Ungariei). Mesaje similare au fost trimise aliaţilor milanezi ai „regelui romanilor”.

Înainte de 1 martie 1496, republica veneţiană a introdus oficial în registrele senatului ei Dacia alături de Ungaria şi Polonia, aşa cum Ungaria şi Valahia fuseseră unite de aceeaşi republică între martie 1475 şi martie 1481. Ungaria şi Polonia împărţiseră până atunci – începând cu primăvara anului 1489 – Răsăritul Europei în registrele care, la rândul lor, împărţeau lumea.

Maximilian şi Veneţia l‑au împăcat apoi pe Ştefan, „căpitanul Veneţiei” de la 1492, cu Ioan Corvin, nobil şi cetăţean veneţian de la 1497. Acesta urma să primească, în calitate de rege al ei, Croaţia, unită personal cu Ungaria de aproape patru secole. Croaţia a fost adăugată formulei mai vechi de trei (Hungaria, Polonia et Dacia) pentru Răsăritul Europei. Ea devenea astfel: Ungaria, Polonia, Dacia şi Croaţia. Practic, totul se împărţea între patru familii: familia lui Maximilian prelua Ungaria, familia lui Matia – prin Ioan – lua Croaţia, familiei lui Ştefan cel Mare îi revenea Dacia, iar Jagiellonii se mulţumeau cu Polonia (şi, când se putea, cu Boemia şi Lituania).

Formula avea acordul tacit al Imperiului Otoman. În vara lui 1497, sub privirile binevoitoare ale ambasadorilor Romei şi Veneţiei, în prezenţa solilor Moldovei, sultanul Baiazid al II‑lea şi regele Maximilian s‑au aliat în mod oficial. Formula avea şi acceptul Rusiei. În aprilie 1498, Dimitri, nepotul lui Ivan al III‑lea, a devenit succesorul său. Dimitri era fiul Elenei Voloşanca (adică Elena Românca), fiica lui Ştefan cel Mare şi văduva lui Ivan Ivanovici, primul născut al lui Ivan. Veneţia a păstrat formula Hungaria, Polonia, Dacia et Crouatia până după bătălia de la Mohács (1526).

Ştefan cel Mare a făcut şi alte coaliţii politice, unele bazate pe căsătorii avantajoase, în lumea catolică şi ortodoxă, nădăjduind pentru o clipă – cum s‑a văzut – şi în sprijinul Rusiei. Era respectat din Roma şi Veneţia până departe, în hanatul lui Uzun Hasan, adică peste tot unde se ţeseau planuri contra turcilor.

La 1489, Ştefan cel Mare avea să fie şi el numit „rege al Daciei” (re de Dacia), într‑un înscris milanez, iar Veneţia, care ştia, în 1492, că voievodul se intitulase „rege al Moldovei”, investea bani în el. Pe acelaşi principe român, Marino Sanudo îl caracteriza, la 1502, ca fiind „dacul” (el dacho).

Titlul de „rege”, dat domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, poate să surprindă şi el la prima vedere. De regulă, domnii (voievozii) români sunt chemaţi în documentele latine duci, principi sau chiar vaivoda. Dar, în anumite cercuri occidentale, se ştia că ei sunt sau se consideră pe sine principi suverani şi că nu erau cuceriţi de otomani, chiar dacă, de la un timp, acceptaseră să fie tributari sultanului. Şi astfel, denumirea de „rege” venea uneori de la sine. Pe de altă parte, perioada de la finele Evului Mediu nu excelează prin preciziunea termenilor, mai ales că titlurile date în lumea romano‑bizantină nu aveau echivalenţe precise în lumea latină occidentală şi viceversa. Ştefan cel Mare este numit la un moment dat, exact ca Matia Corvin, „regişor al românilor” (Valachorum regulus), tocmai în aceeaşi perioadă evocată mai sus, anume după jumătatea secolului al XV‑lea. Când Vlad Ţepeş era numit „regele Daciei” (1475‑1476), Ştefan cel Mare, îndată după răsunătoarea lui victorie la Vaslui, era considerat „ducele Ştefan voievod”, care venea la Roma (în 1475) spre a fi încoronat drept „regele Bosniei” de papa Sixt al IV‑lea. Evident, este vorba de o confuzie, dar, dincolo de asta, nimeni nu se mira atunci între apuseni că Ştefan, victorios contra otomanilor, ar fi urmat să fie încoronat rege. Un voievod din Răsărit – regiune a cărei geografie era aproximativă în Occident – putea foarte bine să fie rege la Roma (în atmosfera de după unirea de la Florenţa).

În vremea luptelor dintre domnii Ţării Româneşti şi Ştefan cel Mare, acest din urmă „rege” era o prezenţă constantă şi autoritară în voievodatul dintre Dunăre şi Carpaţi, numit de autorul menţionat „Dacia Mare”. De aceea, principele de la Suceava avea să fie socotit mai apoi de cronicile Ţării Româneşti drept domn al ei vreme de 17 ani (adică exact de la prima sa intervenţie majoră în Ţara Românească în toamna anului 1473 şi până la moartea lui Matia în primăvara lui 1490). Domnii transalpini de atunci, Radu al III‑lea cel Frumos, Basarab al III‑lea Laiotă şi Basarab al IV‑lea Ţepeluş, au intrat în acei ani ’70 ai secolului al XV‑lea în conflict şi cu Matia Corvin al Ungariei, aliatul cruciat, de la 1473, al lui Ştefan al Moldovei. De fapt, în acea epocă, numele de Dacia se extindea şi asupra ţării româneşti de la sud de Carpaţi. Un autor numit Martin Segono, dintr‑o margine a Peninsulei Balcanice, consemna o seamă de întâmplări din iarna anului 1476‑1477, petrecute în sud‑estul Europei: „După aceste lucruri, Mahomed, auzind de moartea regelui Daciei, trecu îndată Dunărea cu armata, ca să pună în loc, în fruntea acelei naţiuni, pe unul din familia Basarabilor şi ca să răzbune jignirea primită de la ei un pic mai înainte. Dar, liniştind Dacia Mare şi pregătindu‑se să meargă spre cea (Dacia) Mică, fu chemat de cei din Semendria (Smederevo), care se temeau de venirea regelui Ungariei. „Regele Daciei Mari”, care murise la 1476 era, din câte se pare, Vlad Ţepeş, la finele celei de‑a treia domnii. Iar Ştefan cel Mare se afla în fruntea „Daciei Mici”. La 1489‑1490, când Matia Corvin se lupta să‑i asigure fiului său Ioan succesiunea, Ştefan cel Mare avea pregătiţi pentru viitor doi fii, unul (Alexandru, ginerele voievodului Transilvaniei) pentru moştenirea Moldovei (Daciei Mici), iar celălalt (Bogdan‑Vlad, a cărui mamă era fiica lui Radu cel Frumos) pentru tronul Ţării Româneşti (Daciei Mari).

Astfel, titlul de „crai” (rege) şi cel de „restaurator al Daciei” (restitutor Daciae), conferite lui Mihai Viteazul pe la 1600 au antecedente nu doar în planurile principilor din familia Báthory – cum s‑a crezut şi s‑a afirmat multă vreme –, ci cu mult înainte, într‑o perioadă în care Dacia daneză (fictivă) era părăsită în chip firesc în favoarea Daciei dunărene. În momentul căderii Bizanţului (29 mai 1453), viitorul papă Pius al II‑lea a socotit că sosise timpul ca Dacia „să se întoarcă” la locul ei firesc din Răsărit. Cu patru secole înaintea lui Nicolae Bălcescu, şi totodată mult mai limpede, viitorul Pius al II‑lea, Enea Silvio Piccolomini, pe atunci episcop de Siena, i‑a scris papei Nicolae al V‑lea (în 19 iunie şi în 12 iulie 1453), că numele de Dacia nu ar mai trebui întrebuinţat pentru Regatul Danemarcei, ci pentru Dacia romană de la Dunăre, care avea Transilvania drept coroană: „[…] Ungaria care se întinde dincolo de Dunăre era mai înainte parte a Sciţiei şi are două feluri de popoare, pe gepizi, care au fost vecini cu germanii şi pe daci, dar nu aceia care se cheamă daci acum, al căror rege stăpâneşte la Oceanul Germanic, între Suedia şi Saxonia, o ţară foarte mare dar mlăştinoasă, căci pe aceştia este mai bine să‑i numim dani, fiindcă cei care au ţinut aceste locuri, pe care acum le ocupă transilvănenii, vecine cu tătarii, încinse de munţi în formă de coroană[…].

Ştefan cel Mare a întruchipat unitatea românească medievală în viziune renascentistă. Cu domeniile sale transilvane numărând circa 100 de sate, târguri şi oraşe, cu titlul de „conte al Transilvaniei”, cu acea calitate de a fi avut sub oblăduire jumătatea de răsărit a Regatului Ungariei, cu autoritatea de a face şi desface regi şi domni (recunoscută lui de însuşi „regele romanilor”), cu dominarea pe care a exercitat‑o timp de 17 ani asupra Ţării Româneşti, domnul de la Suceava a ilustrat în mod concret conducerea Daciei.

Ştefan cel Mare a intrat în conştiinţa politică a contemporanilor interni şi externi şi a posterităţii ca un mare suveran al Moldovei, dar şi ca (posibil) conducător al Transilvaniei şi al Ţării Româneşti. Or, toate aceste locuri „de ispititor belşug şi de trecere a oştilor” sunt numite tot mai des, în mediile umaniste din secolele al XV‑lea şi al XVI‑lea, Dacia, în amintirea gloriei romanilor de odinioară, cu întruchiparea dorinţei oamenilor Renaşterii de a reînvia acea lume care stătea la bazele Europei în calitatea acesteia de „Republică Creştină”.

La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care şi‑a păstrat propria organizare şi a fost o stavilă în calea înaintării otomane. Un papă de la Roma l‑a numit şi pe el, ca şi pe Iancu de Hunedoara, „atlet al lui Hristos”, adică cel mai mare luptător în numele crucii pentru apărarea Creştinătăţii. Iată că şi un prinţ ortodox putea primi un asemenea nume de mare onoare de la papă, faptul petrecându‑se nu la mult timp după ce o mare adunare bisericească – anume conciliul sau sinodul de la Florenţa – hotărâse în 1439 reunirea celor două biserici (catolică şi ortodoxă). S‑a crezut vreme de câteva decenii, de unii, că cele două biserici dezbinate puteau fi din nou împreună, dar nu a fost să fie aşa. Iancu de Hunedoara, Matia Corvin şi Ştefan cel Mare au trăit într‑o asemenea epocă de mai mare încredere între creştini. Se ştia şi se repeta tot mai des că Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, pe care Ştefan cel Mare le‑a protejat ca şi cum ar fi fost suveranul tuturor, alcătuiseră în vechime Dacia.

Domnul Moldovei nu s‑a sfiit, atunci când interesele o cereau, să se alieze cu puteri catolice, spre a spori puterea şi posibilitatea de izbândă a sa şi a creştinilor în general. La câţiva ani după moarte, regele Poloniei îl numea Stephanus ille magnus, adică „Ştefan cel Mare”, pe acela care făcuse politică europeană şi care intrase apoi, cu acest nume, în istorie şi în nemurire.

■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia

Ioan‑Aurel Pop

Total 3 Votes
0

Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române.

Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor şi a Europei Centrale şi de Sud‑Est (instituţiile medievale româneşti, formaţiuni politice româno‑slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spaţiul românesc extracarpatic, influenţa bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală şi Occidentală, structura etnică şi confesională a Transilvaniei). A elaborat, de asemenea, manuale şcolare alternative pentru liceu.

Cărţi: Instituţii medievale româneşti: Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV–XVI, 1991; Românii şi maghiarii în secolele IX‑XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediţia I‑a (1996), ediţia a II‑a, revizuită şi adăugită, tradusă în l. engleză, Ed. Tribuna, Cluj‑Napoca, 2003, 290 p.; Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII–XVI), 1998; Naţiunea română medievală: Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII–XVI, 1998; Românii şi România: O scurtă istorie, 1998 (tradusă în engleză, italiană, germană, spaniolă); Istoria, adevărul şi miturile.  Note de lectură. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, 391 p. (ed.II – 2014); Contribuţii la istoria culturii româneşti (cronicile braşovene din secolele XVII‑XVIII), Dacia, Cluj‑Napoca, 2003, 338 p.; I Romeni e la Romania. Una breve storia, Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 276 p.+5 hărţi. [traducere şi note de Giuseppe Munarini]; Los Rumanos Y Rumania. Una breve historia, Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 276 p.; Patrimoniul natural şi cultural al României. Munţii Apuseni, [ed. Ioan Aurel Pop, Marius Porumb], Centrul de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 2004, 296 p.; Die Rumänen und Rumänien. Eine kurze Geschichte, Zentrum für Siebenbürgische Studien ‑ Rumänisches Kulturinstitut, Cluj‑Napoca, 2005, 278 p. plus 6 hărţi; Istoria românilor, 2010; Biserică, societate şi cultură în Transilvania secolului al XVI‑lea. Între acceptare şi excludere, 2012; „De manibus Vallacorum scismaticorum…” Romanians and Power in the Mediaeval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Editura Peter Lang, 2013; Cultural Diffusion and Religious Reformation in Sixteenth‑Century Transylvania. How the Jesuits Dealt with the Orthodox and Catholic Ideas, The Edwin Mellen Press, 2014 ş.a.

Titluri, diplome, medalii: Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler (7 aprilie 2010); Ordinul de Onoare prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova (21 decembrie 2010); Premiul George Bariţiu al Academiei Române pentru lucrarea „Instituţii medievale româneşti”, Cluj, Ed. Dacia, (1991); Premiul Fundaţiei „Magazin istoric” pentru lucrarea „Românii şi România. O scurtă istorie”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române (1998); Premiul anual al revistei „Astra”, Braşov, pentru publicistică de specialitate (2008); Premiul Fundaţiei „Magazin istoric” pentru lucrarea „Istoria Transilvaniei”, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române (2010); Premiul de excelenţă al Institutului Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de Pretutindeni (2011); Premiul Media de Excelenţă, din partea ziarului „Gazeta de Cluj” (2011); Medalia Crucea Transilvană, cea mai înaltă distincţie a Arhiepiscopiei Clujului (2014); Comandor al Ordinului Militar de România (2014)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button