Contemporanul » Clubul Ideea Europeană » „Câtă vreme există România, menirea Academiei e să participe la concertul internaţional de valori cu mesajul românesc”

„Câtă vreme există România, menirea Academiei e să participe la concertul internaţional de valori cu mesajul românesc”

Legea educaţiei are cele mai multe amendamente, vreo 200‑300, încât nu mai înţelegi dacă e vorba doar de ajustări sau de o schimbare totală a vechiului conţinut…

 

„Fără educaţie suntem mai expuşi decât în faţa unei bombe nucleare”

Ioan‑Aurel Pop: …Am predat în şcoala preuniversitară vreme de patru ani, alţii dintre colegi au făcut‑o pentru intervale mai lungi, aşa încât avem idee ce înseamnă asta. În plus, am asistat la atâtea inspecţii şi am văzut atâtea clase de elevi, de diferite feluri, şi la ţară, şi în oraşe. Deci, nu vorbim în necunoştinţă de cauză. Într‑adevăr, ideea că un profesor pensionar trebuie să opteze pentru pensie sau pentru un salariu (care‑i modest oricum, ca şi pensia) va lovi teribil în învăţământ şi va veni iarăşi vremea necalificaţilor. Ştiţi cum se întâmplă, pe dealurile şi văile din Transilvania predau franceză oameni care n‑au făcut franceză şi care sunt doar absolvenţi de liceu! Pe când, cunoştinţele unui profesor pensionar sunt atestate şi verificate. Cât despre latină, era potrivită în clasa a opta, dar dacă nu are loc într‑a opta, nu trebuia coborâtă cu un an, ci mutată înapoi la clasa a noua. Argumentul? Când într‑o comună sunt şapte sate şi şcoala funcţionează în centrul de comună şi ai doar două clase de a şaptea, cum să poţi preda latină? Profesorii de română nu mai au secundar latină. Şi asta e o poveste tristă. Anterior, un profesor de română putea să facă latina secundar şi să obţină o licenţă dublă. Sigur, pe vremea aceea se făceau cinci sau patru ani de facultate, acum se fac trei, şi ei, profesorii, spun că în trei ani nu poţi avea calificare în două limbi. Dar se poate găsi o soluţie. Dacă un profesor de română are şi latina, atunci, oriunde ar fi, norma de română se face mai uşor. În situaţia actuală eu cred că eficienţa predării latinei, deşi multă lume spune că „dumneata eşti nebun cu latina!”, s‑ar realiza la liceu, pentru că liceele sunt în general în oraşe mai mari sau în orăşele, şi atunci un profesor de latină ar putea preda la două‑trei licee, ca să‑şi facă o normă modestă. Aşa, nu se face la generală. Dar, în fine…

Mihaela Helmis: Şi cine nu ajunge la liceu?

Cine nu ajunge la liceu, nu face latină! Nici în trecut, în vremea regimului trecut, nu se făcea latină în gimnaziu, căci se considera că e greu de asimilat la vârsta de 12‑13 ani. Dar atunci era o compensaţie: gramatica limbii române – descinsă direct din cea latină – din clasa a V‑a până în clasa a VIII‑a, se făcea dumnezeieşte. Azi, dacă s‑ar demonstra că elevii din România, supraîncărcaţi, ştiu prea multe, sau au prea multe cunoştinţe teoretice, aş fi perfect de acord să diminuăm efortul de studiu. Lucrul acesta nu reiese, însă. Dimpotrivă! Vă garantez că, dacă am da un test simplu, în care să cerem lămuriri despre teorema lui Pitagora (la matematică), despre natura scripetelui (la fizică), despre sodiu (la chimie) ori despre prima revoluţie americană (la istorie), rezultatul ar fi dezamăgitor. Ce să mai spun despre încadrarea în epocă a Catedralei Notre Dame, care a ars recent, sau despre stilul în care aceasta a fost edificată? Nu‑mi poate demonstra nimeni că aceşti copii ştiu prea multe şi că aceste cunoştinţe le apasă teribil memoria. Din păcate, nu putem învăţa metode şi tehnici practice pe un teren gol: dacă am o ladă de mere şi vreau să găsesc posibilitatea s‑o mut dintr‑un loc în altul, trebuie să mă asigur, în primul rând, că sunt mere în ladă. Or, la noi nu sunt mere în ladă, dar vrem să mutăm lăzi de mere! Asta cred că nu se înţelege, nici măcar la nivelul Ministerului Educaţiei. Miniştrii s‑au schimbat, secretarii de stat s‑au schimbat şi fiecare, asaltat de „propuneri” care mai de care mai excentrice, a căutat să facă schimbări de moment. Dacă am avea o strategie a învăţământului şi o lege bună a educaţiei, n‑ar conta prea mult că se schimbă miniştrii, pentru că fiecare ministru ar şti ce şi cum să aplice.

Domnule academician, se întâmplă să fi trecut prin atâtea spaţii în care lucrurile cu siguranţă erau mai bine orânduite, aşa încât să nu se ajungă în situaţia care să determine apariţia unui Punct de vedere al Academiei Române privind unele aspecte ale învăţământului preuniversitar din România. Aşadar, cum aţi simţit învăţământul în ţări europene care s‑au situat mai bine la testul PISA?

În aceste ţări care au succese la testul PISA există o mentalitate bine sedimentată a unei şcoli statornice, care urmăreşte nişte principii. Este vorba, în general, de ţări care n‑au trecut prin regimul comunist sau care, dacă au cunoscut comunismul, au ajuns la o legislaţie stabilă. Pe de altă parte, unii decidenţi de la noi au considerat că „moştenirea comunistă” este în întregimea sa nocivă şi trebuie eliminată total. Or, în comunism, anumite laturi ale şcolii au mers bine, pentru că exista convingerea că un om se poate realiza în viaţă numai printr‑o educaţie serioasă. Am vrut să avem un set de principii noi, după 1989, dar nu am reuşit şi am ajuns la un carusel al schimbărilor. Dintre toate legile acestea instabile de la noi, de după căderea comunismului, legea educaţiei are cele mai multe amendamente, vreo 200‑300, încât nu mai înţelegi dacă e vorba doar de ajustări sau de o schimbare totală a vechiului conţinut. Prin urmare, există la nivelul profesorilor, la nivelul administraţiei şcolilor preuniversitare, o nebuloasă care ne face pe noi să nu ştim exact nici măcar de ce rezultatele la testul PISA n‑au fost concludente şi nici ce măsuri să luăm. Orice schimbare are efecte, dar noi nu aşteptăm efectele, nu le analizăm, ci trecem rapid la o altă schimbare. Academia Română a încercat acum să arate nevoia unor principii de bun‑simţ, care ar putea îndrepta câte ceva. Academia Română nu trasează directive, nu elaborează legi. Academia Română e o instituţie care are menirea, prin statutul ei, să apere şi să promoveze educaţia şi cultura românească.

 

„Şcoala trebuie să fie foarte serioasă”

 

În felul în care propuneţi în finalul acestui Punct de vedere… colaborarea cu Ministerul Educaţiei sau cu toate forurile responsabile pentru educaţie, veniţi cu ceea ce ar trebui să ne şocheze: da, fără educaţie suntem mai expuşi decât în faţa unei bombe nucleare.

Aşa este. Ţările care au succes astăzi în lume din toate punctele de vedere şi în care produsul intern brut este ridicat sunt ţări cu sisteme educaţionale bune. Academia Română a vrut să arate că pornim de la premise foarte rele: nu reuşim să‑i şcolarizăm pe toţi elevii de vârstă şcolară şi, drept urmare, avem un analfabetism fundamental în sensul de necunoaştere a alfabetului, a literelor, a citirii propriu‑zise; datele arată că peste 6% din copiii de vârstă şcolară rămân în afara sistemului de educaţie şi ajung, astfel, analfabeţi propriu‑zişi. Pe de altă parte, rata abandonului şcolar este foarte mare. Nici acest lucru nu este justificat într‑o ţară a Uniunii Europene, chiar dacă există familii cu multe greutăţi, chiar dacă şcolile din România funcţionează, în mare parte, la ţară, unde copiii şi adolescenţii au şi de lucru în gospodărie etc. Dincolo de analfabetismul propriu‑zis şi abandonul şcolar, există şi fenomene negative care ţin de administraţie ori de legislaţia prost aplicată. În legea educaţiei scrie că învăţământul de 10 clase este obligatoriu şi gratuit. Prin urmare, noi, ca autorităţi ale statului, trebuie să asigurăm obligativitatea şi gratuitatea învăţământului. În fine, toată ţara a fost şocată de analfabetismul funcţional pe care nu l‑a relevat doar testul recent PISA, ci l‑au pus în lumină şi alte foruri şi ONG‑uri din România. Aceste trei carenţe majore trebuie cu orice preţ eliminate, iar Academia Română a încercat să arate nişte forme de manifestare a problemelor în învăţământ, care sunt reale, şi să găsească remedii pe care le consideră potrivite. Mai spuneam că există în spaţiul public astăzi o prejudecată, după părerea mea, şi anume că elevii sunt supraîncărcaţi cu teorie şi că, în consecinţă, nu pot face faţă adaptării la exigenţele practice ale societăţii. Pe mine nu mă convinge acest lucru. Nu există niciun sondaj care să arate că elevii noştri au cunoştinţe teoretice excesive, că ştiu prea multe versuri, că sunt copleşiţi de teoria literaturii, că ştiu toate datele din istorie, că sunt puşi să memoreze capitatele tuturor ţărilor din lume, cum era obligată generaţia mea să ştie. Evident, trebuie reevaluată această balanţă între practică şi teorie.

Nu poţi să ai deprinderi practice solide, dacă aspectele teoretice nu‑ţi sunt clare. Spiritul practic exclusiv era atributul populaţiilor primitive. Civilizaţia ne‑a scos din contingent şi din empirism, creând substanţiale baze teoretice pentru deprinderile practice. Şcoala generală este obligată să asigure aceste baze teoretice sau, mai exact, ceea ce se numeşte îndeobşte cultura generală.

 

„Şi la noi, şi în Europa, a dispărut sau s‑a diminuat cultul muncii”

 

Dar dvs. ştiţi.

Da, pentru că am trecut printr‑o şcoală adevărată, ceea ce nu se poate spune despre toate şcolile de azi. Cred că ne ascundem după deget şi ne păcălim singuri. Nu avem cum să spunem în spaţiul public că elevii sunt supraîncărcaţi de cunoştinţe şi că, de aceea, nu fac faţă spiritului practic. Şcoala trebuie să fie foarte serioasă la noi şi peste tot în Europa. „Bătrânul continent”, care poartă pe umeri o civilizaţie excepţională, pare obosit şi dezorientat, din mai multe motive. Unul, menit să ne îngrijoreze, este diminuarea şi chiar dispariţia pe alocuri a cultului muncii. Nimic pe lumea asta nu se poate obţine fără efort. Ne‑am obişnuit adesea cu minima rezistenţă. Să nu mă înţelegeţi greşit! Elevul este un copil (până la o vârstă) şi nu poate doar să muncească, fiindcă „înţelepciunea şi iubirea lui e jocul”. Dar nu se poate merge în şcoală, de la clasa a IV‑a încolo, cu ideea de a ne juca. Elevul, după ce a ajuns la vârsta de 12‑13 ani, trebuie treptat încărcat cu anumite responsabilităţi. O responsabilitate fundamentală este munca. Şi pentru el munca înseamnă învăţătură, nu trasul la şaibă! Nu este vorba, prin urmare, de muncă fizică, ci de una intelectuală în primul rând. Învăţătura trebuie făcută foarte, foarte serios. În şcoala noastră pedagogia, de pe vremea cronicarilor încoace, a sedimentat nişte lucruri. Experienţa pedagogică naţională şi universală, cel puţin de Comenius încoace, ne arată că predarea nu este suficientă şi cea trebuie însoţită de fixare, de recapitulare, de sinteză. Or, după cum aflu, acestea sunt considerate azi depăşite, în anumite cercuri post‑moderne. Veţi spune că Academia Română este o instituţie conservatoare şi că a rămas cumva înţepenită într‑un proiect vechi. Proiectul acesta vechi are şi aspectele lui pozitive. Fără o memorare elementară a unor definiţii, teoreme, a unor elemente din cultură, fără cunoaşterea succesiunii curentelor culturale în liceu, nu putem aştepta nimic constructiv de la tineri. Tinerii ajung în vâltoarea vieţii dezorientaţi, fără cunoştinţe, fără simţul valorilor şi fără repere morale. Teoria şi practica nu pot fi despărţite una de alta, iar şcoala generală, asigurând cultura generală, înrădăcinează virtuţi, valori şi încredere.

Aţi pomenit un cuvânt important: proiect. Vechi aţi spus, dar un nou proiect care ar trebui să fie făcut acum vine pe baza unui vechi proiect care a dat atât de mulţi învăţaţi, oameni care ştiu cum merg lucrurile, cum stau lucrurile, şi toţi cei şase care semnaţi în numele Academiei Române acest Punct de vedere sunteţi, aţi fost măcar o vreme şi dascăli. Cum erau dascălii dvs., în ce proiect real erau situaţi ei?

Mai întâi – în ciuda unor judecăţi grăbite care se fac despre oamenii care au trăit în comunism – dascălii noştri erau, mulţi dintre ei, de formaţie interbelică. Iar în acele vremuri de dinainte de 1948, mulţi intelectuali români au studiat în Occident şi au promovat un cult pentru şcoală. Ideea lor, inoculată nouă, era că nu se poate realiza nimic serios în viaţă şi în carieră fără şcoală. În consecinţă, nouă, în plin comunism, ni se predica ideea realizării în viaţă prin învăţătură solidă. Dascălii nu erau eroi şi nu făceau cu toţii rezistenţă explicită contra regimului, dar aveau o rectitudine ştiinţifică şi morală care vorbeau de la sine. Unii suferiseră mari privaţiuni, alţii fuseseră ameninţaţi şi şantajaţi, alţii trecuseră prin închisori, dar îşi făceau materiile lor cu sfinţenie. Am avut dascăli de liceu, la Braşov, care ar fi putut onora oricând catedre universitare.

 

„Ovidiu trăieşte printre noi”
 

Concret, vă amintiţi un asemenea model?

Da, cum să nu. Profesorul de latină, care se chema Spiru Hoidas, era dintr‑o familie de aromâni de la sud de Dunăre, trăia la Braşov. Era un om care visa gramatica şi literatura latină şi care ajungea, prin felul de a vorbi despre poetul Ovidiu, de exemplu, să ne facă să credem că marele creator era contemporanul nostru. Ne demonstra, prin versurile lui Ovidiu (pe care ni le prezenta în limba latină şi în traducerea lui originală în româneşte), că exilatul de la Tomis trăieşte printre noi. Profesorul de literatură universală, Constantin Cuza, era autor de romane; profesorul de limba şi literatura română Ion Popescu Topolog, care este încă în viaţă, dirigintele meu, este romancier, conducea cenacluri literare, era redactor la una din revistele literare ale Braşovului, membru şi preşedinte al filialei Uniunii Scriitorilor. Sunt oameni care se mişcau într‑o anumită ambianţă, într‑o anumită atmosferă intelectuală superioară. Pentru ei şcoala era un lucru sfânt, iar educaţia era o misiune. Nu era de glumit! Asta nu înseamnă că nu mergeam în excursii, că nu făceam întâlniri extraşcolare, că nu eram consultaţi în legătură cu revista şcolii şi cu ce trebuie să scriem acolo, că nu participam la corul liceului sau că nu eram instruiţi în legătură cu monumentele oraşului Braşov. Mi‑aduc aminte că ne duceau profesorii pe lângă zidurile cetăţii, în cimitirul Groaveri, ca să vedem cine, dintre marii creatori de cultură, îşi dormea somnul de veci acolo. Casa în care se născuse Ştefan Octavian Iosif era lângă şcoală. Titu Maiorescu trecuse prin Gimnaziul ortodox din Braşov şi eram fascinaţi să aflăm date despre contribuţiile lui Titu Maiorescu la cultura română. Ciprian Porumbescu, îndepărtat din Bucovina („Arboroasa”) lui dragă, îşi avusese premiera operetei Crai Nou, în 1882, în sala festivă a şcolii pe care o urmam. Erau oameni care ştiau să ne insufle dragostea pentru cultură, pentru cultura generală, pentru umanioare şi pentru ştiinţele exacte. Nu v‑am vorbit despre profesorii de matematică, fizică, chimie, care‑şi luau meseria atât de serios, încât trebuia să trimitem probleme rezolvate la Gazeta Matematică, să participăm la experimente, să separăm oxigenul de hidrogen. Pe toate le‑am făcut, ne‑am trăit şi am ştiut să ne şi destindem, să cântăm, să dansăm, să spunem glume, după cum era rostul vârstei adolescenţei. Înainte de a intra la facultate, cel puţin în ultimii doi ani de liceu, aproape zi de zi, ne pregăteam la acele materii care ştiam că sunt materii de examen. În primul rând, ne era o jenă teribilă să ne facem de râs părinţii şi profesorii şi ni se spunea că prezenţa noastră la examene implică şi prestigiul şcolii. Vreau să văd astăzi dascăli care să‑i facă pe copii mândri că studiază la o şcoală anume. Evident, nu toate liceele sunt Sfântul Sava din Bucureşti, Gheorghe Şincai din Baia Mare, Emil Racoviţă din Cluj, Andrei Şaguna din Braşov sau Fraţii Buzeşti de la Craiova. Este drept, dar fiecare şcoală are locuri sfinţite de paşii elevilor şi profesorilor care au trecut pe acolo. Nu cred că există vreo şcoală în ţara asta prin care să nu fi trecut vreun viitor intelectual. Prin urmare, şcoala are o misiune. Academia Română militează pentru a ridica şcoala pe un piedestal, pentru a o învrednici cu har. În şcoală nu are voie să intervină oricine. Am fost foarte mirat de această legislaţie care permite autorităţilor locale să stabilească ce dascăli predau în şcoală, cine este director, ce rol au părinţii sau ce pot decide elevii. Şcoala trebuie să aibă propria autonomie, să fie liberă de constrângeri şi să primeze doar binele elevilor. Un părinte se va interesa de şcoală, de condiţiile din şcoală, de statutul copilului lui, dar nu are cum să vină şi să spună ce să predea profesorul, cum să‑i asculte pe elevi. Profesorul trebuie să fie suveran la clasă şi să‑şi îndeplinească menirea. Dacă nu o face, există mecanisme consacrate ca să fie adus la ordine. Şcoala are, de secole, mecanisme proprii de autoreglare, iar nesiguranţa în care ne mişcăm azi nu poate decât să dăuneze acestor aşezăminte. O şcoală există azi, dar va mai exista la anul? Câţi elevi trebuie să avem într‑o clasă? Câte ore pe săptămână? Ce trebuie să cuprindă materia la fizică? Ce vacanţe vor fi? Sunt întrebări şi chestiuni importante, dar nu pot fi puse an de an. Până la urmă, un învăţământ care nu este dinamic şi nu se adaptează vieţii, devine unul închistat în proiect, dar, pe lângă dinamică, şcoala trebuie să aibă şi parametri stabili.

 

Esenţa Academiei Române: proiectul identitar

 

Cred că acest fel de a vorbi despre educaţie şi despre învăţământul adaptat va ajunge la urechile celor care astăzi sunt în Ministerul Educaţiei şi v‑aş întreba, pe lângă acest putem să‑i spunem Proiect al Academiei de a nu ne lăsa să ne pierdem firea, memoria, inteligenţa până la urmă, pentru că apăsaţi pe toate aceste butoane, care sunt celelalte proiecte importante ale Academiei.

Academia are proiecte foarte importante privind dezvoltarea ştiinţei şi culturii în ansamblu, pentru că Academia Română face parte din marele concret mondial al ştiinţei, al cunoaşterii. Ştiinţa nu are naţionalitate sau religie. Dar Academia noastră nu se cheamă „globală” sau „mondială”, ci Română. În consecinţă, are un proiect de suflet care, chiar dacă unii ar vrea să‑l vadă eliminat, este fundamental şi ţine de esenţa ei: proiectul identitar. Europa nu există decât prin naţiunile care o compun. Deocamdată, aceste naţiuni, de câte ori apare câte o agresiune îndreptată împotriva lor, fie ea şi inventată, de câte ori simt asemenea apăsări, se răzbună. Brexit‑ul şi închiderea în sine a unor naţiuni pe care le consideram deschise spre globalism arată o anumită rezervă faţă de intervenţia brutală în viaţa naţiunilor. Iar naţiunile, nu neapărat cele foste comuniste, se răzbună …

Toate mişcările centripete devin centrifuge…

Da. Mă gândesc la participarea României la schimbul internaţional de valori în formă organizată şi instituţionalizată, în primul rând la Uniunea Europeană (UE). UE este un proiect fundamental pentru noi! Ne‑am zbătut pentru el şi am reuşit până la urmă să intrăm, chiar dacă nu integral, pentru că nu suntem încă în spaţiul Schengen. În egală măsură, participarea la NATO, ca sistem de securitate în această parte nesigură a lumii, ne dă o anumită certitudine. Fie şi numai aceste două alianţe trebuie să ne facă mai conştienţi de nevoia noastră de a ne prezenta în faţa lumii. Avem nevoie să ne facem cunoscuţi; noi nu putem să fim nici francezi, nici spanioli, nici americani, nici germani. Noi venim în această horă a Europei ca români. Prin urmare, nu trebuie să ne fie ruşine de acest lucru. Trebuie să venim cu proiectul nostru, cu identitatea noastră, cu limba noastră. Nu degeaba, în Uniunea Europeană, sunt 23 de limbi oficiale. Limba noastră este una dintre ele. Trebuie s‑o facem cunoscută. Academia Română are resurse pentru asta, are secţii speciale identitare, care ne pot face şi ne fac cunoscuţi în lume, în limbi de circulaţie internaţională. Şi e foarte important acest lucru. Este nevoie să ne prezentăm lumii cu zestrea istorică, cu cea etnografică, să preamărim frumuseţea acestei limbi a noastre romanice să intensificăm participarea noastră la schimbul internaţional de valori. De ce Cantemir e de valoare europeană şi nu locală? De ce Eminescu este unul dintre ultimii romantici europeni? Se cuvine să ştim să răspundem la asemenea întrebări. De ce Brâncuşi s‑a afirmat în Occident, dar a construit opere nemuritoare şi aici? Pentru că, totuşi, Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi alte sculpturi ale sale se află pe teritoriul României. Şi au fost făcute pentru români, în primul rând. Că ele sunt universale şi vorbesc într‑un limbaj universal, este altceva. Academia Română s‑a înfiinţat pentru cultivarea şi normarea limbii române printr‑un mare dicţionar care, din fericire, există, Dicţionarul Tezaur al limbii române, care are peste 170 000 de cuvinte şi este accesibil şi prin mijloacele digitale moderne. Academia Română are Istoria românilor în zece volume. Acestea se înnoiesc mereu, pentru că şi gustul pentru trecut se modifică de la o generaţie la alta. Şi felul în care scriem istoria trebuie adaptat. Academia Română are colecţii ale clasicilor literaturii, ale culturii româneşti. Toate acestea fac parte din Proiectul identitar, pe care instituţia şi l‑a asumat de peste un secol şi jumătate. Evident, acest fapt îi deranjează pe unii, iar aceştia acuză Academia Română de închistare în proiect. Fals! Câtă vreme există acest popor, care a devenit de vreo două secole încoace naţiune modernă, câtă vreme ţara asta se cheamă România, menirea Academiei e clară: să participe la concertul internaţional de valori cu modelul românesc şi cu mesajul românesc. Să ne demonstreze menţionaţii „analişti” că englezii, francezii, polonezii sau ungurii nu fac la fel cu modelele lor. Noi, ca intelectuali români, nu suntem invitaţi la Paris să vorbim despre Balzac şi nici la Roma ca să‑i învăţăm pe italieni cine a fost Dante, dar dacă le putem spune, în respectivele limbi, cine a fost Rebreanu sau ce mesaj universal valabil a formulat prin poezia sa Blaga, atunci putem să sperăm că vom fi înţeleşi şi chiar admiraţi. Din păcate, unii dintre noi ne ducem în Occident să ne nimicnicim, să hulim şi să ne punem mereu cenuşă în cap…

 

„Munca Academiei Române s‑a concretizat în forme clasice”
 

Şi acest proiect identitar, în afară de toate detaliile pe care le‑aţi dat, se poate concretiza într‑un fel în etape, puncte, subpuncte? În ce fel îl vedeţi armonizat acum şi adaptat vremurilor în care trăim?

Adaptarea şi mobilitatea sunt fundamentale în lumea contemporană şi nu putem rămâne nici noi la nivelul exclusiv al cărţii scrise şi tipărite. Tiparul cu litere mobile a apărut în Europa abia la pe la 1450, dar şi până atunci lumea strălucise prin creaţii intelectuale. Nu mai putem rămâne la modalitatea de transmitere clasică a cunoştinţelor şi nici doar la organizarea de expoziţii, de colocvii, de conferinţe. Toate acestea sunt extrem de importante, dar modul de transmitere a valorilor prin digitalizare a schimbat în mod radical lumea. Astfel, Academia Română a finalizat în 2018 un proiect de punere în formă digitală a întregii opere a lui Eminescu. Astăzi, proiectul a devenit o aplicaţie pe telefoanele mobile, oricine poate ajunge la ea, pentru că este gratuită. Prin aceasta, oricine îl are pe Eminescu pe telefon, în fiecare moment, cu sine. Prin institutele de filologie ale Academiei, marile dicţionare, lexicoane, enciclopedii, sinteze, cronologii, bibliografii şi chiar ediţiile critice ale clasicilor se află la îndemâna oricui, multe dintre ale având şi format electronic. Putem spune, astfel, că, prin acest efort, formele clasice ale transmiterii creaţiilor intelectuale, valabile secole la rând, au fost dublate de formele acestea noi. Academia participă şi la proiecte tehnico‑ştiinţifice de prim-plan, cum al fi Laserul de la Măgurele sau protecţia mediului la nivel continental (proiectul Danubius), alături de ţările situate în bazinul Dunării, din munţii Pădurea Neagră până la Sulina. Toate acestea sunt doar câteva exemple de implicare a Academiei Române în viaţa comunităţii, în plan naţional şi global.

Academia Română are zeci de institute de cercetare, membrii academiei sunt doar ghizii spirituali, aceia care au experienţa necesară, cunoştinţele potrivite şi capacitatea de sinteză pentru a fi modele. Societatea română duce lipsă de modele, în condiţiile diminuării drastice a încrederii în valori autentice, iar membrii Academiei luptă pentru oprirea acestei crize a valorilor, pe care unii o promovează cu o energie demnă de o cauză mai bună.

Să fie toţi aceştia, împreună cu dvs., oameni care schimbă România, aşa vă vedem şi aşa ne dorim să fiţi, începând de la acest proiect sau cu acest proiect atât de… până la firul ierbii, până la cel mai mic dintre copiii noştri. Mulţumim frumos.

Şi eu vă mulţumesc.

Decembrie 2019

Mihaela Helmis în dialog cu Ioan-Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest