Contemporanul » Eseu - Publicistică » Dincolo de realul imediat. În sfera sensurilor

Dincolo de realul imediat. În sfera sensurilor

Poate că destinul lui Josef Knecht fusese, în staza unui text ale cărui semnificaţii rămân în alertă, doar o indicaţie a trăirii…

De fapt, doar în măsura în care se aliniază unui proces eidetic asemănător celui din practica muzicii şi a matematicii, eliberând „plăsmuri”, deci desfăşurări figurative, poezia şi filosofia pot să‑şi aducă aportul la raţiunea de a fi a „jocului cu mărgele de sticlă”. Mai întâi, actul poetic devine semnificativ doar prin transgresarea, prin ieşirea din codul consacrat al limbajului, eliberând chiar „suferinţa zicerii” în efortul de a „restitui fiinţa lumii” şi, în acelaşi timp, de „a surprinde inexprimabilul” (Wunenburger). Complementar, numai în acest fel va reuşi să sugereze „cititorului o aureolă, o sferă nou‑aprinsă de înţelesuri perceptibile, de energie radiantă, care poate fi înţeleasă şi care se adaugă la (transcende) ceea ce există deja la îndemână”, va „invoca atât universalul, cât şi particularul” (Steiner), devenind o promisiune care se autodefineşte ca absolutul chemat la viaţă.

Niciuna din cele trei direcţii disciplinare amintite până aici nu se centrează, în esenţă, pe operabilitatea simbolului sau a metaforei; acestea nu lipsesc, dar spaţiul rămas liber, cu fişiere ce nu pot fi ocupate de forme, chiar dacă acestea depăşesc superficiile, consacră iminenţa gândirii filosofice: „Adevărata problemă ar fi, aşadar, aceea de a determina linia de demarcaţie între adevăr şi iluzie, libertate şi alienare, pentru fiecare tip de imagine, fiecare subiect imajant sau imaginant, în funcţie de fiecare situaţie particulară”. Iar Wunenburger conchide: „Dar adevărul şi eroarea unei reprezentări nu ţin doar de conţinutul său, ci şi, cum a susţinut filosofia clasică a cunoaşterii, de actul intelectual care aderă la ea sau care o refuză, care o adoptă, sau o recuză”. Chiar textul romanului ne conduce către o asemenea zonă în care funcţionează principiul necesităţii trecerii dincolo de realul imediat, ca tentativă de a concentra puterile fiinţei, indiferent de natura lor, în perspectiva unificării interiorităţii cu exterioritatea, a spiritualului cu materialitatea, a posibilului cu imposibilul şi până la a concilia existenţa cu inexistenţa. Acesta ar fi rostul unei Philosophia perennis care şi‑ar depăşi vechea condiţionare, instalându‑se într‑o armonie ce nu discriminează: „Căci, ca orice idee mare, jocul acesta nu are propriu‑zis un început, ci, ca idee, a existat întotdeauna. Ca idee, ca intuiţie şi ideal îl găsim imaginat la Pitagora, apoi, în perioada târzie a culturii antice, în cercul elenistic al gnosticilor, nu mai puţin la vechii chinezi, apoi iarăşi în momentele culminante ale vieţii spirituale arabo‑maure, iar, mai departe, urmele preistoriei sale ne conduc prin scolastică şi umanism spre academiile de matematicieni din veacurile al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea şi până la filosofiile romantice şi semnele runice din visurile magice ale lui Novalis”.

Dar cele de mai sus nu sunt istoria unui „joc”, ci a unei scheme, a unui tipar al gândirii, iar atunci cuvântul ca atare, „joc”, ascunde altceva. Privit din interiorul Castaliei, tiparul menţionat avansează idei cărora biblioteca şi arhiva le‑a dat consistenţă şi istorie, schema însăşi cuprinzând, la limită, „jocul” acestora: „Jocul cu mărgele de sticlă este, aşadar, un joc care sintetizează toate conţinuturile şi valorile culturii noastre, se joacă cu ele, cam cum trebuie să se fi jucat cu vopselele de pe paleta sa un pictor din perioadele de înflorire a artelor. Tot ceea ce a produs umanitatea ca ştiinţă, gândire înaltă şi opere de artă în epocile ei creatoare, tot ceea ce perioadele ulterioare de studiu savant au exprimat în concepte şi au transformat în tezaur intelectual este adus în joc de jocul cu mărgele de sticlă, aşa cum o orgă e făcută să cânte de către organist, iar această orgă este de o perfecţiune aproape de neconceput, clapele şi pedalele ei ating întregul cosmos spiritual, registrele ei sunt aproape nenumărate, astfel încât, teoretic, cu acest instrument poate fi reprodus în joc întregul conţinut spiritual al lumii”. Aparent, pare a fi în cauză o „plăsmuire”, dacă n‑am înţelege că procesul nu este numai atât, că el, de fapt, consumă „plăsmuiri”, se exercită asupra acestora, cum se petrecea odinioară în iniţierile pitagoreice, în şcolile platoniciene, în dezbaterile sofiştilor, în cercurile gnostice (eventual începând cu cabala), în mediile spirituale din Extremul Orient etc. Prin reducţie, ne aflăm în faţa unor „moduri de configurare” ale gândirii orientate spre cunoaştere, utilizând – după cum afirmă Cassirer – o instrumentare, urmărind „a ridica ceva individual la ceva universal‑valabil”, atingându‑şi, însă, scopul „pe o cu totul altă cale decât a conceptelor şi a legilor logice”, deci atunci când demersul spiritual cuprinde „şi o forţă originar‑formativă, nu numai una imitativă”. De aici devine posibilă reformatarea sau, mai bine zis, deconstrucţia ordinii simbolice a romanului, palpabilă în alunecarea adesea surprinzătoare a semnificaţiilor: „jocul”, ca noţiune, structurează deopotrivă tiparul creaţiei, dar trimite şi la ceea ce este apropiat de iluzie şi de inutilitate; „mărgelele” nu sugerează doar luxul şi frumuseţea de suprafaţă, ci şi obiectul de ritual, cu reflexe de atingere a sacrului sau a esotericului, ca şi „perla” (în limba germană ori franceză); în timp ce „sticla”, având ca nivel al perfecţiunii cristalul, este considerată ca suprafaţă de contact, de translare între vizibil şi invizibil. Coroborând ansamblul registrelor, atât ale celor disciplinare, cât şi ale celor numite aici simbolice, cunoaşterea se raliază – şi nu doar deductiv – cu iniţierea şi cu meditaţia, pe o suprafaţă în care ocultul nu se desparte radical de o anumită stază a naturalităţii. Perfecţiunea nu o ating, însă, toţi locuitorii Castaliei; cazul lui Josef Knecht este unul rar, totuşi nu o excepţie.

Aşa cum s‑a întâmplat cu mulţi alţi elevi de elită, fie din pricină că şi‑a pierdut de timpuriu părinţii, fie din cauza unor circumstanţe neprielnice, autoritatea educativă (a Ordinului castalian – n.n.) l‑a luat din sânul familiei şi l‑a adoptat”. A parcurs toate treptele şcolarizării, vădind un deosebit interes pentru muzică, disciplină – cum am văzut – esenţială în construcţia „jocului”. Aparţinând unei epoci „necreatoare”, dar mai ales a unui loc ce nu urmărea dezvoltarea aptitudinilor în plan artistic, Josef Knecht, numit magister al secţiunii de vârf, „finalizatoare” a programului Ordinului, „a atins şi a realizat – notează biograful său fictiv – cele mai înalte valori imaginabile, fiind […] conducătorul şi modelul celor ce posedau o cultură spirituală sau năzuiau spre ea, administrând şi sporind într‑un mod exemplar moştenirea spirituală preluată de la înaintaşi, având calitatea de mare preot al unui templu sfânt pentru fiecare dintre noi”. Au intervenit, însă, două evenimente în viaţa sa, cu efect ciudat, de neînţeles prin raportare la convingerile, la mentalul Ordinului.

Primul dintre acestea s‑a desprins din îndelungile discuţii avute, în biblioteca Mănăstirii Mariafels, cu pater Jakobus, „cel mai de seamă istoric al ordinului benedictinilor”, totodată „conducătorul politic al congregaţiei lui”: Dacă, în urma dezbaterilor purtate cu Knecht, în fapt un soi de ambasador al Castaliei în vederea stabilirii unor mai bune relaţii cu Vaticanul, istoricul benedictin a înţeles semnificaţia reală a „jocului cu mărgele de sticlă” şi, mai ales, importanţa cercetărilor disciplinare efectuate în secţiunile castaliene, magister ludi, la rândul său, „a învăţat de la pater Jakobus istorie, a învăţat legitatea şi contradicţiile studiului istoric şi ale istoriografiei, iar în anii următori a învăţat încă mai mult, anume: a privi prezentul şi propria lui viaţă ca pe o realitate istorică”. Iar în consecinţa reluării contactului cu Plinio Designori, prietenul său din tinereţe, care refuzase, la terminarea studiilor, să rămână în Castalia, ajuns acum deputat în lumea dinafară, publicist politic şi membru al comisiei guvernamentale pentru controlul gestiunii castaliene – magister ludi desluşise nu doar artificialitatea relaţiei Ordinului cu exteriorul, ci şi perspectiva inerentă a tensiunilor, dacă nu chiar a ruperii relaţiilor dintre cele două părţi: lipsei de interes a Castaliei faţă de ceea ce era în afara sa i se răspundea cu indiferenţa, cu dezinteresul faţă de activitatea acesteia. În contrast cu atitudinea lui pater Jakobus, pentru care religia, cu întreaga ei istorie, dar şi cu teologia dezvoltată în timp, era factor activ în cotidianul social, Castalia îşi măsura autonomia, dorită a fi absolută, ca izolare, ca retragere în singularitatea propriei istorii, intangentă prezentului. Îşi blocase timpul şi îşi revendica locul sub emblema exclusivistă a valorilor. Dar – înţelesese Knecht – în absenţa prezentului, nu va avea nici viitor: sunt argumentele sub care îşi aşază cererea de eliberare din funcţie, odată cu hotărârea de a părăsi Castalia. Iar calea cunoaşterii pe care a parcurs‑o o va detalia la întâlnirea pe care o va avea cu magistrul Alexander, „prezidentul” Odinului.

A vedea întregul, a‑l cunoaşte şi a medita asupra lui determină „Trezirea”, nimic altceva decât „un fel asemănător de realitate concentrată”, prin care îţi aproprii viaţa în adevărul ei”, deoarece „lumea cu viaţa ei era nesfârşit mai mare şi mai bogată decât reprezentările pe care şi le putea face despre ea un castalian, era plină de devenire, de istorie, de încercări şi începuturi veşnic noi, era poate haotică, dar era totuşi patria şi pământul natal al tuturor destinelor, al tuturor înălţărilor, al tuturor artelor, al întregii umanităţi, ea produsese limbile, popoarele, statele, culturile, ea ne crease şi pe noi, şi Castalia noastră, şi tot ea avea să vadă murind din nou toate acestea, supravieţuindu‑le”. Nu este vorba de „iluminarea” ca ultim strat al „iniţierii”, ci de atingerea capacităţii de a înlătura parţialitatea generatoare de iluzii (maya) atunci când întregul lumii este ocultat, de a te instala în starea de Budha, aşa cum o trăise şi Siddhartha, din nuvela cu acelaşi titlu a lui Hesse, desfăşurând meditaţia celui ce urmărea trecerea continuă a apelor fluviului şi al cărei sens îl va transmite, în final, şi „rătăcitorului” Govinda. De‑abia atunci înţelesurile vor putea contura şi viitorul: „Pot să vină vremuri de spaimă şi de cel mai profund dezastru – îi spune pater Jakobus lui Josef Knecht. Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decât una spirituală, care să privească înapoi cu dorinţa de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărârea de a reprezenta senin şi statornic spiritul într‑o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin pradă materiei”. Evident, magister ludi este atins şi de conştienţa propriului ţel: „Am săvârşit ceva ce sunteţi obligat să dezaprobaţi – îi mărturiseşte Knecht „prezidentului” –, dar am făcut‑o fiindcă nu puteam altfel, fiindcă a fost de datoria mea, fiindcă acesta este destinul meu în care cred şi pe care îl iau asupră‑mi de bunăvoie”. Ne aflăm, astfel, în prezenţa principiului lui amor fati (modelat în special de Nietzsche) care, primind şi nuanţa „slujirii”, reprezintă totodată cheia de înţelegere a celor trei povestiri atribuite lui Josef Knecht, reproduse în Addenda romanului, unde moartea este un risc asumat, asemenea celei a personajului central al romanului, considerată, uneori, ca survenind mult prea abrupt (final întâlnit, însă, şi în alte scrieri ale lui Hesse), alteori chiar greu de înţeles.

Esenţial, însă, fie şi aşa, perspectiva romanului nu se închide. Poate că destinul lui Josef Knecht fusese, în staza unui text ale cărui semnificaţii rămân în alertă, doar o indicaţie a trăirii în care necesitatea armoniei şi conlucrării între cele trei mari şi fundamentale zone ale existenţei umane: realitatea socială, câmpul specializat al ştiinţei şi artei şi stratul inefabil al vieţii spirituale, să treacă dinspre concept înspre real. Dar mai întâi fuseseră bibliotecile din Castalia şi cele din Mănăstirea Mariafels. Ne place, deci, să credem, alături de George Steiner, că, „de la academia lui Aristotel până la Alexandria, cunoaşterea şi taxonomia produselor mentale, fie că este vorba de istorie sau filosofie, belles lettres sau ştiinţe, stau într‑o legătură nemijlocită cu biblioteca. Catalogul acesteia funcţionează ca un fel de casă organizată a memoriei. Pergamentul oglindeşte şi totodată organizează hărţile conştiinţei şi ale faptului. Viaţa interioară şi cea exterioară erau «citite», aşa cum aveau să fie până în zilele noastre”. Oare depăşind simbolistica şi alegoricul păşim, până la urmă, în gnoză?

Mircea Braga

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest