Din ultimul număr:
Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Sub semnul trecerii

Sub semnul trecerii

Impresionantă demonstraţie de coerenţă identitar‑creatoare, antologia Vioricăi Răduţă apărută în seria O sută şi una de poezii, în 2019 la Editura Academiei Române din Bucureşti…

Impresionantă demonstraţie de coerenţă identitar‑creatoare, antologia Vioricăi Răduţă apărută în seria O sută şi una de poezii, în 2019 la Editura Academiei Române din Bucureşti, comprimă selectiv două decenii de poezie, consumate cu o fervoare literară rar întâlnită, manifestată în nu mai puţin de nouă volume, de la Patimi după mine (1998) la Arsura umblă după trup (2018). Prefaţată de Christian Crăciun şi acompaniată de o substanţială secţiune de referinţe critice semnate de Mihai Coman, Cornel Ungureanu, Ştefan Borbély, Dan C. Mihăilescu, Irina Petraş, Felix Nicolau, Gabriel Coşoveanu, Tudorel Urian, Constantin Trandafir, Emilian Marcu sau Gheorghe Grigurcu, antologia etalează toate mărcile stilistice şi tematice ale scrisului Vioricăi Răduţă. Regăsim şi în paginile de aici acelaşi tip de imaginar negru, infuzat thanatic şi marcat ineluctabil de obsesia trecerii, aceiaşi actori spasmodici şi maladivi, care performează aproape ritualic în scene decupate magistral de un ochi neconcesiv şi lucid, aceeaşi reverberaţie expresionistă de extracţie apocaliptică, aceeaşi fabuloasă percepţie a dramaticului şi a tragicului, acelaşi simbolism dezagregant şi aceeaşi inevitabilă tensiune existenţială care guvernează şi proza, romanul sau eseul Vioricăi Răduţă.

Minimalist construite şi bazate pe o sintaxă secvenţială în care juxtapunerea pare a fi modus operandi, imaginile lirice se dovedesc a fi de o incredibilă pregnanţă metaforică, de o densitate senzorial‑afectivă adeseori insuportabilă şi de o forţă exorcizantă aproape palpabilă, după cum o dovedesc versurile unuia dintre poemele seriei La plopi (VII): „albul şi negrul siluetelor înăuntrul timpului/ cum se văd în femeie ziua şi noaptea copiii aceştia ai ţărmului/ (nu ştiu ce înţelegi prin copiii aceştia ai ţărmului)/ în luminişul de apă pescăruşul cade pe sticla altei tăceri/ dar textul e vechi/ la fel trupul meu de lună desparte ecoul de corzile violonistului/ fata nu mai ştie depărtarea care stătea albastră/ îmbracă, spune, costumul tău de mire mai îmbracă‑l o dată/ din surditatea trecerii pe aproape culoarea are noduri de lemn...”.

Cu fiecare nou text, imaginarul liric al Vioricăi Răduţă îşi configurează geografia obsesională, populată de navetişti, instrumente muzicale, aparate vizuale, vitrine, manechine sau plopi, guvernată de noapte, apă, tăcere surdă, singurătate, boală, suferinţă, anxietate, vedere selectiv‑atroce, reacţii epidermice şi, mai presus de toate, de moartea care permează de la un capăt la celălalt antologia. Explicit simbolic, de pildă, calul, animal psihopomp prin excelenţă, îşi face apariţia încă din prima poezie, La plopi I – „caii bat liniştea în cadenţa albastră” –, revenind apoi sistematic în naraţiunile morţii celor apropiaţi: „pe jumătate în vis tata s‑a aşezat pe patul lui de duminică/ […] tocmai se gândea la caii aprinşi odată cu pânza uşoară” (Încă aşteptare afară din el) sau „şi cu el dimineaţa/ mama aşteaptă să vină fereastra/ în ochii ei albi/ din alergare desparte şaua de vânt/ nu mai e orizontul până la drum/ e golul curgând/ fereastra se taie de strigăt acum/ tot un gând/ nu mai ies din duminică nu/ şaua trece pe vânt” (Purtăm calul galben din volumul Cam toţi murim, 2010).

Tot o dureroasă şi acut personală istorie despre moarte găsim şi într‑unul dintre poemele apărute iniţial în volumul din 2000, Lipsă de psalmi, intitulat În zece zile distanţă: „moartea se măcina singură şi tatei i‑a fost milă/ prin ochii lui i‑a fost milă de ea […] şi tata/ a murit înainte privind‑o/ a petrecut ultima seară de vorbă cu morţii lui în culoarea verde ”. În Arşii sunt acum murmure, „moartea e şi ea om”, alteori este pomelnic sau priveghi, deseori ritual (a)religios, fragmentat şi personalizat, transcris în secvenţe scurte şi iconograme accentuate. Iar dacă în Al 13‑lea Iov, volumul din 2003, pivotul acestor istorii este tatăl, în Mama întreabă dacă stau până seara (2013), ritualistica lirică se concentrează asupra vegherii ultimelor zile ale mamei de către cei doi copii ai săi, procesualitatea morţii fiind înregistrată riguros şi aproape cinematografic.

Oprindu‑se asupra impresionantei litanii funerare a acestui volum, Ştefan Borbély apreciază că „cea mai bună analogie, pentru un literat sau mitograf, o reprezintă Cartea tibetană a morţilor, unde toate gesturile, toate privirile sunt atent descrise, arhivate”. Certitudinea finitudinii se cere reiterată (adică, asumată) într‑un poem intitulat Strada mea moartea, într‑un imaginar dezagregat acvatic: „în Duminica Tomii îngerul plecase din ploaie/ luaţi aripile din mine a spus luaţi pustiul […] pielea ei fuge cu trunchiurile îi ia toamna/ pe urmă singurătatea şi ninsoarea de cai/ spun ce duminică sânii ei ce duminică/ pentru păcat îi zic pentru păcatul ei murim o vreme cu strada”.

Concentrat stilistic şi tensionat ca atmosferă, universul în perpetuă dezagregare se articulează graţie densităţii metaforice şi secvenţelor decupate cinematografic, cu un instinct narativ îndatorat îndeobşte romancierei Viorica Răduţă. Acesta îi permite o perspectivă aparte asupra scenelor în care protagoniştii vin din perimetrul persoanei a III‑a. Astfel, într‑o poezie cu un titlu sugestiv atât din perspectiva imaginarului etalat, cât şi din punct de vedere stilistico‑sintactic, Plouă (telegraf) fragment de navetă pentru mâini, putem citi: „plouă în umbre în singurătate […] dar în sala cu bănci de lemn o femeie cheală cu pleoapele în cuvinte mi‑e frică/ s‑ar putea lăţi îşi pune genunchii lângă teracotă suflă duhul şi poţi tropăi […] / tuberculosul cu un chip înăuntru dă la o parte trenul scrie pe tablă/ altul aşază acordeonul pe faţă stă şi în fluier în trecut femeia cu flori […]/ în jur navetistul cu multe picioare spre dimineaţă aşteptând telegraf/ fata […] târziu se lipeşte de reflexe/ cu liniştea/ mi‑a luat ecoul vai se vede în nopţi/ plouă”.

De o narativitate pregnantă, poemele din Când amintirile corpuri subtile (2007) îmbină uneori fabuloase episoade familiale (şi nu numai) cu intarsii metatextuale. De pildă, Despre cum a năpârlit vulturoaica începe cu un avertisment ambivalent – „această poveste nu conţine decât sfârşitul/ am să‑l întîlnesc când dorm” – şi se dezvoltă într‑o serie de scene cinematografice – „dacă întindem aripile tăişul sapei despărţea luminişul de trup aşa era şi nu zilele scurte în degete strâmbe până s‑a îndreptat fluierul şi ochiurile au ieşit afară din el. aha!” Pe de altă parte, Moarte în gând istoriseşte cu vervă cum „Ion Fânaru fratele lui Fânaru Stan scris pe monument de unul singur a făcut primul drum până‑n sat peste munţi apoi a purtat brâu şi cămaşă ca să meargă şi în pământ. numai că moartea nu l‑a trecut peste deal. acum ce credeţi? trebuia să facă ultimul drum pe zăpadă cu ea…

Nici eul nu rămâne exterior trecerii şi anxietăţilor ei, ci se alătură corului de povestitori format din interlocutori şi terţi, după cum ne demonstrează Locul pianului: „locul de os mă doare ca o creştere a culorilor în sigurătate […]/ nu vezi îngheţul din trupuri cu dinţii de la nifon/ nu stai în memoria umblată de tăcere […]/ ea îşi spală ecoul la primii plopi se loveşte de linişte/ ascult drumurile […]/ nu alerga te rog povesteşti cu povestirile celorlalţi”.

Dacă „amintirile sunt pline de lucruri” – cum notează poeta în Se trage în amintirile noastre –, intensitatea maximă a panopliei memoriei este anexată de suferinţă, de reacţii primare, violenţă în toate formele ei şi, inevitabil, de moarte. Este un teritoriu în care concurează memoria intimă, familială, dar şi memoria istorică, generată de evenimente cu o încărcătură traumatică accentuată. Iar dacă, în 2000, catalizatorul este Revoluţia din 1989 – „decembrie a văzut frica şi a intrat în ea/ numai atunci mulţimea a umplut drumurile şi a făcut legea […] m‑am întors/ păsări cădeau în exil/ direct jazz/ pe guri de tanc au vorbit nebunilor care urcau răbdătoare şenile/ pe piepturi şi ghicitori/ nu trageţi în frică!/ şi gâturile încremenite în gard duc strigătul mort din carnea tanchistului/ care se uită în dumnezeu” (În cetate) –, volumul publicat în 2018 reconstituie, cu o acuitate proprie reportajului, tragedia de la Clubul Colectiv: „aşezaţi unul lângă altul pe trotuar/ fără piele/ de fapt om lângă om/ somn lângă somn/ ca să nu se simtă mirosul de ars/ care e şi locul lui de mormânt/ cei care ies din întuneric/ ies cu ochelarii înfipţi înăuntru şi văd clipa/ o smoală curgându‑le din gât în măruntaie/ încet/ să nu se scurgă tot omul deoată/ încet/ să mai aştepte mormântul câteva zile bune/ până se stinge aşteptarea/ care ţine în braţe un trup/ foarte crud/ între timp/ un culoar de pietre sau ce sunt chipurile părinţilor/ cioplite pe hol în spital/ sunt lumânări care se topesc în corpul celor călcaţi/ de alţi morţi” (Sacii) sau „îmbracă un concert rock/ curând haina s‑a făcut multe locuri din care/ se desprind cărnurile/ din ele şi aerul pleacă/ dar se cred trupuri/ şi cad unele peste altele şi asta e singura uşă” (Noaptea de vineri).

Poate că mai mult decât în alte volume, poemele acestea sunt marcate de ceea ce Dan C. Mihăilescu – într‑un comentariu consacrat volumului din 2013, Mama întreabă dacă stau până seara – numea „un fel de metafizică a pielii”, ancorată thanatic şi transcrisă needulcorat, aproape documentar, cu o brutalitate lirică asumată programatic şi subsumată civic, dar translată într‑un imaginar paroxistic. Astfel, în Pielea ca o vedere citim: „lipită de zi lipită de noapte/ din ea fîşiile se rup/ ochii abia o ating prin geam/ […] printre ţesături e o piele creponată /chipul fetei chipul băiatului/ plânsul ieşit din chitară […] gândul din urmă e tot piele”.

Extrapolând titlul unei poezii din Arsura umblă după trup, volumul din 2018 al Vioricăi Răduţă, Christian Crăciun conchide că „poezia ei pare un coridor care duce/aduce de la secţia de reanimare. Ceea ce, etimologic vorbind, înseamnă a reîncărca cu suflet”. Altfel spus, această poezie se coagulează emergent şi profund spiritual într‑un creuzet în care se amestecă fabulos un instrumentar liric perfect stăpânit, un imaginar tensionat şi indelebil, o textură metaforică extrem de puternică şi un instinct narativ obsesiv, rafinat.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest