A te apropia de Brâncuşi, a‑l înţelege, a‑i cunoaşte complexitatea operei şi a gândirii ce stă la temelia ei reprezintă o adevărată aventură pentru oricine s‑ar încumeta la un astfel de demers, fie că e om de cultură, în sens larg, fie că e cunoscător şi specialist în arte, ori un simplu şi sincer iubitor de sculptură. Sunt două impedimente majore ale unei astfel de aventuri spirituale: pe de o parte, ceea ce deja am enunţat, adică imposibilitatea de a cuprinde universul vast al operei brâncuşiene, manifestate pe mai multe paliere, iar pe de alta, bogata literatură de specialitate ce i‑a fost dedicată creatorului sculpturii moderne, literatură ce cuprinde lucrări de referinţă despre viaţa şi creaţia lui Brâncuşi. În jurul marelui sculptor oltean s‑a născut o ştiinţă ce ar putea fi numită brâncuşiologie, iar printre cei mai renumiţi brâncuşiologi, români şi străini, trebuie amintiţi: Petre Pandrea, V.G. Paleolog, Barbu Brezianu, Ionel Jianu, Radu Vaida, Doina Lemny, Paul Rezeanu, Ion Pogorilovschi, Matei Stircea Crăciun, S. Geist, Benjamin Fondane şi încă mulţi alţii.
Prin urmare, a încerca în momentul de faţă o recitire a operei brâncuşiene comportă riscuri, dar poate aduce şi mari bucurii intelectuale. La o astfel de lectură, dintr‑o perspectivă mai degrabă inedită, recurge scriitoarea şi traducătoarea Dana Oprica, în volumul său intitulat Tăcerea lui Brâncuşi. Demersul autoarei merge cumva în direcţia imprimată de Benjamin Fondane, cel care a propus o abordare în cheie filosofică a creaţiei lui Constantin Brâncuşi. Interpretarea la care recurge Dana Oprica în cartea sa nu aparţine unui specialist în arte, nici unui teoretician, ci mai degrabă unui om de cultură fascinat şi pasionat de arta marelui sculptor româno‑francez. Autoarea îşi motivează demersul, fiind pe deplin conştientă de dificultatea lui şi de posibilitatea unui eşec: „Lucrând la această carte şi străduindu‑mă să mă apropii cât de cât de uriaşul artist ale cărui lucrări le‑am cunoscut şi le‑am iubit din copilărie şi care, iată, mă însoţeşte pe parcursul întregii vieţi ca un fel de înger păzitor, aproape, ca un vrăjitor de o expresivitate rară sau ca un mag descins parcă dintr‑o lume diferită şi făcând parte, totuşi, din lumea noastră aşa cum e, uneori‑adeseori, m‑am regăsit în labirinturile îndoielilor, ezitărilor, neliniştilor, ce culminau în tentaţia de a renunţa la cartea la care tocmai munceam, parcurgând kilometri de bibliografie, căci despre creatorul Coloanei nesfârşite s‑a scris enorm”.
Cartea Danei Oprica despre Constantin Brâncuşi are toate datele unui vast eseu dedicat biografiei, formării, devenirii şi gândirii marelui sculptor. Din perspectiva literatului, autoarea interoghează
originea mitologică şi filosofică a principalelor opere brâncuşiene, stabileşte paralelisme, speculează atrăgător relaţia dintre marile mituri ale umanităţii şi sculpturile artistului oltean, dintre principalele religii şi creaţia lui Brâncuşi, accentuând, în chip firesc, asupra dimensiunii spirituale evidente în toată arta lui Constantin Brâncuşi. Dar, aşa cum autoarea însăşi, cu sinceritate, mărturiseşte, a avut tot timpul îndoiala că demersul ar putea fi inutil: „Nu o dată mi s‑a părut că unele aprecieri, judecăţi, plonjeuri în miturile, legendele şi civilizaţia altor popoare, a altor continente, de care, în realitate, s‑a apropiat Constantin Brâncuşi, familiarizându‑se îndeaproape cu ele şi cunoscându‑le în profunzime, nu au nici un temei, fiind inutile demersuri făcute în scopul de a‑l urma, fie şi gâfâind, şi de a‑l urmări, de a mă apropia de acest uriaş măcar cu câţiva milimetri, descriind o infimă parte din opera, viaţa, interesele, pasiunile, obsesiile brâncuşiene şi, mai cu seamă, încercând să înţeleg ce anume m‑a făcut să‑i port imaginea, lumina şi umbrele, în preajma cărora am crescut şi m‑am format, mereu, cu mine, în mine, pentru mine. De câteva ori, îndoielile, ezitările, frământările se apropiau, în chip firesc, ameninţător, de un posibil şi real eşec, pentru a nu spune rateu, aşa încât eram, din când în când, pe deplin convinsă de faptul că întârzii în eroarea de a încerca să mă apropii de un uriaş dintr‑un unghi greşit”.
Din perspectivă sentimentală, îndoiala Danei Oprica a fost însă înlăturată de dragostea pe care i‑o poartă creatorului ansamblului de la Târgu Jiu, cu umbra sa protectoare, care i‑a marcat scriitoarei tinereţea şi devenirea. Din perspectivă culturală, descoperirea surselor bibliografice a contribuit la validarea încercării Danei Oprica de a intra în intimitatea creaţiei lui Constantin Brâncuşi.
Cuprinzătorul eseu intitulat Tăcerea lui Brâncuşi a presupus studiul a numeroase lucrări dedicate artistului de dimensiune universală şi a cărţilor fundamentale de filosofie, studiul cărţilor sacre ale principalelor religii, cercetarea miturilor fundamentale. Un efort considerabil care s‑a materializat într‑un fel de rememorare a izvoarelor creaţiei brâncuşiene ce‑i este propusă cititorului, mai înainte de a reveni, în fiecare capitol, asupra operei sau seriei de opere interogate: Păsările, Rugăciunea, Sărutul, portretele stilizate de femei, Cuminţenia pământului, Coloana Infinitului, Masa tăcerii, Poarta sărutului etc.
Cel mai important izvor al operei lui Constantin Brâncuşi, aşa cum aproape în fiecare capitol ne sugerează autoarea, rămâne, totuşi, universul ţărănesc tradiţional, ancestral, purtător de străvechi simboluri, pe care se grefează, în chip uluitor, o sculptură modernă cu valenţe universale. Provenind dintr‑o astfel de lume, parcurgând de la o vârstă fragedă un itinerariu mai degrabă iniţiatic, ale cărui staţii sunt analizate de Dana Oprica în cartea sa, Constantin Brâncuşi se rafinează continuu, devenind un fascinant gânditor, învăluit într‑o aură de mister, un explorator al lumii nevăzute, un căutător neobosit al Împărăţiei lui Dumnezeu: „Brâncuşi – un ţăran în inima Parisului. Ceea ce e profund neadevărat. Adevăratul Brâncuşi, cel ale cărui proiecţii le vedem în fiecare dintre lucrările sale, de o simplitate complexă, e, mai degrabă, un tip de înţelept în sensul profund al termenului, un spirit superior care, lucrându‑şi sculpturile, pe sine însuşi se lucra – era profund religios sau, mai exact spus, profund credincios”.
Deloc întâmplător, ci pe deplin asumat, Dana Oprica pune în dialog aforismele lui Brâncuşi, pe care le foloseşte adesea şi ca mottouri ale capitolelor cărţii, cu operele sculptorului, între ele existând o evidentă interdependenţă. Aforismele recuperate ale lui Brâncuşi, una dintre laturile mai puţin explorate ale creaţiei sale, dezvăluie, în cele din urmă, sistemul de gândire al sculptorului iluminat.
Una dintre cele mai interesante direcţii de reflecţie pe care le propune volumul Tăcerea lui Brâncuşi se referă la raporturile dintre geometrie, prin formele ei primordiale, dintre seriile de numere, precum cea a lui Fibonacci, în fine, dintre numărul sau secţiunea de aur şi sculpturile semnate Constantin Brâncuşi, raporturi menite să resemnifice mituri fundamentale, simboluri străvechi, personaje mitologice de referinţă: „Lucrând cu formele fundamentele, crucea, cercul, cilindrul, ovalul, cubul, Brâncuşi tratează noţiuni care privesc fiinţa umană, bărbatul, femeia, moartea, iubirea, eternitatea, prin intermediul cărora dă naştere formelor esenţiale, universale, creează unicate evidente. Aşa a apărut o operă de 400 de piese de o originalitate extremă pe care cu greu o putem aşeza în siajul – oricât de prestigios şi cunoscut – unei şcoli sau unei mişcări artistice”.
Motivul femeii, al eternului feminin, reprezintă una dintre laturile cele mai proeminente ale creaţiei lui Constantin Brâncuşi, asupra căreia Dana Oprica insistă în mai multe dintre capitolele lucrării: „Dintr‑o privire, femeile ocupă cam un sfert din creaţia lui Brâncuşi. Sunt muze, sunt fetişcane delicate, sunt franţuzoaice, sunt negrese, sunt baroane sau principese. Toate îşi arată graţia şi rafinamentul printr‑o privire adâncă, aplecată, printr‑o mângâiere a obrazului rezemat pe mâinile unite, prin rotunjimea gâtului, printr‑o răsucire a coapsei, printr‑un coc sau buze pline, printr‑un nas ascuţit sau ochi lunguieţi, sau mari precum oceanele. Femeile lui Brâncuşi reprezintă feminitatea însăşi, în stare pură, lipsită de orice bijuterie, machiaj, podoabe. Feminitatea a fost simplificată într‑atât, încât din chipurile feminine au rămas doar linii, cercuri sau ovale care zâmbesc intimidate că sunt privite”.
Cartea Danei Oprica îşi asumă toate riscurile unei încercări de a ilumina din multiple unghiuri creaţia brâncuşiană şi de aici decurg unele inevitabile scăderi ale demersului său. El rămâne, totuşi, meritoriu, motivat fiind de resorturi profunde şi de un sincer ataşament faţă de această operă creată de un român dintr‑un sat aproape neştiut din inima Olteniei, operă care astăzi aparţine patrimoniului universal.
Două sunt concluziile autoarei la finele trudei sale de a se întâlni pe cale culturală cu Brâncuşi. Prima se referă la arta lui: „Expresie a spiritualităţii autentice, arta hrăneşte şi bucură fiinţa. Brâncuşi nu crede în suferinţa creatoare; arta e doar bucurie. Artistul e cel care munceşte pentru bucurie, cel care poate cânta precum păsările. Toate sculpturile lui Brâncuşi sunt invitaţii la meditaţii, fie că sunt opere filosofice în bronz, fie că sunt şlefuite în piatră sau marmură”. E o bucurie din care şi Dana Oprica se hrăneşte. Cea de a doua concluzie cuprinde într‑o frază inspirată mărturisirea şi motivaţia ce au stat la baza cărţii sale: „Brâncuşi a fost şi va rămâne pentru mine stâlpul formator, coloana fermecată, de care mă sprijin, limanul de frumuseţe şi grandoarea unde am şansa să mă regăsesc, să capăt acea nouă viaţă după fiecare… moarte”.
Prefaţa la eseul monografic Tăcerea lui Brâncuşi de Dana Oprica, în curs de apariţie la Editura Ideea Europeană
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
