Contemporanul » Eseu - Publicistică » O experienţă spirituală

O experienţă spirituală

Conştientizând faptul că valul de negativitate riscă să te clatine, începi să cauţi lucrurile frumoase înlăuntrul tău, în existenţa ta, în viaţa celor dragi inimii; şi le scoţi în faţă ca pe nişte borne…

Aflându‑se în posesia unei comori inestimabile şi vrând s‑o ascundă de oameni, zeii convocaţi în Olimp – reşedinţa lor familiară şi, totodată, plină de mister – s‑au pus de acord să tăinuiască cât mai bine acea comoară într‑un loc unde să n‑o găsească niciodată nimeni dintre muritori. Probabil, iarăşi, noi, oamenii, stârnisem gelozia şi invidia zeilor! Unul dintre zei a propus să fie ascunsă comoara în adâncurile mării, altul – în pământ, iar alţii – mai ingenioşi şi mai perspicace, poate – au optat pentru alte locuri nu mai puţin încărcate de mister, tradiţie şi istorie. După scrupuloase analize, dezbateri, divergenţe şi murmurele caracteristice oricărei discuţii în contradictoriu, zeii au ajuns la concluzia că oriunde vor dosi comoara tuturor comorilor, oamenii o vor găsi, pentru că sunt plini de calităţi, sunt puternici, ingenioşi, curioşi, vii, scormonitori, iar unii indivizi sunt locuiţi de unul dintre cele patru tipuri de nebunie – teoretizate peripatetic şi doct de Platon –, şi anume cea a prorocirii. Deci, s‑ar putea ca vreun iluminat să aibă norocul viziunii acelui loc secret. Şi atunci… Calităţile enumerate deja erau completate cu altele şi altele. Un scenariu găsindu‑şi locul propice în proximitatea altuia. La un moment dat, în acel conclav al aleşilor se lăsase o tăcere grea, ca lespedea unui mormânt. Deodată, unul dintre zei – cel mai tăcut dintre cei taciturni – a spus că acea comoară se cuvine tăinuită înlăuntrul oamenilor. Oricât de deştepţi, viteji, frumoşi, perspicace, curioşi, iubitori, blânzi şi atenţi ar fi, niciunuia nu‑i va trece prin minte gândul de a căuta acolo, în forul dinlăuntru. M‑am gândit nu o dată, mai ales, în ultimele săptămâni, cum se numeşte acea comoară rară, ce a dat atâta bătaie de cap aleşilor lumii acesteia, care nu suflă nici un cuvânt nicăieri despre ea. În nici un loc, oricât am căuta, nu vom găsi nici o mărturie – aluzivă sau directă – referitoare la acea comoară. După dibuiri, orbecăiri, expediţii prin labirinturi nesperate, a apărut răspunsul: Tu însuţi. Constatare urmată de bucuria de a vedea – la poalele unui răsărit de soare – că zeii s‑au înşelat şi, ca de obicei, au subestimat oamenii, unii oameni!

Câţi dintre noi conştientizează acest adevăr? Orice experienţă de viaţă este, fără îndoială, o lecţie. Iar dacă suita de lecţii de viaţă te conduc la tine însuţi, atunci totul, absolut totul poate fi – este deja! – salvat, vindecat, reaşezat pe linia de plutire dintr‑un unghi nou, net superior în comparaţie cu unghiul de acum o clipă, o oră sau o zi, o lună, un an. Vulnerabilitatea poate fi o altă faţă a forţei; şi cât de vulnerabili suntem! În realitate, ne aflăm în posesia unei vulnerabilităţi care se reinventează clipă de clipă. Lacrima e un pretext de a te elibera măcar pentru câteva fracţiuni de secundă din menghinele forţei dăruite, ridicându‑te şi mergând mai departe, apoi adâncindu‑te în tine, pentru a regăsi puterea, care e acolo, mereu, acolo, în adâncurile fiinţei, unde aşteaptă să fie regăsită, redescoperită, gustată, folosită. Cred că acest virus parşiv, cu un nume frumos – Corona (e numele, coincidenţă neaccidentală, Sfintei Corona, sărbătorită în o parte a ţărilor occidentale) – ne‑a fost trimis să ne dea o lecţie de viaţă, oprindu‑ne din alergătura de zi cu zi cu o violenţă şi nonşalanţă care te reduc la tăcere, şi creându‑ne condiţii să ne reîntoarcem la propria fiinţă. Ce vom învăţa din această lecţie? Vom începe să discernem, oare, între lucrurile importante şi cele mai puţin importante? Vom învăţa să revenim la noi înşine – adică la ceea ce ne defineşte în esenţă – aşa cum Ulise s‑a întors în Ithaca? Pentru ce e nevoie să revenim la noi înşine? se întreabă, probabil, vreun sceptic sau cinic, sau, pur şi simplu, vreun curios ori cineva grăbit, prea grăbit să alerge după tot ce e azvârlit de prea încercatul Ecleziast sau de Regele Solomon sub catapeteasma vântului şi a zădărniciei. Pentru ce simţim, aşadar, nevoia de a ne întoarce la noi înşine? Pentru că acolo, scânteieri divine – spune Regele Solomon – fiind, găsim tot ce avem nevoie: perfecţiune, credinţă, linişte, fericire, prezenţă de spirit, putere, curaj, voinţă, iubire şi multe alte virtuţi care ne strunjesc, ne sprijină şi ne ajută, creându‑ne necesarele condiţii pentru a străluci lumina ascunsă în subteranele fiecăruia dintre noi. Acea lumină, se ştie, e un fragment de divinitate, ca să reformulăm adevărul emis de Regele îndrăgostit şi cântat de Sulamita. Acea lumină – oriunde am fi, oricât de grăbiţi ne‑am regăsi, oricât de ocupaţi, superficiali ş.a. – ne adună în noi înşine, ne îndeamnă să ne reculegem, să ucidem spaimele şi să iubim viaţa, să ne iubim pe noi înşine în primul rând, dintr‑un alt unghi. Să ne iubim pe noi înşine, în primul rând, pentru că exclusiv aşa – iubindu‑ne – vom avea forţa de a iubi aproapele ca pe noi înşine. Adică de a onora porunca iisusiacă – Legea Iubirii. Privită din acest punct de vedere, experienţa prilejuită de Corona e, în esenţă, o experienţă spirituală, un timp propice iniţierii şi o pauză de respiro nu numai pentru noi! Globul nostru, ale cărui imagini surprinse din satelit le‑am admirat zilele trecute – şi ce frumos e, ce limpede şi albastru a devenit!; nu mă mai săturam să‑l contemplu şi să mă bucur din rărunchii sufletului –, avea nevoie şi el de o pauză de respiro! Deşi, e adevărat, imaginea marilor metropole ale lumii pustii e descurajantă pentru un citadin get‑beget.

…Ca niciodată, probabil, mi se clatină parcă reflexul de a scrie, format pe parcursul existenţei. Scriu sincopat întrucâtva, ascultându‑mi gâfâitul, pentru că în aceste zile la suprafaţă, când şi când, tulburi şi confuze (stări încercate de unii dintre noi şi stârnite de un război biologic în toată legea; cât adevăr şi câtă manipulare există în actuala desfăşurare de forţe, ce clatină, uneori‑adeseori, fundamentele democraţiei, urmează să aflăm!), mintea‑mi lucrează – ca o veveriţă de neoprit parcă – fără a‑şi oferi decât rar liniştea, răgazul şi echilibrul necesare scrisului. M‑am apropiat, de astă dată, cu o reală dificultate de masa mea de scris: eu, tocmai eu, care scriam, mereu, cu plăcere şi bucurie după ce gândeam îndelung – făcând exerciţii de detaşare – tema ce urma să fie abordată; şi de fiecare dată când scriam, ieşea aproape cu totul altceva decât intenţionasem, vocaţia de a scrie având nu puţine tangenţe cu înaintarea pe poteci neumblate; da, scrisul e asemănător cu mersul pe pământuri necunoscute. Ce să scrii când realizezi lipsa de apărare a celor afectaţi – încolţiţi era să zic – de virusul Corona, mai exact de Covid‑19? Ce să scrii când vezi, auzi, urmăreşti ştirile conform cărora numărul celor devastaţi de această armă biologică creşte alarmant pe toată suprafaţa globului? E adevărat că numărul deceselor în cazul altor maladii este incomparabil mai mare şi, când eşti adus în faţa lor, abia te abţii să luneci pe panta speculaţiilor. Urmăreşti spectacolul dezarmant al suferinţei şi al morţii care seceră zeci, sute, zeci de mii de vieţi; cauţi remedii, consulţi tratate despre acest organism minuscul, despre care s‑a menţionat că se comportă ca o fiinţă – entitate care, odată intrată înlăuntrul tău, arborând înşelător masca unui prieten, peste puţin timp, în funcţie de imunitate, devastează aparatul respirator, inima şi, încet, treptat, restul organelor care suferă de insuficienţă de oxigen. Păcălită de la bun început, imunitatea detectează defecţiunea, câteodată, din cale afară de târziu. E ca un fel de cal troian acest virus, un cal troian de dimensiuni liliputane, dotat cu forţa de a provoca ravagii! Conştientizând faptul că valul de negativitate riscă să te clatine, începi să cauţi lucrurile frumoase înlăuntrul tău, în existenţa ta, în viaţa celor dragi; şi le scoţi în faţă ca pe nişte borne vitale, puternice, transformate în coordonate, în absenţa cărora ai claca, pur şi simplu. Borne cu nume simple: iubire, credinţă, speranţă, compasiune, rugăciune, regăsite cu asupra de măsură printre comorile din forul lăuntric. Apoi, frumuseţe, înviere, primăvară, bucurie, seninătate. Lucrurile încep să se limpezească. Privirea devine tot mai clară. Inima se deschide, oferind şi primind căldură. Înseninându‑se şi căpătând, astfel, o claritate de vis, aproape. Ca să nu zic o claritate hölderliniană.

Ce primăvară frumoasă se dezveleşte în faţa ochilor! Totul colcăie, renaşte, înfloreşte, susură, murmură. Şi e suficient să tragi adânc aer în piept, ca să resimţi cu recunoştinţă, prin toată fiinţa, miracolul de a fi, miracolul de a te regăsi viu, aici, acum, într‑un prezent de care te bucuri din rărunchii inimii.

De când nu ne‑am bucurat de lucrurile simple, numite fals şi nedrept mărunte? Cum se numesc aceste botezate în chip fals „nimicuri”? O floare, iarba, cerul, respiraţia, zâmbetul, pământul şi, iarăşi, o floare, un pom înmugurind într‑o linişte de‑i auzi seva accelerându‑şi curgerea prin mădularele‑i de arbore abia trezit la viaţă, surâsul unui prieten care împrăştie în jur seminţe de lumină. Ce ne‑a făcut să încetinim ritmurile, ascultându‑ne bătăile inimii? Şocul puternic – acest tsunami răspândit cu viteza luminii pe tot mapamondul – a generat imperios nevoia de a ne reîntoarce acasă, înlăuntru, în leagănul fiinţei. E un exerciţiu făcut de decenii în faţa mesei de scris, în camera ta, departe de zgomotul, alergătura, grijile cotidiene, scrisul fiind asemănat nu o dată cu rugăciunea, care se face în singurătate, departe, în camera ta, când tu eşti faţă în faţă cu tine şi, în momente de graţie, cu divinitatea.

…Dintre mărturiile urmărite şi disipate prin mijloacele new media mi‑a atras atenţia povestea relatată de o asistentă din Italia, care vorbise îndelung la telefon cu o doamnă, mamă a doi copii, ce‑i îngrijea. Doamna, susţinea asistenta medicală, avea o voce blândă, calmă. Locuieşte într‑o casă cu trei niveluri. Acum o săptămână urgenţa l‑a luat de acasă pe fratele ei, infectat de Coronavirus. Fratele ei, între timp, s‑a stins la spital. Acum câteva zile soţul doamnei a ajuns la urgenţă cu aceleaşi simptome: tuse seacă, respiraţie dificilă, pierderea mirosului, a gustului ş.a. Mama celor doi copii nu ştie nimic despre soarta lui. Mama doamnei e la parterul casei. Ea însăşi e la etaj şi îşi îngrijeşte copiii, făcând efortul să‑i protejeze. Mama în vârstă de peste optzeci de ani are aceleaşi simptome ca şi fratele, ca şi soţul doamnei, având, totodată, câteva boli cronice. Ce medicamente ar putea să‑i administreze, ca să facă suportabilă suferinţa? N‑ar vrea s‑o ducă la spital, unde nu mai sunt locuri, pacienţii veniţi, în aşteptarea consultaţiei, stând întinşi pe pardoseala din holul spitalicesc. Îşi doreşte să se stingă acasă, în linişte, ştiind că cei dragi inimii sunt aproape, la un nivel distanţă. Doamna vorbea liniştit. Nici umbră de lamentaţie. Nici o lacrimă. Vocea ei interiorizată emana demnitate. Aceste adevăruri terifiante le mărturisea, cu infinită compasiune, asistenta medicală, adăugând că peste circa o oră mama doamnei care a apelat‑o s‑a stins din viaţă. În linişte. Acasă. Aşa cum şi‑a dorit.

Acea femeie curajoasă, exemplară, mamă a doi copii, aflată în inima infernului declanşat în nordul Italiei, a găsit forţa şi curajul moral de a‑şi păstra echilibrul, sporindu‑şi umanitatea şi reacţionând cu demnitate în faţa unor experienţe la limită. Cu demnitate şi recunoştinţă. Adică exact cum a reacţionat un senior de nouăzeci şi şase de ani. De cum fusese externat de la terapie intensivă, aducându‑i‑se nota de plată pentru internare, seniorul… începuse să plângă. Consternaţi, medicii l‑au întrebat dacă poate achita nota. Realizând confuzia iscată, seniorul a dat afirmativ din cap şi a murmurat că răstimp de o viaţă a respirat fără aparate şi niciodată nu i‑a trecut prin minte gândul de a mulţumi pentru darul de a respira. După această experienţă la limită însă îşi va manifesta recunoştinţa, zi de zi, şi în acest sens. Altcineva, prins în iureşul pandemiei, exclamă excedat: „Doamne, noi, până mai ieri, eram fericiţi şi nu ştiam!”.

Rememorând asemenea experienţe, mulţi, foarte mulţi dintre noi treziţi ca dintr‑un fel de somn confundat altădată cu viaţa, să ne reîntoarcem aceiaşi şi, totuşi, schimbaţi, la noi înşine, iubindu‑ne pe noi înşine, în primul rând, iubind mai mult, mai profund, şi învăţând să iubim necondiţionat. Să trecem în revistă tot ce putem oferi, tot ce am putea dărui necondiţionat. Să folosim această lecţie dată de virusul Corona neîntâmplător şi să ne reîntoarcem la noi înşine, aşadar, regăsindu‑ne demnitatea, liniştea, armonia. Ca Orfeu, care îna­inta prin infern cântând şi înfruntând astfel o realitate atroce: pierderea pentru vecie a iubitei sale. Mă întreb nu rareori: oare dacă n‑ar fi întors capul pentru a verifica dacă Euridice îl urmează, dacă mai e acolo, călcând interdicţia impusă şi acceptată din capul locului, şi pierzându‑şi astfel perechea, ar mai fi cântat oare?! Mă întreb, apoi, oare, dacă faimosul meşter de viori Nicolo Bussotti nu şi‑ar fi pierdut iubita, ar mai fi creat vioara roşie – acel instrument unic, al cărui sunet cristalin mişcă din loc munţi?

Ferice de cei ce cred, ferice de cei ce se regăsesc pe ei înşişi şi au puterea, li se dă, mai exact, puterea de a rămâne ei înşişi! Şi de a onora marea trecere – segmentată în parcele succesive de rai şi de iad – iubind. Şi, măcar uneori, cât de rar, cântând. Chiar dacă – sau cu atât mai mult cu cât – se regăsesc în miezul infernului, fie că acesta poartă numele SARS, Covid‑19, ciumă, holeră, foame, lepră, HIV, fie că se numeşte altcumva. Reacţia ta în mijlocul acestui infern, evident, te defineşte şi îţi arată ţie însuţi, în primul rând, ce fel de om eşti, dacă ai păstrat lumina aşezată înlăuntrul tău – comoara adică – sau dacă ai ales să te laşi invadat de întuneric, exprimat prin frică, laşitate, josnicie, invidie, mânie, lăcomie, calomnie, suspiciune şi alte limite, care pot fi, de bună seamă, depăşite. Cu o condiţie: să înveţi să redevii tu însuţi. Adică să fii aidoma zeilor, pe vremuri siguri că au ascuns temeinic de oameni comoara tuturor comorilor. Unii oameni au transformat acea certitudine a zeilor în iluzie a celor aleşi să fie nemuritori şi şansă, realitate superioară pentru ei înşişi. Ce noroc, câtă armonie, ce povară fericită că există. Pur şi simplu, există. Şi prinde din ce în ce mai mult relief.

Săptămâna Patimilor

Aura Christi

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest