Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » O poveste iniţiatică

O poveste iniţiatică

Geniul inimii e legat ombilical de Ostrovul Învierii. Cele două romane în versuri gemene, scrise răstimp de un an, sunt o poveste de dragoste – o poveste iniţiatică despre adevărul în a cărui rază respirăm. Ambele romane, cu o construcţie triadică, constituie sfârşitul unei lumi şi începutul unei… ezit să aştern calificative. Geniul inimii e subintitulat Cartea iluminărilor mele, iar Ostrovul Învierii – Cântarea Cântărilor mele.

Venite în siajul unei mari tradiţii începute de la Homer, Sfintele Texte şi până la romanele în versuri semnate de Puşkin, lordul Byron, Mihai Eminescu, Budai Deleanu, ambele romane au un nucleu epic, personaje, dialoguri, culmi, văi, platouri, înălţimi… E un murmur continuu, extrem de viu, care urca dinlăuntrul meu şi era de nestăvilit, la propriu; eu l‑am transcris şi… atât. E un miracol. Un miracol în două episoade, ca să zic aşa. Ca şi viaţa, miracolele, firesc, sunt departe de înţelegere, explicaţii, abstracţiuni. Ele se întâmplă. Atât. Şi dacă ai inima trează, prezentă, vie, miracolele se trăiesc şi se cântă. Iar dacă nu‑ţi lipseşte Harul, se descriu. Mai exact, se transcrie ceea ce ţi se dictează. Şi atunci… Atunci… ce? Eşti salvat. Poate…

Redescopăr din alte unghiuri cele două romane în versuri ale mele în timp ce citesc rândurile, însemnările, cronicile directe sau indirecte, semnate de unii critici sau traducători, traducători‑prieteni; Geniul inimii a fost tradus şi publicat, la câteva luni distanţă, în 2019, în Italia şi Republica Populară Chineză, iar în 2020 – în ebraică, stând să apară şi alte versiuni graţie efortului unor traducători de prim rang – ambasadori vii, admirabili, ai culturii române în ţările lor –, care aduc această carte stranie în matca altor culturi. Geniul inimii şi subterana sunt concepte filosofice, pe care au fost construite romanele, sau noduli imagistici, despre care am scris şi publicat câteva sute de pagini. Geniul inimii e un concept viu, complex, de o evidentă dificultate. Simplificând lucrurile, e harul de a iubi, iertând, mulţumind pentru totul, acceptând, cântând şi binecuvântând totul. Persoana locuită de geniul inimii se apropie de lume cu ochi de îndrăgostit, tratează viaţa ca pe un pretext de iniţiere şi depăşire de sine, iar suferinţa – oricât de monstruoasă, profundă, nedreaptă sau absurdă ş.a.m.d. – ca pe un prilej fast, dorit, creat voit, de a se redescoperi din alt unghi, eşuând în recunoştinţă, iubire şi bucuria jubilatorie de a avea parte de încă o şansă de a redescoperi şi multiplica lumina lăuntrică, viul, fiinţa. Adică Viaţa Vie. Şi mai mult: Apa Vie, despre care îi vorbeşte Iisus femeii samaritene în faţa fântânii, scandalizând o parte din ucenici, deoarece unele precepte religioase, descinse din religia mozaică, îi interziceau explicit, irevocabil, să abordeze o samariteană.

Geniul inimii e un concept iisusiac, creat de Friedrich Nietzsche, unul dintre extrem de puţinii gânditori de un radicalism unic, care a înţeles în profunzime – ca şi J.W. Goethe, poate pe urmele lui! – grandoarea, caracterul revoluţionar şi demnitatea vieţii lui Iisus Christos. Geniul la romani era un Înger păzitor, un Înger însoţitor. Subterana vine din Dostoievski şi Nietzsche, în egală măsură. Ambii uriaşi o vedeau altfel şi explic aceasta în cartea mea monografică Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (Editura Academiei Române, 2013; ediţia a II‑a, Editura Ideea Europeană, 2017), precum şi în volumul de texte, aflate la graniţa dintre genuri, deci, fiind interdisciplinare – Din infern, cu dragoste (Editura Ideea Europeană, 2017). Flagrant de succint vorbind, subterana e darul ontic de a te identifica cu Eul divin dinlăuntrul tău, lăsându‑l pe El să lucreze şi anemiind eul propriu, mai exact, ego‑ul – instanţă limitativă şi discriminatorie. Ai o şansă să ajungi la subterană şi de acolo – la Eul divin, făcând exerciţii spirituale în trena lui Ignaţiu de Loyola sau Sfântul Augustin, de pildă. Sau recitind Confucius! În cazuri ultrarare, intensitatea cu care te identifici cu Eul Acela, abandonându‑te, are drept consecinţă identificarea cu ceea ce Nietzsche – şi alţi gânditori, aflaţi la galaxii distanţă de temele majore abordate de acest sihastru alb! – numeşte inima lumii, iar Fiodor Dostoievski: inima întregului/ în limba rusă – сердцeвина целого. Scrie mult – şi mărturisesc, disputată de uimire şi bucurie, faptul că e un semn benefic acesta, benefic şi încurajator; c’est un signe très encourageant – despre aceste incursiuni iniţiatice şi formatoare, în egală măsură, scrie enorm, aşadar, în ultimii ani de viaţă, contele Tolstoi. Însemnările tolstoiene ultime conţin o serie de revelaţii care pun pe gânduri şi trimit direct, izbitor, la unele dintre recentele descoperiri din domeniul fizicii cuantice, apropo de acea dimensiune decelată în universul maimarilor minţii între maimarii minţii, vorba lui Nichita Stănescu, un mare poet român postbelic, de extracţie neohegeliană, care – în plin marasm proletcultist, adică în anii imediat post‑stalinişti – a reuşit să relanseze Mitul Poetului, pentru care între viaţă, suflet şi poezie există un semn de egalitate, imposibil de dislocat în cazul celor harponaţi spre o tensiune revărsată în pură genialitate. De la Homer încoace poezia reprezintă centrul lumii, nu rareori, printr‑o venatură enigmatică, această artă a artelor având un geniu cu totul şi cu totul special. Mă refer la harul profeţiei, darul divinaţiei – una dintre cele patru tipuri de nebunie adusă de zei, teoretizată de Platon.

Fiind un poet al epicului pur, Tolstoi a înţeles – ca şi Nietzsche, ca şi Dostoievski, de altfel – un adevăr esenţial: când faci ceva anume, livrează‑te, abandonează‑te, uitând cu totul de tine şi, mai cu seamă, de ego‑ul tău. Şi totul va curge cu de la sine putere din vâna eului obiectiv – eclipsând vocile eului subiectiv, vocile ego‑ului (ego vine din limba latină şi înseamnă eu, în accepţie spirituală entitatea care te separă de divinitate) – şi creând astfel condiţii universului, eminescian vorbind, să se exprime prin tine; prin urmare, poetul e o unealtă, nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai puţin, din această drojdie ivindu‑se viziuni de o originalitate rotundă. Toţi suntem părţi ale unui întreg enigmatic – scrie Magul de la Iasnaia Poliana în însemnările sale jurnaliere din ultimii ani de viaţă –, dezvăluit, puţin câte puţin, niciodată în întregime, celor pregătiţi să privească – exact cum sugera uriaşul Constantin Brâncuşi, artistul imposibil de egalat – până văd o lume aflată dincolo de lume. Toţi suntem energie, scursă dintr‑o urieşească energie. Dacă unul dintre noi se bucură, transmite acest sentiment întregului, care reacţionează potrivit legii cauzei şi a efectului. Dacă unul dintre noi e trist sau răneşte, în consecinţă, în trena aceleiaşi legi, se întristează şi suferă întreg Organismul Divin, deci, inclusiv noi înşine, artizanii bucuriei, rănii sau ai tristeţii. Rănind pe cineva, pe tine te răneşti în primul rând.

Atât Geniul inimii, cât şi Ostrovul Învierii sunt impregnate de imagini, metafore sau realităţi directe, ţinând de cele două planete la suprafaţă răscunoscute, şi totuşi mereu proaspete, mereu pline de surprize descoperite, mai ales atunci când păşeşti pe pământuri nebătătorite; recunosc, bucuroasă, fericită şi, în egală măsură, contrariată, faptul că ador pământurile neumblate, ce ascund, când şi când, luminişuri surprinzătoare, dotate cu forţa de a te reduce la tăcere. Aceste planete, cum le‑am spus – fiindcă aşa le văd, în realitate –, sunt civilizaţia elină şi civilizaţia iudeo‑creştină. Poemele din care sunt alcătuite cele două romane în versuri sunt impregnate, aşadar, de aluzii, nume, imagini, personaje, gânditori, fragmente, spaţii inedite, de o înălţime vădită, cu desişuri de cuvinte, stoluri de acvile cu aripile desfăcute amplu, profeţi, zei, mituri, legende, ziduri, văi ş.a., descinse din culturile greacă şi iudeo‑creştină, care alcătuiesc laolaltă, fondează şi legitimează cultura europeană de azi, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât unii actanţi din structurile conducătoare ale bătrânului şi vădit obositului continent european ocolesc sau nu vor să recunoască acest adevăr covârşitor, evident, vital; ezitarea de a introduce explicit în actul fondator al Uniunii Europene rădăcinile eline şi iudeo‑creştine spune multe… Am scris vital, fiindcă sângele sfânt al civilizaţiei eline şi al celei iudeo‑creştine şiroieşte de milenii şi prin venele culturii noastre, hrănind la rădăcini sufletele frumoase ale naţiunii din care descindem şi, totodată, sufletul european, fie că unii dintre noi recunosc aceasta, fie… Cei ce refuză să vadă şi să recunoască uriaşul dar fondator al culturilor greacă şi iudeo‑creştină, negând miturile, legendele, tradiţiile, sfintele texte şi credinţa moştenite, încearcă să răscolească la rădăcini sufletul naţiunilor europene, clătinându‑le astfel. De fiecare dintre noi depinde dacă acest demers malign va eşua sau va izbândi.

Cum ne‑am putea opune acestui tăvălug resimţit prin toţi porii? Rămânând noi înşine, regăsind în noi înşine – cu un calm imposibil de clătinat, imprimat în celulele sufletului de conştiinţa valorilor europene fondatoare – acel suflu vital, venit din adâncurile culturilor invocate, cea elină şi iudeo‑creştină, şi ale culturilor naţionale; ontos înseamnă fiinţă în greaca veche.

Şi despre aceste adevăruri se scrie în aceste romane, care tratează – alături de alte câteva teme majore ca, bunăoară, iubirea, adevărul, fiinţa, moartea, viaţa, sufletul, relaţia maestru‑ucenic, viul ca o condiţie de a fi apt de a purta un dialog cu Zeul, falsa, în esenţă, opoziţie dintre suflet şi trup ş.a. – povestea unor oameni mari, care, clipă de clipă, minut de minut, an de an, au luptat să rămână ei înşişi şi au trăit cu faţa spre veşnicia regăsită în forul lor lăuntric. E lucrul cel mai greu din lume. Şi culmea e că au reuşit, lăsându‑ne mărturii iluminate referitoare la povestea vieţii lor. Povestea unor învingători între învingători. Aleşi între aleşi, aflaţi în posesia artei de a fi mai mult decât învingători şi mai puţin decât învinşi.

 

Prefaţa la versiunile în chineză şi ebraică ale romanului în versuri Geniul inimii
■ Poet, romancier, eseist şi editor

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest