Contemporanul » Eseu - Publicistică » Gânduri la vreme de restrişte

Gânduri la vreme de restrişte

Poate că, după această grea încercare, ne vom rândui altminteri viaţa individuală şi socială, ne vom trezi să fim mai buni şi mai drepţi, ne vom revărsa preaplinul sufletului spre lume şi spre ţară, adică spre colţul nostru de lume, pe care nu‑l iubim pentru că este perfect (nu este!), ci pentru că este (încă) al nostru…

A venit nenorocirea aceasta peste noi şi nu ştim ce să facem. Unii ne lamentăm şi ne gândim la sfârşitul lumii şi la prezicerile lui Nostradamus. Alţii ne dăm viteji în vorbe şi declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi ştim ce este. Cei mai mulţi tăcem, privim în jur şi nu ne vine să credem. Ştiu că nu există cineva cu vreo soluţie miraculoasă pentru a ne face optimişti în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei care sunt (deocamdată!) mai loviţi decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre.

Evident, avem şi câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume şi filmuleţe pe e-mail sau pe WhatsApp şi mai ieşim din încordare. Râdem, dar nu e întotdeauna râsul nostru. Totuşi, râsul ţine de esenţa umană, este tipic omenesc şi a salvat lumea de la multe rele. Se spune că Aristotel a avut un tratat despre râs, pe care biserica occidentală ar fi încercat să‑l oculteze şi să‑l condamne, fără să reuşească. Apoi, ne gândim că nu este prima catastrofă planetară prin care trece omenirea. Au fost răciri sau încălziri bruşte de climă, au fost molime ucigătoare, de la Ciuma Neagră, care a omorât, pe la jumătatea secolului al XIV‑lea, între 30‑60% din populaţia Europei până la Gripa Spaniolă de la finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulţi oameni decât însuşi războiul. Şi, de fiecare dată, viaţa a învins. Sigur că a învins pentru cei rămaşi şi nu i‑a mai putut învia pe cei duşi dintre noi, pe cei dragi ai noştri, lăsându‑ne cu speranţa în obşteasca înviere… Dar ne mai gândim, în aceste zile, şi la altele şi ne încurajăm cu vorba noastră, salvatoare de multe ori, că în tot răul este şi un bine. De când oare nu am mai respirat, mai ales în marile oraşe, un aer mai curat? Deocamdată ne putem plimba pe jos – fiindcă Dumnezeu ne‑a dat picioare ca să umblăm cu ele şi nu să le punem doar pe pedala de acceleraţie a maşinii ori să le îndreptăm obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cărări de mult uitate şi ocolite. Am trecut mereu grăbiţi pe lângă edificii şi nu am văzut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme să preţuim un colţ de stradă, o statuie sau un bust al unui om odinioară faimos şi azi uitat. De când nu am mai avut răgazul să privim o gâză care învie după iarnă, de când nu am mai conştientizat versurile lui Topârceanu cu puiul de muscă ieşit „ca să‑şi usuce labele”? Poate că, în serile lungi, vom reuşi şi noi, ca Blaga, să auzim (din nou ori pentru prima dată) „cum bat în geamuri razele de lună”. Poate că nu i‑am mai ascultat demult pe părinţii şi bunicii noştri, cu durerile lor, cu poveştile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni bătrâni şi bolnavi. S‑ar putea ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor şi chiar amintirile lor, gândurile nostalgice din viaţa lor trecută să ne ni se pară dintr‑o dată pline de farmec şi de miez. De când nu ne‑am mai jucat în chip serios cu nepoţii ori copiii noştri, fără grabă, în tihnă, cu sufletul deschis? Iată că avem acum timp să ne punem în pielea lor şi să înţelegem că „bucuria şi iubirea lor este jocul”, că au nevoie şi ei de copilărie şi că este aşa de simplu, de necesar să ne copilărim şi noi câteodată. Unii dintre noi ne mirăm că vin românii acasă din depărtări şi ne gândim că ar trebui să rămână unde se află. Da, comod şi sigur pentru noi şi, poate, chiar pentru ei, aşa ar fi, numai că firea omenească nu se ghidează întotdeauna după regulile raţiunii. Pe lângă minte, avem şi inimă, iar inima ne trage la casa noastră, lângă ai noştri, lângă aceia care ne pot înţelege „bucuria şi amarul”, dorul şi durerea. Acum se vede că globalizarea nu ne poate despărţi de „locul naşterii noastre”, că ne exprimăm grijile mai bine în româneşte, chiar dacă vorbim şi engleză, franceză ori germană. Inochentie Micu, trecut în lumea drepţilor în 1768, la Roma, după aproape un sfert de veac de exil, a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în aşteptarea obşteştii învieri, pentru că „nu poţi învia cu‑adevărat decât din pământul patriei”. Mulţi au privit cu nepăsare această dorinţă testamentară şi au pus‑o pe seama unui om amărât, a unui om de demult, care gândea după tiparele vieţii lui. Iată că acele tipare se potrivesc şi astăzi, pentru că, în anumite privinţe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole). Trudiţi de viaţa trepidantă, vlăguiţi de alergătura zilnică, daţi afară de prin trecătoarele slujbe, umiliţi câteodată pentru banul câştigat greu, speriaţi de primejdia stingerii printre străini, românii iau calea ţării. Unii îşi dau seama abia acum că odinioară, când ispita câştigului substanţial i‑a putut orbi, au hulit ţara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituţii nevolnice, pe împrejurări nefaste. De câte ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau că nu mai au nevoie de România, că s‑au săturat de România ori că nu vor mai reveni în România! Sufletul nu se pliază, însă, după raţiunea rece, după orgolii de moment şi nici după venitul material copios. Mulţi ascultă acum imnul naţional cu alte urechi, iar unora „Balada” lui Ciprian Porumbescu le dă altfel de fiori. Casa de acasă, oricât de umilă ar fi, preţuieşte acum mai mult decât toţi banii din lume. Vorba „să ne ţinem de neamuri” are, parcă, acum alt înţeles. Iar asta se întâmplă – culmea! – în mijlocul izolării la domiciliu spre care suntem îndemnaţi. Ne izolăm, desigur, dar ne izolăm întru unitate, iar această unitate constă şi din familia cea mare care este neamul nostru.

Ne socotim adesea mai proşti decât alţii, mai necivilizaţi, mai inculţi. Dăm buzna în magazine, ne aprovizionăm peste măsură, dăm din coate şi zbierăm, minţim că nu suntem infectaţi şi că nu am fost în zone de risc, ne purtăm iresponsabil. Dar oare alţii – puşi în faţa acestei situaţii‑limită – cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna şi nu toţi! Am văzut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am văzut îmbrânceli, insolenţe şi prefăcătorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune şi cu rele. Popoarele nu sunt, însă, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt aşa. Nu este momentul să ne lamentăm, ci trebuie să ne adaptăm cel mai bine împrejurărilor şi să mergem înainte.

Să considerăm că, în mijlocul acestui rău imens, am câştigat în comunicare, în dialog şi în omenie. Văd zilnic români care se duc să hrănească alţi români, care împart hrană şi măşti, care duc vitamine pentru întărirea imunităţii organismului, care au grijă de animalele de companie rămase singure. Aceştia trebuie preţuiţi şi încurajaţi. Văd şi români nepăsători, egoişti, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau răi. Aceştia trebuie veştejiţi şi pedepsiţi. Legile curente şi cele excepţionale, regulile de vieţuire şi de convieţuire nu se discută, ci se aplică. Nu este acum momentul să fim originali, să ne exhibăm orgoliile şi iniţiativele, să încercăm să ne „descurcăm”. E drept că „românul s‑a născut poet”, dar acum, în viaţa publică, trebuie să domnească legea şi ordinea, nu „poezia”. Pe de altă parte, românii (ca şi italienii) nu sunt nemţi ori elveţieni şi nu au în spate o istorie întreagă de civism şi democraţie liber consimţită. Aş vrea să văd oameni politici care să explice starea aceasta de urgenţă pe înţelesul tuturor, să nu vorbească doar în sentinţe, de la înălţimea podiumului lor de şefi, să nu se sfiască să pună şi o lacrimă între slove (cum ar fi zis Goga), să nu‑şi ascundă vorba tremurată, să ne arate că trăiesc drama noastră şi că împărtăşesc speranţa noastră. Vorba dulce, dar fermă poate muta munţii din loc. Să fim blânzi, buni cu medicii (şi personalul medical) şi cu învăţătorii (de toate gradele). Primii ne vindecă trupurile vlăguite de boală, iar ceilalţi ne vindecă sufletele, duc educaţia mai departe, cultivă încrederea în om şi umanitate.

Am vrea (mai ales acum) să‑i simţim şi pe politicieni ca fiind de‑ai noştri, cu spaimele şi cu credinţele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, în plus, dincolo de toate aceste naivităţi ale mele, ei mai au o datorie: să ia măsuri bune, să aibă alura de lideri, să‑şi conştientizeze rolul de elite, ca să ne poată insufla încredere şi speranţă. Dacă nu pot sau nu ştiu să facă acest lucru, atunci este grav, căci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de călăuze potrivite.

Altminteri, „bucuroşi le‑om duce toate”, pentru că ne ştim trecători şi vulnerabili. Suntem trestii gânditoare, cum zicea Blaise Pascal, şi ne purtăm ca atare, cu umilinţă şi cu semeţie în acelaşi timp, în căutarea echilibrului. Dacă nu o facem mereu, înseamnă că avem mari carenţe în educaţie, că nu am făcut şcoală cum se cade, că am rămas la un stadiu de fiinţă inferioară. Criza aceasta neaşteptată ne‑a învăţat ce să preţuim în viaţă, cum să separăm valorile de nimicuri, ce mare avere este bogăţia sufletească. Alergăm, clipă de clipă, după slujbe bănoase, căutăm să trăim în mare confort material, ne ascundem adesea adevăratele sentimente şi acum ne dăm seama ce bogăţie avem în noi şi cum am putea să revărsăm această bogăţie spre semenii noştri. Poate că, după această grea încercare, ne vom rândui altminteri viaţa individuală şi socială, ne vom trezi să fim mai buni şi mai drepţi, ne vom revărsa preaplinul sufletului spre lume şi spre ţară, adică spre colţul nostru de lume, pe care nu‑l iubim pentru că este perfect (nu este!), ci pentru că este (încă) al nostru.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan‑Aurel Pop

Ioan‑Aurel Pop s-a născut în data de 1 ianuarie 1955, Sântioana, România – este istoric român, profesor universitar (din 1996) şi rector al Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj (din 2012), membru titular (din 2010) şi preşedinte (din 2018) al Academiei Române. [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest